Se povestește că era în cetatea El-Iskandaria un tânăr care, la moartea tatălui său, ajunsese stăpân peste averi mari și peste bunuri multe, atât în pământuri frumos udate, cât și în case temeinic clădite. Și tânărul acela, născut sub zodia binecuvântării, era înzestrat cu o minte aplecată spre calea chibzuinței. Și cum nu era nicidecum străin de învățăturile Cărții celei Sfinte, care îndeamnă la milostenie și cere să fii darnic, șovăia în ce privește alegerea celei mai potrivite căi de a săvârși binele. Și, în nepriceperea lui, se hotărî să meargă să stea de vorbă, în privința aceasta, cu un șeic bătrân, prieten cu răposatul său părinte. Și îi împărtăși șeicului toate frământările și toate șovăielile sale și îi ceru sfatul. Iar șeicul cugetă preț de un ceas de vreme. Pe urmă, săltând capul, spuse:
— O, fiu al lui Abderrahman – coperească-l Allah cu milele sale pe răposatul!
— Află că a împărți cu amândouă mâinile aurul și argintul la cei ce se află în nevoie este, fără de nici o îndoială, o faptă dintre cele mai vrednice în ochii Celui Preaînalt. Da o atare faptă, o, copilul meu, este la îndemâna oricărui bogătan. Și nu este deloc trebuință să ai cine știe ce virtute ca să dai ce îți prisosește din ceea ce ai. Ci mai este și o altă dărnicie, care-i într-altfel înmiresmată și într-altfel plăcută de către Stăpânul tuturora, iar aceasta, o, copilul meu, este dărnicia de minte. Căci cine poate să răspândească binefacerile minții lui asupra făpturilor golașe de cunoaștere, acela este cel mai făcător de bine. Și, spre a împărți asemenea binefaceri, trebuie să aibă o minte mult luminată. Și, spre a avea o minte de soiul acesta, un singur mijloc avem la îndemână și anume citirea scrierilor oamenilor mult luminați și cugetarea asupra scrierilor lor. Așa că, o, fiu al prietenului meu, Abderrahman, luminează-ți mintea și dovedește-te darnic pe moșiile minții. Și-acesta-i sfatul meu, uassalam!
Iar flăcăul cel bogat degeaba vroi să-i mai ceară șeicului și alte lămuriri. Că șeicul nu mai avea nimica să-i spună, încât băiatul plecă cu sfatul acela, bine hotărât să-l pună în fapt și, lăsându-se dus de întâmplare, luă calea spre sukul negustorilor de cărți. Și îi adună pe toți negustorii de cărți, dintre care unii aveau cărți ce ajunseseră până la ei din saraiul cărților pe care rumii creștini le arseseră când cu intrarea lui Amru ben El-Ass în Iskandaria. Și le ceru să ducă la el acasă toate cărțile de preț câte le aveau prin prăvăliile lor. Și îi plăti peste așteptări, fără târguială și fără șovăială. Și trimise oameni la Cairo, la Damasc, la Bagdad, în Persia, în Maghreb, în India și până și în țările rumilor, să-i cumpere cărțile cele mai vestite de pe acele meleaguri, cu sarcina să nu se zgârcească la prețul de cumpărare. Și trimișii, de la o vreme, se întoarseră unul câte unul, cu legături mari de scrieri scumpe. Iar flăcăul puse să fie toate rânduite frumos în dulapurile dintr-un sărai măreț, pe care îl zidise anume și care avea, scrise cu litere mari de aur și azur, pe lespedea de la intrarea cea mare, numai aceste cuvinte: „Saraiul Cărții”.
Și după ce făcu acestea, tânărul se apucă de treabă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaptezeci și doua noapte urmă:
Și după ce făcu acestea, tânărul se apucă de treabă. Și se așternu pe citit cu chibzuință, domol și cugetând la cărțile din saraiul lui vrăjit. Și cum se născuse sub zodie binecuvântată, iar pașii îi erau încununați cu izbândă și cu noroc, ținea minte, în capul său norocit, tot ce citea și tot ce își însemna. Încât, în puțină vreme, ajunse peste fire de citit și de învățat, iar mintea i se îmbogăți cu daruri mult mai scumpe decât toate bunurile ce-i fuseseră lăsate moștenire. Și cugetă atunci, cu înțelepciune, să-i facă a se bucura și pe cei din preajma sa de bunurile peste care era stăpân. Și, într-acest scop, dădu în Saraiul Cărții un ospăț mare, la care îi pofti pe toți prietenii săi și pe toți ai lui, rude mai apropiate ori mai depărtate și pe robi și pe grăjdari, ba până și prostimea și cerșetorii obișnuiți de la pragul său. Și după ce mâncară și băură și mulțumiră Atoatedătătorului, tânărul cel bogat se sculă în picioare în mijlocul roatei de oaspeți luători-aminte și le grăi:
— O, voi, oaspeți ai mei, în noaptea aceasta, în locul cântecelor și al lăutelor, să domnească peste sindrofia noastră înțelepciunea! Că înțeleptul a spus: „Vorbește și scoate din mintea ta ceea ce știi, pentru ca urechea celui care te ascultă să capete hrana aceea. Și orișicine a dobândit știință, a dobândit un bun nemăsurat. Iar Atoatedătătorul dăruiește înțelepciunea cui vrea el, iar mintea a fost zămislită la porunca lui; ci numai puțini dintre fiii oamenilor sunt stăpâni pe harurile minții.” Încât Allah Preaînaltul, prin gura Prorocului său binecuvântat – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
— A zis: „O, drept-credincioșilor! Dați de pomană lucrurile cele mai scumpe pe care le-ați agonisit, întrucât nu veți ajunge la desăvârșire decât atunci când veți da de pomană din ceea ce vă este cel mai scump. Ci să n-o săvârșiți din făloșenie; că veți fi asemeni cu niște dâmburi pietroase de-abia coperite cu oleacă de pământ: că vine puhoiul apelor peste acele dâmburi și nu are să mai lase decât piatra goală. Din lucrarea unor oameni ca aceștia nu se alege nici un folos. Ci aceia care se arată darnici, ca urmare a tăriei sufletelor lor, aceia se asemuie cu o grădină sădită pe o costișă pe care o adapă ploile mănoase ale cerului și care rodește poame îndoit. Dacă ploaia nu va cădea peste ea, tot o udă roua. Și numai aceia vor intra în grădinile raiului.” Drept care, o, oaspeți ai mei, v-am adunat aici în seara aceasta. Căci, nevroind, ca un avar, să păstrez numai pentru mine poamele științei, aș vrea să gustați și voi din ele odată cu mine, ca să pășim împreună pe calea înțelepciunii.
Și adăugă:
— Să ne aruncăm, așadar, privirile prin bageacurile cunoașterii și ale istoriei și să privim astfel la trecerea alaiului minunat al oamenilor mari de odinioară, pentru ca, de la pilda lor, să ni se limpezească și nouă mintea și să se îndrepte, luminată, înspre desăvârșire. Amin!
Și toți musafirii tânărului cel bogat își duseră amândouă mâinile la frunte, răspunzând:
— Amin!
Atunci, tânărul șezu jos, în mijlocul cercului lor tăcut și spuse:
— O, prietenii mei, nu aș ști să încep mai bine împărțeala acestor minunate daruri decât făcându-vă mintea să se bucure de istorisirea câtorva întâmplări din viața strămoșilor noștri arabi de pe vremea păgâniei, adevărații arabi ai nisipurilor, ai căror poeți minunați nu știau nici să citească, nici să scrie, la care harul era un dar neostoit, și care desăvârșiră, fără cerneală, fără calam și fără îndrumători, limba aceasta arabă, care este a noastră, limba anume de care cel Preaînalt s-a slujit, mai presus de toate celelalte, spre a-i împărtăși gândurile sale trimisului său – asupra-i fie rugăciunea, pacea și binecuvântările cele mai alese. Amin!
Iar musafirii răspunzându-i și ei: „Amin!”, tânărul spuse:
— Iată, dar, din acele vremi vitejești de la obârșii, o întâmplare dintre alte mii:
Poetul Doreid, firea lui mărinimoasă și dragostea lui pentru vestita poetă Tumadir El-Khansa
Se povestește că într-o zi poetul Doreid, fiul lui Simmah, șeicul tribului Bani-Yușam, care a trăit pe vremea păgâniei, viteaz de frunte și poet vestit și stăpân peste multe corturi și pășuni frumoase, a plecat într-un poghiaz asupra tribului potrivnic, Bani-Firas, care îl avea de șeic pe Rabiah, voinicul cel mai neînfricat al pustiului. Și Doreid mergea în fruntea unei cete de voinici, aleși dintre cei mai buni din trib. Și intrând într-o vale de pe pământurile dușmane ale tribului Bani-Firas, zări în depărtare, la capătul celălalt al văii, un om mergând pe jos și care însoțea o femeie călare pe o cămilă. Și Doreid, după ce cercetă o clipă zarea, se întoarse înspre unul dintre voinicii săi și îi spuse:
— Dă goană calului și prinde-mi-l pe insul acela!
Iar voinicul porni și, când ajunse să poată fi auzit, strigă la omul ce mergea pe jos:
— Dă-te prins, lasă-mi femeia și scapi cu zile!
Și rosti de trei ori strigarea. Ci omul îl lăsă să se apropie, apoi, netulburat și alene, fără a zori pasul, aruncă funia cămilei femeii pe care o însoțea și cu glas domol cântă stihurile acestea:
O, doamnă-a mea, mergi înainte Cu pas agale și cuminte, Ca o hanâmă fericită Ce n-a știut nicicând de frică și cu făptura ei voinică înfruntă crâncena ispită, Trecând semeț nepăsătoare, Precum i-i dat de ursitoare.
Și martoră să fii acum La felul cum îi iese-n drum Acestui călăreț, fălosul, Un firacid fără de pată Care n-a cunoscut vreodată Rușinea neagră de-a da dosul, Cu spaima-nfiptă în grumaji, Din fața niciunui vrăjmaș.
Că iată, cu privirea ta, Hanâmă scumpă, poți vedea, Sub fieru-acestei lăncii grele, O probă-a loviturii mele!
Apoi se repezi deodată asupra voinicului lui Doreid, îl doborî din șa cu o lovitură de suliță și îl întinse mort țeapăn în țărână. Pe urmă luă calul cel fără de stăpân și, după ce se temeni dinaintea hanâmei, sări în șa dintr-o zvâcnitură și porni la drum, ca și până aci, fără de grabă și fără de tulburare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaptezeci și treia noapte urmă:
Fără de grabă și fără de tulburare.
Estimp, Doreid, cum nu-l mai zărea pe voinicul său întorcându-se, trimise un alt călăreț să vadă ce este cu el. Iar acela, dând în cale peste soțul său fără de viață, îndemnă pe urmele insului din zare și-i strigă, de departe, aceeași strigare pe care i-o aruncase și voinicul dintâi. Ci omul își văzu de drum, de parcă nici n-ar fi auzit nimic. Iar călărețul lui Doreid se repezi năvalnic la el, cu sulița întinsă. Ci acela, fără a se tulbura, îi trecu iarăși hanâmei funia cămilei și dete pinteni deodată împotriva călărețului, cântându-i stihurile acestea:
Iată-asupra-ți vine cruntă Moartea-n chip de lăncier, Până-n șiră să-ți pătrundă Cu amarnic colț de fier! Plod spurcat de mascarale, Sulița să te dărâme, Când cutezi să-i ieși în cale Unei falnice hanâme, Ce-a trăit de când se știe Mândră și în slobozie. De la ea la ține-mi pare Lungă calea, grea urgia, Că-i stă scut de apărare Cruntul tău stăpân Rabiah, Cel a cărui lege dreaptă Pentru orice vrăjmășie Fier de lance-i, care-așteaptă Să te culce pe vecie, Lance cum nu mai e-o altă: joacă-n mână-i și tresaltă!
Și călărețul, cu ficatul străpuns, căzu din șa, zgâriind pământul cu unghiile. Și își sorbi moartea dintr-o înghițitură. Iar biruitorul își urmă agale drumul său mai departe.
Și Doreid, plin de nerăbdare și îngrijorat de soarta celor doi voinici, trimise un al treilea călăreț, cu aceeași sarcină. Și cercetașul ajunse pe la locurile pe unde zăceau cei doi soți ai săi, lungiți fără de viață la pământ. Și îl zări în depărtare pe străinul care drumețea în tihnă, ducând cu o mână cămila hanâmei și târându-și alene sulița după el. Și-i strigă:
— Dă-te prins, o, câine de prin cele triburi!
Ci omul, fără ca măcar să-și întoarcă privirile înspre cel ce se năpustea asupra-i, îi spuse hanâmei:
— O, stăpâna mea, mână cămila înspre corturile noastre, care-s pe-aproape.
Pe urmă, deodată, fu dinaintea potrivnicului său și-i strigă stihurile acestea:
O, tu, cap fără ochi, smintit, Pe frații tăi nu i-ai zărit Cum zac în sângele lor, bieții? Au nu-ți simți pe lumina feții Cum se și strâng, țipând, ereții Și Maica Vulturilor morții În crâncenul județ al sorții? Cu ce nădejdi vii tu, nebune, Spre mine când pornești, ia spune? Au ce socoti a dobândi De la viteazul crunt spre care Te-aiepți urlând ca-ntr-o turbare, Să pieri din rândul celor vii? Au la ce plean gândești s-ajungi, Decât la sfânta lovitură A unei sulițe prelungi Pe care-am să ți-o-nfig în gură, și la culcușul cald de sânge, întunecat ca negrul corb, Spre care vii, nebune, orb, Și-n care-ndată te vei frânge?
Și, rostind acestea, îl insuliță pe călărețul lui Doreid și îl dete peste cap de la cea dintâi izbitură, cu pieptul străpuns dintr-o parte până în cealaltă. Ci, totodată, sulița i se frânse de năprăsnicia loviturii. Și Rabiah – că chiar el era viteazul acela de prin văi și vâlcele – știind că se află destul de aproape de tribul său, nu mai vru să se ostenească nici măcar a se apleca să culeagă de pe jos arma vrăjmașului său. Și își văzu de cale înainte, neavând la el altă armă decât coada frântă a suliței.
Or, Doreid, estimp, nedumerit că nu-i zărea întorcându-se pe niciunul dintre vitejii săi, plecă el însuși să vadă ce este. Și găsi, întinse pe nisip, trupurile fără de viață ale tovarășilor lui. Și deodată îl zări ivindu-se de pe un dâmb pe însuși Rabiah, vrăjmașul său, cu arma lui de batjocură. Și, la rându-i, Rabiah îl cunoscu pe Doreid și se căi în sufletul său, dinaintea unui potrivnic ca acela, de nesocotința pe care o săvârșise de a nu fi luat sulița vrăjmașului din urmă. Ci îl așteptă pe Doreid, stând drept în șa și strângând în pumn lemnul lăncii rupte. Iar Doreid, dintr-o aruncătură de ochi, văzu starea grea în care se afla Rabiah și sufletul său mare îl îndemnă să strige viteazului firasan vorbele acestea:
— O, taică al voinicilor din spița lui Bani-Firas, de bună seamă că oameni ca tine nu se ucid. Ci oamenii mei, porniți pe pradă, au să vrea să-și răzbune asupra-ți moartea fraților lor; și, cum ești neînarmat, singur și atâta de tânăr, ține, ia sulița mea! Cât despre mine, fac cale întoarsă spre a le domoli soților mei ispita de a se lua după tine.
Și Doreid făcu calea întoarsă în goana mare înspre oamenii săi și le spuse:
— Viteazul a știut să-și apere hanâma. Întrucât i-a ucis pe cei trei voinici ai noștri și, pe deasupra, m-a lăsat și pe mine fără suliță. Într-adevăr, e un luptător aprig, pe care nu e cu cale să-l înfrunți!
Și smuciră de frâie și se întoarseră, fără nici un plean, la tribul lor.
Și anii trecură. Și Rabiah muri așa cum mor vitejii cei fără de pată, într-o încăierare sângeroasă cu cei din tribul lui Doreid. Și, ca să-l răzbune, o ceată de firasani plecă într-un alt poghiaz împotriva celor ai lui Bani-Yușam. Și căzură pe negândite, la vreme de noapte, asupra taberei și omorâră pe care-i omorâră și luară prinși mulți și ridicară pradă bogată, în femei și în bunuri. Și, în mulțimea prinșilor, se afla însuși Doreid, șeicul yușamilor.
Și, când ajunse în tribul biruitorilor, Doreid, care avusese de grijă să-și tăinuiască numele și cinul, fu pus, cu toți ceilalți prinși, sub strajă bună. Ci muierile firasane, ispitite de înfățișarea lui mândră, veneau cu niște ochi focoși să treacă și să răstreacă întruna, făloase, pe dinaintea lui. Și deodată una dintre ele strigă:
— Pe moartea cea neagră! Ce lovitură strașnică ați dat, copii ai lui Firas! Știți voi cine-i acesta?
Și toți deteră fuga și se uitară și răspunseră:
— E unul dintre cei ce ne-au iscodit rândurile!
Și femeia spuse:
— De bună seamă! E un viteaz! E chiar acela care i-a dăruit lui Rabiah sulița în ziua când cu valea.
Și își aruncă haina asupra prinsului, în semn de ocrotire, adăugând:
— Copii ai lui Firas, îl iau sub ocrotirea mea pe prinsul acesta.
Și se îngriji mai departe de el și îl întrebă cum îl cheamă; iar el răspunse:
— Sunt Doreid ben Simmah. Da tu, o, hanâmă, cine ești?
Ea răspunse:
— Sunt Raita, fata lui Gizl El-Tian, cea căreia îi mâna Rabiah cămila. Iar Rabiah era soțul meu.
Pe urmă Raita se duse pe la toate corturile tribului și le grăi voinicilor vorbele acestea:
— Copii ai lui Firas, aduceți-vă aminte de mărinimia lui Doreid ben Simmah, când i-a dat lui Rabiah sulița sa cea cu coadă lungă și frumoasă. Or, bine pentru bine și fiecăruia roadă faptei sale! Gura oamenilor să nu se umfle de hulă povestind isprava voastră cu Doreid. Tăiați-i cătușele și, plătindu-i prețul răscumpărării, scoateți-l din mâinile celui care l-au luat prins. Altminteri, aveți să așterneți dinainte-vă o faptă de ocară, ce are să vă fie până la moarte o lespede a jeluirilor fără de leac și a căințelor amare.
Și firasanii, când o auziră așa, puseră mână de la mână ca să-i plătească lui Muharrik, viteazul care îl luase prins pe Doreid, prețul de răscumpărare. Iar Raita îi dărui lui Doreid, slobozitul, armele răposatului ei soț. Și Doreid se întoarse la tribul său și niciodată nu mai purtă război cu neamul lui Bani-Firas.
Și anii se scurseră iar. Și Doreid, ajuns bătrân, ci tot dăruit cu frumosul lui suflet de poet, se nimeri să treacă într-o zi pe la mică depărtare de sălașurile tribului Bani-Solaim. Și, pe vremea aceea, trăia în tribul solaimilor o fată, Tumadir, fiica lui Amr, știută în toată Arabia pe porecla de El-Khansa și lăudată de toți pentru minunatul ei har poeticesc.
Și preafrumoasa solaimă, chiar când Doreid trecea pe lângă tribul ei, se nimerise că tocmai ungea cu păcură copitele unei cămile de-a părintelui ei. Și cum locul era lăturalnic, căldura mare și nimeni nu se zărea pe acolo, Tumadir își lepădase hainele și își vedea de treabă aproape goală de tot. Iar Doreid, ascuns, se uita la ea și o cerceta fără ca fata să-și dea seama. Și, fermecat de frumusețea ei, ticlui stihurile acestea, precum urmează:
Veniți, prieteni dragi, veniți, S-o preamăriți pe-o preafrumoasă:
Soleimana Tumadir, Gazela mea de viță-aleasă, Cea ca un lujer mlădioasă și sulegetă ca un fir.
Nicicând în triburile noastre, Ce nu duc lipsă de copile, Nu s-a mai fost văzut cândva O-ngrijitoare de cămile Atâta de fermecătoare Și luminoasă cum e ea.
