Se povestește că Neman, sultanul de la Hirah, din Irak, avea o fată pe care o chema Fatimah, care pe cât era de frumoasă, pe-atâta era de pojarnică. Și sultan Neman, care cunoștea firea zvăpăiată a tinerei domnițe, avusese grijă, spre a preîntâmpina vreo necinstire a stepenei sale ori vreo năpastă, s-o țină închisă într-un sărai lăturalnic. Și tot așa mai avusese grijă, pentru păstrarea cinstei fetei sale, da și din chibzuință, să pună de veghe, zi și noapte, străji înarmate, împrejurul acelui sărai. Și nimeni altcineva decât slujnica domniței nu avea îngăduință să intre în serhatul acela păstrător al virtuții domniței Fatimah. Și, din prisos de înțelepciune și de neîncredere, în fiecare seară, la căderea nopții, erau târșâite pe pământ, de jur împrejurul saraiului, niște preșuri mari de lână, ca să măture și să netezească fața nisipului de pe jos, în așa fel încât să șteargă urmele piciorușelor fetei care o slujea pe domniță și, de asemenea, în așa fel încât să se poată vedea, dimineața, dacă nu cumva fuseseră lăsate pe acolo alte urme de către vreo haimana în căutare de pozne.
Or, întemnițata cea frumoasă se suia de mai multe ori pe zi în vârful închisorii ei silnice și, de acolo, privea de departe la trecători și ofta. Și-așa, într-o zi, o văzu pe tânăra ei slujnică, pe care o chema Ibnat-Ijlan, cum sta de vorbă cu un tânăr frumos la făptură. Și până la urmă află de la copilă că tânărul acela de care era îndrăgostită era vestitul poet Murakiș și că de nenumărate ori se și bucurase de dragostea lui. Și slujnica, fată, într-adevăr, frumoasă și pârdalnică, atâta lăudă față de stăpână-sa frumusețea și pletele strălucite ale poetului și cu niște vorbe atâta de aprinse, încât pojarnica de Fatimah se împătimi la rându-i să-l vadă și să se bucure de el, deopotrivă cu slujnica sa. Da vroi mai întâi, în gusturile ei subțiri de domniță, să se încredințeze dacă poetul cel frumos era de vreun soi mai acațari. Și chiar prin aceasta domnița își dovedi priceperea rosturilor lumii, ca o adevărată arăboaică de neam mare ce era. Și se osebi astfel de slujnica ei, mai puțin de soi ca ea și, ca urmare, mai puțin năzuroasă și mai puțin marghiolită.
Cu asemenea scop, așadar, domnița cea pusă la popreală ceru o încercare, hotărâtoare în mintea ei. Căci, după ce șezu de vorbă cu slujnica despre putința poetului de a intra în sărai, îi spuse la urmă:
— Ascultă! Când flăcăul va veni la tine mâine, tu să-i dai o scobitoare de lemn înmiresmat, apoi o cățuie în care să arunci un bob de mirodenie. Și pe urmă să-l rogi să stea în picioare, cu cățuia sub haine, spre a se înmiresma. Or, dacă se va sluji de scobitoare fără a o reteza și a o despica oleacă la vârf, sau dacă nu va vroi s-o ia, este ins de rând, lipsit de gingășie. Iar dacă va ședea deasupra cățuii, sau dacă nu o va vroi, iarăși este un om de nimic. Și-atunci, oricât de mare poet s-ar putea să fie, un ins care habar nu are ce-i gingășia nu este vrednic de domnițe.
Așa că, chiar a doua zi, ducându-se să se întâlnească cu iubitul ei, fata nu zăbovi să-l pună la încercare. Căci, după ce aduse o cățuie aprinsă în mijlocul odăii și după ce aruncă în ea mirodia, îi spuse tânărului:
— Vino să te înmiresmezi!
Ci poetul nici nu se sinchisi și răspunse:
— Adu tu cățuia colea lângă mine.
Și fata făcu așa; ci poetul nu își puse cățuia sub haine, ci se mulțumi să-și înmiresmeze numai barba și părul. După care luă scobitoarea pe care i-o întindea iubita sa și, după ce o reteză aruncând o bucățică din ea, îi despică vârful în șuvițe mlădioase și se frecă astfel cu ea pe dinți și își înmiresmă gingiile. Pe urmă se petrecu între el și fată ceea ce se petrecu. Și, când micuța se întoarse la saraiul străjuit, îi povesti zvânturatei sale de stăpâne urmarea încercării. Iar Fatimah spuse numaidecât:
— Adu-mi-l pe arabul acela de neam! Și grăbește-te!
Ci străjerii erau aspri și înarmați și necurmat la pândă. Și, în fiecare dimineață, iscoadele sultanului Neman, părintele domniței, veneau la fața locului ca să vadă și să citească urmele picioarelor scrise pe nisip. Și iscoadele se întorceau să spună stăpânului lor:
— O, doamne al vremilor, nu am găsit în dimineața aceasta decât urma piciorușelor copilei Ibnat-Ijlan.
Or, ce făcu șireata de slujnică a domniței pentru a-l aduce în sărai pe poet odată cu ea, fără a da în vileag trecerea lui? Iacătă. În noaptea hotărâtă de stăpână-sa, se duse lângă flăcău și, fără a șovăi, îl luă în spinare, ținându-l bine cu pulpanele unei mantii pe care i-o petrecu pe dedesubt și pe care și-o legă în față și astfel, fără primejdia de a se da de gol, îl cără pe ispititor la ispita sa. Și poetul petrecu acolo, cu pojarnica de fată a sultanului, o noapte binecuvântată, noapte de lumină, de dulceață și de jar. Și plecă până-n zori, tot așa precum intrase, adică dus în spinare de fată.
Or, ce se întâmplă dimineața? Iscoadele sultanului veniră, ca în toate diminețile, să cerceteze urmele de pe nisip. Pe urmă se duseră să-i spună sultanului, părintele domniței:
— O, stăpâne al nostru, nu am zărit în dimineața aceasta decât urmele picioarelor micuței Ibnat-Ijlan. Da fata pesemne că s-a îngrășat tare, întrucât urma picioarelor ei se face mai adâncă în nisip.
Și-așa că lucrurile urmară să se petreacă mai departe astfel un răstimp de vreme, poetul și domnița iubindu-se, slujnicuța cărându-l în spinare pe liubovnic, iar iscoadele vorbind despre îngrășare. Și n-ar fi fost nici o pricină ca starea aceea de lucruri să se curme, dacă poetul însuși nu și-ar fi sfâșiat cu chiar mâinile lui fericirea.
Și, într-adevăr, frumosul Murakiș avea un prieten tare drag, căruia îi împlinea toate voile. Și cum îi împărtășise și lui dragostea sa neobișnuită, tânărul prieten își dori stăruitor să fie dus și el în același chip la domnița Fatimah și să fie luat drept Murakiș însuși, date fiind negurile nopții și asemănarea lui la statură și la purtări cu prietenul său. Și Murakiș se lăsă biruit de stăruințele băiatului și își pecetlui cu jurământ făgăduiala dată. Iar când veni noaptea, tânărul prieten îi luă locul în spinarea fetei și fu dus la domniță.
Și, pe negură, începu ceea ce trebuia să înceapă. Ci numaidecât, în pofida întunereciunii, Fatimah, pricepută, își dete seama de schimbare, simțind moliciune acolo unde fusese tărie și încropeală acolo unde fusese vipie de foc și sărăcie acolo unde fusese îmbelșugare. Și, ridicându-se pe clipă pe dată, îl zvârli cât colo pe nechemat, cu o lovitură de picior și o puse pe slujnică să-l adune de pe jos și să-l dea afară, pe calea de ducere folosită de obicei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaptezeci și șasea noapte urmă:
Și o puse pe slujnică să-l adune de pe jos și să-l dea afară, pe calea de ducere folosită de obicei. Și, de-atunci, poetul a fost alungat de fata sultanului, care nu s-a îndurat niciodată să-i ierte înșelăciunea. Și Murakiș, spre a-și descărca durerea și căințele, a întocmit următoarea kasidă:
Deci bun-rămas, bekrana mea frumoasă! Chiar dacă plec de lângă tine-acum, Rămână-ți fericirea toată-n casă, Ca un balsam de mosc, ca un parfum. Vai, Murakiș sărmane, până ieri Gingașa Fatimah ca pe un mire, Cu boiu-i hărăzit spre mângâieri, Mlădiu ca ramul nabkului subțire, Cu mersu-i ca de struț legănător, Nurlie, dreaptă, fragedă, ușoară, Cu frumusețea ei ca un izvor În limpezimea apei lui, vioară, Cu dinți-i albi și pururea zâmbind, Scăldați în roua gurii ei de miere, Lucioși precum oglinda de argint, Cu mâinile ei moi ca o părere, Împodobită-n scumpele-i brățări, Cu pletele-i ca noaptea-ntunecată – Te-a fermecat în nopți cu descântări și inima ți-o lasă-njunghiată. Vai, iată ceasul bunului-rămas! Ca fumul care piere, totu-acuma-i! Tu însuți ți-ai adus acest necaz, Pentru o toană de prieten numai. De ciudă mușcă-ți degetele toate, Sfâșie-te în neagra-ți deznădejde! O toană de prieten azi te scoate Din inima ce nu te mai iubește. Vai, totul s-a sfârșit! Și nu e vis – Căci treaz sunt, pe când viselor, se știe, În somn doar le e drumul larg deschis, Ci mie-nchise-mi sunt pe veșnicie.
Iar poetul Murakiș a fost unul dintre cei ce au murit din dragoste.
Pe urmă, tânărul le spuse celor ce ascultau:
— Până a ajunge la vremurile islamice, mai ascultați și povestea aceasta despre șeicul kindenilor și soția sa, Hind.
Și spuse: