A ajuns până la mine, tot așa, că a fost în vremurile vechi și în trecutul veacurilor și al anilor un împărat dintre împărații vremurilor și care avea oștime multă și străji și se bucura de putere și de bogăție, dar numai că ajunsese la un soroc lung de viață, fără să aibă și el bucuria unui copil de parte bărbătească. Și, îngrijorat din pricina aceasta și chemând ajutorul Prorocului (miluiască-l și fericească-l Allah!) dinaintea lui Allah Preamăritul, s-a rugat Domnului, în numele prorocilor, al prietenilor și al mucenicilor robi ai lui, să-l miluie cu un copil de parte bărbătească, spre a-i lăsa ca moștenire puterea și a-i fi răcoare ochilor. Și pe urmă s-a sculat pe clipă pe dată și, intrând în iatacul în care sălășluia, a trimis după fiica socrului său și s-a împreunat cu ea, iar ea a rămas grea, cu îngăduința lui Allah Preamăritul. Și a trecut așa o vreme și i-a venit ceasul să-și încheie sarcina și a născut un copil de parte bărbătească, al cărui obraz era ca fața lunii în cea de a paisprezecea noapte a ei și copilul a crescut până a împlinit vârsta de cinci ani.
Și împăratul acela avea un înțelept dintre înțelepții cei iscusiți, cu numele de as-Sindibad și lui i l-a încredințat împăratul pe copil. Iar când copilul a împlinit zece ani de viață, înțeleptul a început să-l învețe înțelepciunea și bună-purtarea și a ajuns băiatul, de nimenea nu se putea asemui pe vremurile acelea cu el, la cunoștințe, la bună-purtare și la deșteptăciune. Și când a împlinit vârsta potrivită, împăratul i-a adus fiului său o mulțime de viteji arabi, care să-l deprindă cu dârzia în lupte, iar el a ajuns un luptător desăvârșit și-și rotea calul, și-l împintena în toiul vălmășagului pe câmpul de bătaie și i-a întrecut pe toți oamenii de pe vremurile lui și pe toți cei de o vârstă cu el.
Și într-o bună zi înțeleptul acela s-a uitat la stele și a văzut la horoscopul tânărului că dacă acesta, în răstimp de șapte zile, va rosti vreun cuvânt, din cuvântul acela i se va trage pieirea. Și s-a dus înțeleptul la împărat, tatăl flăcăului și i-a dat de știre despre toate, iar tatăl băiatului a întrebat:
— Care ar fi hotărârea dreaptă și alegerea chibzuită, o, înțeleptule?
Și înțeleptul a răspuns:
— O, împărate, hotărârea cea dreaptă și dezlegarea, după mine, ar fi să fie dus flăcăul într-un loc veselos, unde să asculte lăutele înveselitoare și să stea acolo până vor trece cele șapte zile.
Și împăratul a trimis după o roabă de-a lui (și care era cea mai ispitită dintre roabe) și i l-a încredințat pe băiat și i-a spus:
— Ia-l pe stăpânul tău în palat și ține-l la tine, iar el să nu iasă din palat până nu vor trece șapte zile.
Și roaba l-a luat pe flăcău din mâinile împăratului și l-a dus în palat. Și palatul acela avea patruzeci de încăperi și în fiecare dintre ele erau câte zece roabe și fiecare roabă avea câte o lăută înveselitoare și dacă una dintre ele începea să cânte, palatul dănțuia la sunetele ei.
Și în jurul palatului curgea un pârâu pe malurile căruia erau sădiți fel de fel de pomi roditori și de flori. Iar băiatul strălucea de frumusețea și de farmecele lui de nedescris. Și a petrecut el o noapte acolo și l-a văzut o roabă (care era iubita tatălui său) și dragostea a pătruns în inima ei, iar ea n-a mai putut să se stăpânească și s-a repezit la băiat, dar acesta a strigat:
— De-o vrea Allah Preamăritul, când am să-l văd pe tata am să-i povestesc tot și tata are să te omoare!
Și roaba s-a dus la împărat și i s-a prăbușit dinainte cu plânsete și suspine, iar împăratul a întrebat-o:
— Ce ai pățit, o, copilo? Ce face stăpânul tău? Oare nu este cuminte?
— O, stăpâne, a răspuns fata, stăpânul meu a încercat să mă ispitească și a vrut să mă omoare, da eu nu m-am lăsat și am fugit de el și nu mă mai întorc niciodată la el sau în palat.
Și când tatăl băiatului a auzit vorbele acestea, a fost cuprins de mânie mare și i-a chemat la el pe vizirii săi și le-a poruncit să-l omoare pe flăcău. Și vizirii au început să-și spună unul altuia: „Împăratul stăruie în dorința de a-și omorî feciorul, dar dacă îl va omorî, atunci fără îndoială că are să se căiască după uciderea lui, întrucât îl are drag; căci fiul acesta l-a avut după ce își pierduse orice nădejde. Și pe urmă are să se întoarcă asupra noastră să ne certe și are să ne zică: «Pentru ce nu ați închipuit vreun tertip ca să mă opriți a-mi ucide fiul?» ” Și vizirii hotărâră într-un gând să dibăcească vreun șiretlic cu care să-l oprească pe împărat să-și omoare fiul.
Și păși înainte întâiul vizir și spuse:
— Am să vă scap eu de mânia împăratului pe ziua de azi.
Și se ridică și porni și, intrând la împărat, se temeni între mâinile lui și ceru îngăduință să vorbească.
Și când împăratul îi îngădui, vizirul spuse:
— O, împărate, dacă ți-ar fi fost menit să ai o mie de fii, tot nu s-ar cădea să-ți asculți sufletul, omorându-l pe vreunul dintre ei pentru vorbele unei roabe, fie că ea grăiește adevărul, fie că minte. Poate că e vreo uneltire de-a ei împotriva fiului tău.
— Păi o fi ajuns până la tine despre uneltirile muierești? l-a întrebat împăratul pe vizir.
Și vizirul i-a răspuns:
— Da!