Acolo unde nu e văl și nici perdea și nici podoabe, Acolo adevăru-i gol, Iar vicleșug nu mai încape și poate-al inimii pârjol la apa lui să se adape.
Chip răpitor, chip vrăjitor, Din soare parcă scos cu-o daltă, Ca idolii de aur sfânt La care inima tresaltă, Cu pletele fuior în vânt, De armăsari de spiță-naltă.
O, păr bogat, păr revărsat Lăsat să curgă-n nepăsare, în unduinde lanțuri lungi – Și care, pieptănat strâns, pare O-mpletitură de ciorchini Spălați de ploaia roditoare.
Sprâncenele-i aduse lin Sunt două rânduri bine scrise De un calam vrăjit de ginn, Cununi care rămân deschise Pe ochii ei mari și senini De antilopă, plini de vise.
Obraji-i dulce zămisliți Și arși de-o proaspătă roșeață Sunt soare tânăr, răsărind într-o duioasă dimineață Pe albul ca de mărgărim Al unui câmp ce se răsfață.
O floare-i gura ei zâmbind, Izvor de caldă îmbiere, Cu dinții albi și luminoși, Mărgăritare-giuvaiere, Petale de iasmin curat Scăldate-n străluciri și-n miere.
Iar gâtul ei sclipește alb Precum argintu-n zăcăminte, Deasupra sânilor de foc Zvâcniți pojarnic înainte, Ca la statuile de fildeș Cu idolițe vechi și sfinte.
Iar cele două brațe tari Sunt pline, proaspete, rotunde; Iar mâinile-i par fără os Și fără vinele mărunte;
Iar degetele-i fac curmala Zavistioasă să se-ncrunte. Iar pântecu-i îmbelșugat, Cu gingășiile-i cutate, Ca o hârtie strânsă-n dungi Cu marginile adunate În jurul dulcelui ghidici Spre care sufletul se-abate, E-un sipețel de fildeș, cald, Plin de mirosne fermecate.
O, spatele-i! Cu-un mijlocel Ce spre tulpina lui se suie, Cea ca un ram de arbor ban Și, ah! Atâta de mlădie Și-atâta de subțire-ncât A lui Allah făurărie A trebuit să-și pună-n fapt Întreaga-i meșteșugărie Spre-a o lega nemijlocit De preafăloasa bogăție A șoldurilor voinicești Ce i le-a pus la temelie Și de ispititorul șanț Săpat cu mare gingășie.
Iacătă-acum, fecioara mea Ca o crăiță se ridică, Dar o întoarce iar să stea Povara-i grea de nuri, voinică; Ci nu vrea fălnicia-i grea, Rotundă ca o putinică, S-o lase-n liniște așa, Și-o saltă iar în sus, șoltică, O, dâmburi falnice și moi, Ce până-n suflet mă furnică!
Și toate-aceste falnicii stau pe doi stâlpi de sfântă slavă, Lucrați dintr-un mărgăritar, În zămislirea lor ghizdavă și arcuite strălucit ca bolta templelor, grozavă, Pe două fragede tulpini de trestie ori de izbavă, Umbrite de un fum de puf ca o câmpie de otavă și sprijiniți în mers gingaș pe două tălpi fără gâlceavă, Ca două capete de lănci neștiutoare de zăbavă.
Oh, slavă-a bozilor! Cum pot Aceste gingășii mărunte, Aceste două temelii Atât de firave, să-nfrunte Și să ridice către cer întreg saraiul cât un munte?
Veniți, prieteni dragi, veniți, S-o preamăriți pe-o preafrumoasă:
Soleimana Tumadir, Gazela mea de viță-aleasă, Cea ca un lujer mlădioasă și sulegetă ca un fir!
Și chiar a doua zi, falnicul Doreid, însoțit de căpeteniile tribului său, veni cu mare alai la tatăl preafrumoasei Tumadir și îl rugă să i-o dea de soție. Și bătrânul Amr, fără a-și lăsa așteptat răspunsul, îi spuse poetului cel viteaz:
— Doreid taică, unui om mărinimos ca tine nu i se retează îndemnurile; unei căpetenii preamărite ca tine, nu i se curmă dorurile; unui armăsar ca tine, nu i se dă peste nas.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaptezeci și patra noapte urmă:
Unui armăsar ca tine, nu i se dă peste nas. Da se cuvine să-ți spun că fata mea, Tumadir, are în cap niște gânduri, niște feluri ale ei de a vedea. Și sunt gânduri și feluri de a vedea cum nu au, de obicei, alte femei. Iar eu o las totdeauna slobodă să facă precum îi place, întrucât Khansa a mea nu este ca toate femeile. Așa că eu am să-i vorbesc de tine, cât voi putea mai în folosul tău, asta ți-o făgăduiesc; da nu răspund nicidecum de învoire, care nu este decât numai și numai a ei.
Iar Doreid îi mulțumi pentru ceea ce binevoia să facă; și Amr intră la fiică-sa și îi spuse:
— Khansa, un viteaz falnic, un ins de neam mare, căpetenie de bani-yușami, om preacinstit pentru vârsta și pentru voinicia lui, într-un sfârșit, Doreid, falnicul Doreid, fiul lui Simmah, cel ale cărui cântece de luptă și ale cărui stihuri mândre i le știi, a venit sub cortul meu să te ceară de soție. Aceasta, fata mea, ar fi o căsătorie care ne-ar cinsti. Mai mult nu am a te îndemna asupra hotărârii tale.
Iar Tumadir răspunse:
— Tată, lasă-mi câteva zile de răgaz, pentru ca, până a răspunde, să pot să chibzuiesc.
Și tatăl preafrumoasei Tumadir se întoarse la Doreid și îi spuse:
— Fata mea, Khansa, vrea un răgaz până a da răspunsul hotărât. Nădăjduiesc, de altminteri, că are să primească. Așteaptă, așadar, câteva zile.
Și Doreid răspunse:
— Prea bine, o, taică de viteji.
Și se duse în cortul ce-i fusese pregătit. Or, preafrumoasa solaimă, de cum se depărtă Doreid, trimise pe urmele lui o slujnică de-a ei, spunându-i:
— Du-te și pândește-l pe Doreid și ține-te pe urmele lui când s-o strecura din corturi să-și facă nevoile. Și uită-te bine la șuvoiul lui și vezi-i tăria și urma pe care are s-o lase pe nisip. Și-așa avem să judecăm dacă mai este încă în puterile bărbăției.
Iar slujnica se supuse. Și fu atâta de iscusită, încât numai peste puțină vreme se și întorcea la stăpână-sa să-i spună doar atât:
— Om sleit.
Or, când răgazul cerut de Tumadir trecu, Doreid veni iar în cortul lui Amr, să capete răspunsul. Și Amr îl lăsă în partea din cort menită bărbaților și intră la fiică-sa și îi zise:
— Khansa, fata mea, oaspetele nostru așteaptă răspunsul tău și ce ai hotărât.
Iar ea răspunse:
— Am chibzuit și am hotărât că nu plec din tribul meu. Întrucât nu vreau să-mi schimb gândul de a mă mărita cu vreunul dintre verii mei, flăcăi tineri, frumoși ca niște sulițe mândre și mari, ca să mă duc după un yușam matuf, cum e Doreid ăsta, cu trupul sleit, care azi-mâine are să-și dea cucuveaua lui de suflet. Întru cinstirea vitejilor noștri, mai bine să rămân fată bătrână decât să fiu nevasta unui boșorog.
Și Doreid, care sta în cort, în selamalâc, auzi răspunsul acela sfruntat și se simți lovit amarnic. Și, din mândrie, nu lăsă să se vadă nimic din simțămintele sale, ci, luându-și bun-rămas de la tatăl solaimei, plecă înspre tribul său. Da se răzbună pe fata cea crudă cu stihurile acestea usturătoare:
Zici că Doreid bătrân e, Preafrumoase și-l înfieri; Că e prea bătrân, sărmanul, Zici, luându-l în doi peri. Oare ți-a spus el vreodată Cum că s-a născut de ieri? Tu-ți dorești de soț, o, Khansa – Și firește că pe drept – Un vlăjgan cu labe grele Care noaptea ia în piept Bălegarul de la turme Cum eu nu știu să m-aiept. Da, așa-i, feri-te-ar bozii De un soț ca mine, dară! Că eu nu-s ciurdar de turme, Eu altceva-s, bunăoară și altceva fac pe lume, O, preafălnico fecioară cine-s eu se știe bine și se știe, mi se pare, Că, orice ai spune, mândro, Dacă mâna mea e tare, Este pentru alte lucruri și cu un alt rost sub soare. Și se știe pretutindeni Că în tribul meu nu-ntreabă Nimeni oaspeții vreodată Cine sunt și de ce teapă, Iar un ocrotit de mine Află tihnă fără gloabă.
Și la fel se știe, Khansa, Că și-n lunile de jale, Când sub seceta amară Foamea neagră dă târcoale, Când sugarul țipa-ntruna după sânul maicii sale, Eu am corturile pline de antale și stamboale, Am prisoase de bucate, Vite grase în saiale.
Așa că feri-te-ar bozii de un soț cu-atâtea fale, Să nu cumva să-i crești pruncii în huzur și-n viață moale.
Că tu-ți vrei de soț, o, Khansa – Și, firește, așa-i drept! – Un vlăjgan cu labe grele Care noaptea ia în piept Bălegarul de la turme Cum eu nu știu să m-aiept. Că tu spui că prea bătrân e Doreid și mi-l înfieri; Da, e prea bătrân, sărmanul, Zici, luându-l în doi peri. Oare ți-a spus el vreodată Cum că s-a născut de ieri?
Iar când stihurile lui se răspândiră prin triburi, Tumadir fu sfătuită din toate părțile să-l primească de soț pe acel Doreid cu mână darnică și cu duh fără de pereche. Ci ea nu-și mai schimbă hotărârea.
Or, taman pe când se petreceau acestea, iacătă că, într-o încăierare sângeroasă cu tribul vrăjmaș al murrilor, un frate al mândrei Tumadir, viteazul cel strălucit Moawiah, pieri de mâna lui Hașem, capul murrilor și părintele preafrumoasei Asma, cea care fusese cândva umilită de către acel Moawiah. Și chiar moartea aceea a fratelui său o deplânge Tumadir în bocetul pe care am să vi-l spun și care se cântă pe glasul întâielea coborât-tremurat și pe ghiersul strunei de sub degetul inelar:
Ah, plângeți, ochi, cu lacrimile toate! Vărsați potop de lacrimi nesecate! Cea care plânge își jelește-un frate pe care l-a pierdut în lupta grea.
Pe veci de-acuma între el și ea, De nepătruns, stă, neagră, o perdea, Perdeaua neagră, lacomă: pământul, Cu care îl acoperă mormântul.
Of, ca să-l plâng, cum să găsesc cuvântul:
O, frate-al meu, te-ai dus după-acea apă de-al căreia amar nimeni nu scapă și toți îi vor gusta pelinul rău.
Neprihănit te-ai dus pe drumul tău, Zicând atât: „Mai bine e să mori, Căci viața-i doar un licăr trecător de viespe poposită dintr-un zbor pe vârful unei lănci, scăpărător.”
Inima mea te poartă viu în minte, O, fiu al tatei și al mamei mele!
Ca iarba, vara, sub zăpuc fierbinte, Mă ofilesc de chinurile grele și de mâhnirea care mă cuprinde.
E mort acela care a fost scut al triburilor noastre și stâlpar al casei dragi sub care ne-am născut.
S-a dus într-un prăpăd fără hotar. E mort acela ce ne-a fost lumină și pildă de viteaz în lupte crunte.
Ca focurile-aprinse-n culmi de munte, Așa ne-a fost lumina lui deplină.
E mort acel ce fulgera, călare pe iepele sirepe, În goana mare, În hainele-i ca focul, lucitoare, Viteazul cu seleaful de mătasă, Acela care ne era sultan, Și-a seminției noastre floare-aleasă, încă de când era un băietan, un tinerel bărbat, cu ochi semeți, Cununa noastră-a fost de frumuseți.
El, fratele meu, cel cu mâini miloase și mână-a dărniciei însăși, el cel ce ne-a fost cetate și crenel, Nu mai e – stâlpul mândrei noastre case.
E în mormânt, închis sub neagra stâncă, În beznă grea și în tăcere-adâncă.
Spuneți-i Alwei, bidivia lui, Cea cu piept larg cum alta-n lume nu-i: „Plângi, Alwa, plângi! În goană, nebunește, Stăpânul tău nu te mai călărește!”
Fiu al lui Amr, slava fără pată gonea în șa alăturea de tine, Cu mantia de luptă suflecată până la șolduri, când pornea turbată cumplita bătălie să se-nspine, Când vipia războiului izbea piepturi cu piepturi și când tu goneai, Cu frații tăi venind pe urma ta, În încleștarea de cai contra cai, Șoimani și vulturi înfurciți așa ca diavolii, în crâncenul guleai.
Cu hohot mare îți râdeai de viață în toi de bătălii, zdrobind la țeste, Când a nu pune preț pe viață este cea mai vitează faptă și măreață, Ce se preschimbă-n pildă, și-n poveste.
De câte ori ai luat în piept de-a dreptul năvalele de coifuri tari, de fier!
De câte ori ai înfruntat cu pieptul noianul înzăuat de lăncieri, Fără să șovăi și fără sfială, În mânioasa luptei vălmășeală, Sfărmând ca-n joacă grelele armuri, Sub corturile negre ca de smoală ale furtunii ce urla-mprejur!
Puternic și mlădiu, cum e tulpina Cea dreaptă-a steagului de Rubaina, Cu mijlocelul tău ca o brățară De aur străcurat, când foc și pară Se-nvâlvorau asupra ta mistrețe, Când își sporeau potoapele prigoana Zbătându-se în preajma ta nătânge, Când moartea cruntă își târa pulpana Caftanului ei năclăit în sânge. Câți bidivii ai îndemnat la fugă Pe urmele ortalelor vrăjmașe, O, frate-al meu, când râșnița năucă A bătăliei își croia hogașe Prin rândurile dese de viteji Din amândouă oștile-n vârtej. Tu, prapure al oastei noastre, cârmă Neabătută de la dreapta cale, Tu, sumețindu-ți mantia de sârmă Cu poalele-i lungi făurite-n zale, Ca fulgerul treceai, când se prăvale, Pe calul tău, ce tresălta de goană, Icnind din ii precum o darabană. Tu-nsuflețeai năprasnicele darde, Tu le-ndârjeai la ceas de luptă cruntă Cu fulgerele negre să pătrundă Până-n străfund de măruntaie sparte, Să scormonească în adânc, avan, În trupul biruitului dușman. Tu erai tigrul cel cutezător Ce se aruncă-n goană după pradă, Ca fulgerul când scapără din nor, Nepregetând nicicând să se repeadă Spre sfânta bucurie-a biruinții, Cu armele lui: ghearele și dinții. Câți prinși în lupte ai mânat tu, frate, Naintea ta, în ciurde speriate, Ca turmele de antilope când le scoală pala rece-a unui vânt, Iar cele dintâi picături de ploaie le-alungă de prin pajiști și zăvoaie!
Câtor femei de stepenă aleasă le-ai fost scăpare-n ziua ticăloasă, La ceasu-ncăierărilor cumplite, Când rătăceau cu plete răvășite, Țipând de spaimă și înnebunite, Pe câmpuri, alungate din sălașe de negurile ordiei vrăjmașe!
De câte-amaruri ne-ai scăpat ades, Din ce năpaste și din ce prăpăduri!
Doar când le-auzi, chiar fără să le vezi te-acoperă-ale spaimelor omături;
Iar o femeie care-a rămas grea ar lepăda, de tot ce-ar auzi.
Ah, câte mame-ar fi fără copii, De n-ar fi fost acolo spada ta!
Și-apoi, o, frate-al meu care te-ai dus, Ce cântece de luptă ne-ai cântat, Cum altele nu pot fi mai presus!
Tu fără trudă-n luptă le-ai strigat și ca un scut ne-au fost când ni le-ai spus și precum lancea ta în bătălii, De-a pururi printre noi vor dăinui!
Se stinse-a dărniciei mândră floare:
Fiul lui Amr zace în mormânt.
Stingă-se, dar și stelele-n vâlvoare și stingă-se și soarele oricând —
El a fost strălucitul nostru soare, El a fost steaua noastră pe pământ.
Tu nu mai ești pe lume, frate-al meu!
Vai, cine-acum va mai da adăpost străinului rămas fără de rost, Când Miazănoaptea rece își trimite al vânturilor crâncen ferăstrău, Urlând în zările nemărginite?
Vai, călători, cel ce v-a ospătat cu turmele lui, și v-a ocrotit cu armele, acuma stă culcat în groapa neagră-n care l-ați lăsat, Cu pulberea de veci acoperit.
În crunt lăcaș l-ați pus pentru vecie, Cu câțiva stâlpi înfipți în preajma sa, Și-ați pus pe biata lui zădărnicie tristele ramuri verzi de salamah, Între morminte de străbuni umile și peste care vremea cade grea cernându-și colbul sur de ani și zile.
O, frate-al meu, tu, cea mai mândră mladă din solaimii îndrăgiți de soare, Pieirea ta mă arde și mă doare!
Nădejdea mea s-a stins cu tine-odată.
Ah, nici cămila, când i se ia mânzul și dă târcoale jalnicei paiațe închipuite din cârpe și ațe ce i s-a dat ca să-și aline plânsul, Ci ea tot geme, biata, și-l tot cheamă cu mugetele ei adânci de mamă, Se zbuciumă întruna chinuită și nu-și mai află tihna o clipită și nu mai gustă nici apa, nici fânul, Când amintirea îi frământă sânul și când amarnic dorul o usucă.
Și se smucește-n legături năucă, Nici ea nu simte ceea ce simt eu, Durerea mea, de foc, o, frate-al meu!
Oh, niciodată lacrimile mele nu vor seca, nici tristele-mi suspine nu vor tăcea, nici țipetele-mi grele pe care le strig pururi după tine.
Ah, plângeți ochi, cu lacrimile toate!
Vărsați potop de lacrimi nesecate!
Și chiar cu prilejul ascultării acestui poem, poetul Nabigha El-Dhobiani și alți poeți strânși la târgul cel mare al Okazului, ca în fiecare an, spre a-și spune poeziile dinaintea tuturor triburilor din Arabia, fură întrebați despre harurile poetei Tumadir El-Khansa, iar ei răspunseră într-un glas:
— Îi întrece la stihuire și pe oameni și pe ginni!
Iar Tumadir trăi până după vestirea Islamului cel binecuvântat în Arabia. Și, în anul al optulea de la hegira lui Sidna-Mohammad – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
— Veni și ea, cu fiul ei, Abbas, care ajunsese atunci cap peste toate căpeteniile solaimilor, să-și facă închinarea dinaintea Prorocului și să se încununeze întru Islam. Și Prorocul o întâmpină cu cinstire și dori s-o audă spunându-și stihurile, măcar că el nu-i prețuia pe poeți. Și o firitisi pentru harul ei poeticesc și pentru faima ei. Și, de altminteri, chiar atunci, apucându-se să repete și el un stih de-al poetei Tumadir, se dete în vileag că nu se pricepea la măsura versurilor. Întrucât greși lungimea acelui stih, punând în legătură unul dintre cele două cuvinte de la urmă în locul celuilalt. Iar bătrânul Abu-Bekr, auzind acea stricare a măsurii stihului, vroi să îndrepte greșeala, punând la locul lor cele două cuvinte schimbate; ci Prorocul – asupra-i fie rugăciunea și pacea
— Îi spuse: „Ce însemnătate are? E tot aceea.” Și Abu-Bekr răspunse: „Hotărât, o, Prorocule al lui Allah, tu adeverești pe deplin vorbele pe care Allah ți le-a dezvăluit în Coranul său cel Sfânt: «Nu am învățat de la Prorocul nostru stihuirea: că el nu are trebuință de ea. Coranul este învățătură, este o scriere fără zorzoane și pe înțeles!» ”
Ci Allah știe mai bine!
Pe urmă tânărul le spuse ascultătorilor săi:
— Iacătă încă o întâmplare din viața strămoșilor noștri arabi de pe vremea păgâniei.
Și spuse: