Povestesc cronicarii și letopiseții că cel de al treilea calif din neamul lui Abass, emirul drept-credincioșilor, El-Mahdi, lăsase scaunul domniei, la moartea lui, fiului său, Al-Hadi, pe care nu-l avea drag, ba față de care nutrea chiar o mare vrăjmășie. Da lăsase cu vorbă de moarte ca, după stingerea lui Al-Hadi, urmaș la domnie să fie numaidecât mezinul, Harun Al-Rașid, fiul cel drag și nu feciorul mai mare al lui Al-Hadi. Ci Al-Hadi, atunci când ajunse emir al drept-credincioșilor, îl veghe cu o strășnicie tot mai aprigă și tot mai prepuielnică pe fratele său, Harun Al-Rașid; și făcu tot ce putu spre a-i răpi lui Harun clironomia la scaunul de domnie. Ci mama lui Harun, înțeleaptă și credincioasa Khaizaran, nu osteni a deznoda toate vicleșugurile îndreptate împotriva fiului ei. Încât până la urmă Al-Hadi ajunse s-o vrăjmășească și pe ea tot atâta cât și pe fratele lui; și îi osândi pe amândoi la același prăpăd. Și nu aștepta decât vreun prilej spre a-i da pieirii.
Or, într-acestea, Al-Hadi ședea într-o zi în grădinile sale, sub o boltă bogată sprijinită pe șapte pilaștri și care avea patru intrări, fiecare intrare dând înspre una dintre cele patru părți ale zărilor. Iar la picioarele sale ședea roaba lui mult dragă, Ghader, pe care nu o avea în stăpânire decât de patruzeci de zile. Și tot acolo se mai afla și izvoditorul de cântece, Isac ben Ibrahim din Mossul. Iar cadâna, la ceasul acela, cânta, însoțită la lăută de către chiar Isac. Iar califul se legăna de mulțumire și își freca picioarele, până peste poate de răpit și de înduioșat. Iar afară se lăsa noaptea; și luna se ridica printre copaci; iar izvorul curgea șopotind prin umbra vărgată, pe când adierea îi răspundea dulce. Și deodată califul, schimbându-se la chip, se mohorî și își încruntă sprâncenele. Și toată voioșia i se topi; și gândurile din mintea lui se făcură negre precum câlții de pe fundul călimării. Și după o tăcere lungă, rosti cu glas înfundat:
— Fiecare cu ce i s-a menit. Și nimenea nu durează în veci, fără numai Cel Veșnic Trăitor.
Și se afundă iar într-o tăcere de rea-vestire, pe care o curmă dintr-odată, strigând:
— Să fie chemat degrabă Massrur spătarul!
Și era vorba chiar de acel Massrur, împlinitorul osândelor și al mâniilor califilor, care fusese străjerul copilăriei lui Al-Rașid și care îl purtase în brațele sale și pe umerii săi. Și sosi grabnic dinaintea lui Al-Hadi, care îi spuse:
— Du-te pe dată la fratele meu, Al-Rașid și adu-mi capul lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzeci și treia noapte urmă:
Și sosi grabnic dinaintea lui Al-Hadi, care îi spuse:
— Du-te pe dată la fratele meu, Al-Rașid și adu-mi capul lui!
Auzind vorbele acestea, care erau osânda la moarte a celui pe care îl crescuse, Massrur rămase năuc, buimac și ca lovit de trăsnet. Și murmură:
— Ai lui Allah suntem și la el ne întoarcem.
Și, într-un sfârșit, ieși, ca un om beat. Și se duse, tulburat până peste poate, la sultana Khaizaran, mama lui Al-Hadi și a lui Harun Al-Rașid. Iar ea îl văzu cât de pierdut și cât de răvășit era și îl întrebă:
— Ce este, o, Massrur? Au ce s-a întâmplat de vii aici la ceasul acesta atâta de târziu din noapte? Spune-mi ce ai.
Și Massrur răspunse:
— O, stăpâna mea, nu se află izbăvire și putere decât numai întru Allah cel Atotputernic! Iată că stăpânul nostru, califul Al-Hadi, fiul tău, mi-a dat poruncă: „Du-te pe dată la fratele meu, Al-Rașid și adu-mi capul lui!”
Iar Khaizaran, la vorbele acestea ale spătarului, fu cuprinsă de o frică mare; și spaima se așternu peste sufletul ei; iar tulburarea îi strângea inima, de să i-o sfarme. Și își lăsă capu-n jos și chibzui o vreme. Pe urmă îi spuse lui Massrur:
— Du-te degrabă la fiul meu, Al-Rașid și adu-l aici cu tine.
Iar Massrur răspunse cu ascultare și cu supunere și plecă. Și intră în iatacurile lui Harun. Iar Harun, la ceasul acela, se și afla dezbrăcat, în pat, cu picioarele sub pătură. Și Massrur îi spuse grăbit:
— Scoală-te, pentru numele lui Allah, o, stăpâne al meu și vino cu mine numaidecât la stăpâna mea, mama ta, care te cheamă.
Iar Al-Rașid se sculă și, îmbrăcându-se în grabă, se duse cu Massrur în iatacul sultanei, Sett Khaizaran.
Or, de cum își zări copilul cel drag, sultana se ridică și se repezi la el și îl îmbrățișă, fără a-i spune o vorbă și îl împinse într-o odăiță tainică, închise ușa după el, iar el nici măcar nu se gândi să se împotrivească ori să ceară cât de cât vreo lămurire. Și, după aceea, Sett Khaizaran trimise să fie chemați de pe la casele lor, unde dormeau, toți emirii și toți veliții de la saraiul califal. Și când toți se strânseră la ea, Sett Khaizaran le grăi, de după perdeaua de zarpă a haremului, aceste vorbe sadea:
— Vă întreb, în numele lui Allah cel Atotputernic și Preaînalt și în numele Prorocului său binecuvântat, dacă ați auzit vreodată spunându-se că fiul meu, Al-Rașid, ar fi avut vreo înțelegere, ori vreun chelemet, ori vreo cârdășie cu dușmanii puterii califului ori cu ereticii Zanadik, sau că ar fi făcut vreodată cât de cât vreo încercare de nesupunere ori de răzvrătire împotriva domnului său, Al-Hadi, fiul meu și stăpânul vostru?
Și toți răspunseră într-un glas:
— Nu, niciodată.
Iar Khaizaran urmă numaidecât:
— Ei, aflați că acuma, la ceasul acesta, fiul meu, Al-Hadi, trimite să se ia capul fratelui său, Al-Rașid. Puteți voi să mă luminați pentru care pricină?
Iar cei de față rămaseră atâta de înfricoșați și de înspăimântați, încât niciunul dintre ei nu cuteză să mai îngaime o vorbă. Ci vizirul Rabia se ridică și îi spuse spătarului Massrur:
— Du-te pe clipă pe dată să te înfățișezi dinaintea califului. Și când are să te vadă, te va întreba: „Ai sfârșit?”; iar tu să-i răspunzi: „Stăpâna noastră, Khaizaran, mama ta, soția răposatului tău părinte, Al-Mahdi, mama fratelui tău, m-a zărit când m-am repezit asupra lui Al-Rașid; și m-a oprit și m-a alungat. Și iată-mă dinaintea ta, fără a fi putut să-ți îndeplinesc porunca.”
Iar Massrur ieși și se duse pe dată la calif. Și, de cum îl zări, Al-Hadi îi zise:
— Ei, unde este ceea ce ți-am cerut?
Iar Massrur răspunse:
— O, stăpâne al meu, sultana Khaizaran, stăpâna mea, m-a văzut când m-am repezit asupra fratelui tău, Al-Rașid; și m-a oprit și m-a alungat și nu m-a lăsat să-mi îndeplinesc sarcina.
Iar califul, supărat până peste poate, se ridică și spuse către Isac și către cântăreața Ghader:
— Stați aci, pe locul unde vă aflați, până mă întorc.
Și ajunse la mama sa, Khaizaran și îi văzu pe toți dregătorii și pe toți emirii adunați la ea. Iar sultana, zărindu-l, se sculă în picioare; iar toți cei care se aflau la ea se sculară, de asemenea. Iar califul, întorcându-se înspre mama sa, îi spuse cu un glas sugrumat de mânie:
— Pentru ce, atunci când vreau și când poruncesc un lucru, te împotrivești vrerii mele?
Iar Khaizaran strigă:
— Ferească-mă Allah, o, emire al drept-credincioșilor, de-a mă împotrivi la vreo vrere de-a ta! Ci nu jinduiesc decât să-mi arăți pentru care pricină ceri moartea fiului meu, Al-Rașid. E fratele tău și e sânge de-al tău, este ca și tine suflet și viață răsărite din tatăl tău.
Iar Al-Hadi răspunse:
— Întrucât vrei să știi, află dar că vreau să mă scutur de Al-Rașid, din pricina unui vis pe care l-am avut aș'noapte și care m-a junghiat cu spaimă. În visul acela, într-adevăr, l-am văzut pe Al-Rașid șezând pe scaunul domnesc, în locul meu. Iar roaba mea scumpă, Ghader, se afla lângă el: iar el bea și se veselea cu ea. Iar eu, întrucât țin la puterea, la domnia și la cadâna mea, nu vreau să mai văd în preajmă-mi, trăind mereu lângă mine ca o pacoste, un potrivnic primejdios, fie el și fratele meu.
Iar Khaizaran îi răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, acelea nu sunt decât niște năluciri și niște amăgiri de-ale somnului, niște vedenii urâte pricinuite de mâncărurile grele. O, fiul meu, un vis arareori se adeverește.
Și îi vorbi tot așa mai departe, sprijinită de privirile celor de față. Și vorbi atâta de frumos, încât izbuti să-l liniștească pe Al-Hadi și să-i alunge temerile. Și-atunci, îl scoase la iveală pe Al-Rașid și îl puse să mărturisească cu jurământ că niciodată n-a avut nici cât de cât vreun gând de răzvrătire ori vreo dârzie și că niciodată nu va săvârși nimic împotriva puterii califului.
Și, după lămuririle acestea, mânia lui Al-Hadi se stinse. Și se întoarse la bolta unde o lăsase pe cadâna sa cu Isac. Și îl pofti pe cântăreț să plece și rămase singur cu preafrumoasa Ghader, să se veselească, să se bucure și să se lase cuprins de desfătările nopții și ale dragostei. Și iacătă că dintr-odată simți o durere ascuțită în tălpile picioarelor. Și își duse repede mâna la locul care îl durea, unde simțea o mâncărime și se scărpină. Și, în câteva clipite, se ivi acolo o umflătură, care crescu până ce ajunse mare cât o alună. Și gâlca aceea se înrăia, însoțită de niște mâncărimi de neîndurat. Și iar se scărpină, iar umflătura crescu până ajunse mare cât o nucă, și, până la urmă, plesni. Și pe dată Al-Hadi se prăbuși pe spate, mort. Or, pricina faptului era că sultana Khaizaran, în răstimpul scurt cât califul șezuse la ea, după împăcare, îi dăduse să bea un sorbet de tamarindă indienească, în care se afla județul ursitei.
Or, cel dintâi care află de moartea lui Al-Hadi fu chiar Massrur. Și numaidecât dete fuga la sultana Khaizaran și îi spuse:
— O, maică a califului, alungească-ți Allah zilele! Stăpânul meu, Al-Hadi, s-a prăpădit.
Khaizaran îi spuse:
— Bine. Ci, o, Massrur, ține în taină știrea aceasta și să nu cumva să dai în vileag întâmplarea cea neadăstată. Și-acuma du-te cât mai iute la fiul meu, Al-Rașid și adu-l la mine.
Și Massrur se duse la Al-Rașid și îl găsi adormit. Și îl trezi, spunându-i:
— O, stăpâne al meu, stăpâna mea te cheamă pe dată.
Și Harun, burzuluit, strigă:
— Pe Allah! Fratele meu, Al-Hadi, iar i-a spus ceva împotriva mea și iar i-a dezvăluit vreo hainie urzită de mine și de care eu habar nu am.
Ci Massrur îi curmă vorba, spunându-i:
— O, Harun, scoală-te repede și vino cu mine. Liniștește-ți inima și înseninează-ți ochii, întrucât totul merge pe calea cea bună, iar tu nu vei întâmpina decât izbândă și bucurie.
Cu asta, Harun se sculă în picioare și se îmbrăcă. Și pe dată Massrur se temeni dinainte-i și, sărutând pământul dintre mâinile lui, strigă:
— Salamalecul fie asupra-ți, o, emire al drept-credincioșilor, imamule al slujitorilor credinței, calif al lui Allah pe pământ, scut al Legii celei Sfinte și al celor ce poruncește ea.
Iar Harun, plin de uimire și de nedumerire, îl întrebă:
— Ce vor să zică vorbele acestea, o, Massrur? Adineauri îmi spuneai Harun și-atât, iar acuma îmi dai numele de emir al drept-credincioșilor. Ce să cred despre cuvintele tale întoarse și despre schimbarea asta de vorbă atâta de neașteptată?
Iar Massrur răspunse:
— O, stăpâne al meu, orice viață își are scrisa ei și orice ființă vremea sa! Allah să-ți dealungească zilele, fratele tău și-a dat sufletul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzeci și patra noapte urmă:
— O, stăpâne al meu, orice viață își are scrisa ei și orice ființă vremea sa! Allah să-ți dealungească zilele, fratele tău și-a dat sufletul.
Și Al-Rașid spuse:
— Aibă-l Allah întru mila sa.
Și zori să plece, nemaiavând nici teamă, nici griji și intră la mama sa, care strigă când îl văzu:
— Bucurie și fericire! Fericire și bucurie, o, emire al drept-credincioșilor!
Și se ridică în picioare și îi puse caftanul de calif și îi înmână schiptrul, pecetea domnească și semnele puterii. Și tot atunci intră căpetenia hadâmbilor din harem, care îi spuse lui Al-Rașid:
— O, stăpâne al nostru, primește o veste bună, ți s-a născut un fecior de la roaba ta, Marahil.
Și Harun își lăsă atunci slobodă bucuria cea sporită și îi dete fiului său numele de Abdallah, cu adausul de Al-Mamun.
Iar moartea lui Al-Hadi și suirea lui Al-Rașid în scaunul de domnie al califilor fură aflate, până-n ziuă, de tot norodul din Bagdad. Și Harun, în mijlocul saltanatului domnesc, primi jurămintele de supunere ale emirilor, ale dregătorilor și ale norodului adunat. Și chiar în ziua aceea îi căftăni viziri pe El-Fadl și pe Giafar, amândoi fiii lui Yahia barmakanul. Și toate vilaietele și toate olaturile împărăției și toate neamurile islamice, arăbești și nearăbești, turci și deilamiți, îl recunoscură pe califul cel nou și îi jurară supunere. Iar el își începu domnia în îmbelșugare și măreție și se urcă, strălucitor, în fala lui proaspătă și în puterea sa.
Cât despre cadâna Ghader, în brațele căreia își dăduse sufletul Al-Hadi, iacătă. Al-Rașid, care îi știa frumusețea, vroi s-o vadă, chiar în seara urcării lui pe tron și își aținti asupra-i cele dintâi priviri. Și îi zise:
— Doresc, o, Ghader, ca eu și cu tine să mergem împreună în grădina și în saraiul în care fratelui meu Al-Hadi – aibă-l Allah întru mila sa!
— Îi plăcea să petreacă și să se lăfăiască.
Iar Ghader, îmbrăcată în haine de jale, își lăsă capu-n jos și răspunse:
— Sunt roabă supusă a emirului drept-credincioșilor.
Și pieri o clipită în iatacul ei, spre a-și lepăda hainele de jale și a le schimba cu podoabele de cuviință. Pe urmă veni sub boltă, unde Harun o pofti să stea jos lângă el. Iar el șezu acolo, cu ochii ațintiți la copila aceea strălucită, nemaisăturându-se să se minuneze de gingășia ei. Și, de bucurie, pieptul lui răsufla larg, iar inima-i înmugurea. Pe urmă, cum se aduceau vinurile care îi plăceau lui Harun, Ghader nu vroi să bea din pocalul pe care i-l întindea califul.
Iar el o întrebă uimit:
— Pentru ce nu vrei?
Ea răspunse:
— Vinul fără cântece își pierde jumătate din harurile lui. Așa încât tare mi-ar plăcea să-l văd lângă noi, ținându-ne tovărășie cântătoare, pe minunatul Isac, fiul lui Ibrahim.
Și Al-Rașid răspunse:
— Nu stă nimica împotrivă.
Și îl trimise numaidecât pe Massrur să-l aducă pe cântăreț, care nu zăbovi să vină. Și sărută pământul dintre mâinile califului și i se ploconi cu urările cuvenite. Și, la un semn al lui Al-Rașid, șezu jos dinaintea cadânei. Și-atunci, pocalul trecu din mână în mână; și băură vinuri multe și o ținură așa până noaptea târziu. Și dintr-odată, după ce vinul le aburi mințile, Isac strigă:
— O, slavă Celui-Veșnic, carele schimbă lucrurile cum îi place și carele a orânduit clironomia și spaimele!
Iar Al-Rașid îl întrebă:
— La ce te gândești, o, fiu al lui Ibrahim, de te minunezi așa?
Și Isac răspunse:
— Vai, o, stăpâne al meu, ieri, pe la ceasul de-acum, fratele tău se apleca de la fereastra acestei bolte și privea, sub luna ce semăna cu o mireasă, apele murmurânde cum treceau suspinând cu glasuri dulci și line de cântărețe în noapte. Și, la priveliștea întruchipatei fericiri, l-a cuprins spaima de ursita lui. Și-a vrut să-ți toarne licoarea umilirii.
Iar Al-Rașid spuse:
— O, fiu al lui Ibrahim, viața făpturilor este scrisă în Cartea Ursitei. Ar fi putut, așadar, să-mi răpească fratele meu viața, dacă sorocul ei nu fusese hărăzit?
Și se înturnă înspre frumoasa Ghader și îi spuse:
— Da tu, o, copilo, ce zici?
Iar Ghader își luă lăuta, o struni și, cu glas tulburat adânc, cântă stihurile acestea:
Ah, viața omului pe lume Cu două fețe-i zugrăvită: E una limpede-vioară, Cealaltă-i tulbure-coclită. La fel și timpul, două feluri De zile are: zile bune, De tihnă – și amare zile, De neguri și furtuni nebune, Tu nici în timp nu te încrede, Nu te încrede nici în viață, Căci după zilele senine Vin zilele cu nori și ceață.
Și, sfârșind stihurile, cadâna lui Al-Hadi leșină deodată și se prăbuși, cu capu-n jos, fără de simțire și fără de tresărire. Și o ridicară de jos și o scuturară. Ci ea nu mai era, se adăpostise la sânul Celui Preaînalt. Iar Isac zise:
— O, doamne al meu, îl iubea pe răposatul. Și tot ce-și dorește dragostea este de a dura până în ceasul când groparul a isprăvit mormântul. Reverse-și Allah milele sale asupra lui Al-Hadi, asupra cadânei lui și asupra tuturor musulmanilor.
Și o lacrimă căzu din ochii lui Al-Rașid. Și porunci să se spele trupul celei moarte și să fie așezat în chiar mormântul lui Al-Hadi. Și spuse:
— Da! Reverse-și Allah milele sale asupra lui Al-Hadi, asupra cadânei sale și asupra tuturor musulmanilor!
Și, după ce istorisi astfel povestea copilei nefericite, tânărul cel bogat le spuse ascultătorilor săi tulburați:
— Ascultați acuma, ca pe o altă pildă a jocului nemilos al ursitei, povestea gherdanului păgubos.
Și spuse: