Se povestește că emirul drept-credincioșilor, Omar Ibn Al-Khattab – care a fost califul cel mai drept și omul cel mai nepărtinitor din tot Islamul – fusese poreclit El-Farrukh, adică Despicătorul, întrucât avea năravul să despice în două, dintr-o fulgerătură de sabie, pe oricine n-ar fi voit să se supună vreunei hotărâri rostite de către Prorocul – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
Iar cugetul său era atâta de cinstit și nepărtinirea lui era atâta de neabătută, încât într-o zi, după ce biruindu-i pe emirii din Yemen și punând stăpânire pe vistieriile domnești, a poruncit să se împartă pleanul între toți oștenii musulmani deopotrivă, fără osebire. Și fiecare oștean a avut parte, printre altele, de câte o bucată de alagea yemenească. Iar Omar își avu partea întocmai ca și cel mai mărunt dintre oștenii săi. Și puse să i se facă o haină nouă din bucata aceea de pânză vărgată yemenească, ce-i căzuse la împărțanie; și, îmbrăcat așa, se sui în amvonul de la Medina și le predică musulmanilor încă o purcedere cu oaste împotriva necredincioșilor. Ci iacătă că un om din mulțime se ridică și îl opri din predica sa, spunându-i:
— N-avem să-ți dăm ascultare.
Și Omar îl întrebă:
— Pentru ce?
Și omul răspunse:
— Pentru că, atunci când ai împărțit la toți deopotrivă alageaua yemenească, fiecare musulman a căpătat câte o bucată și tot așa și tu ai căpătat o bucată la fel. Or, bucata aceea nu avea cum să-ți ajungă ca să-ți faci din ea toată haina cu care te vedem îmbrăcat astăzi. Așa că, dacă nu ai fi luat pe furiș de la noi o bucată mai mare decât aceea pe care ne-ai dat-o nouă, nu ai fi avut din ce să-ți faci haina de pe tine, mai cu seamă că ești măgădan la trup.
Iar Omar se întoarse înspre fiul său, Abdallah și îi spuse:
— O, Abdallah, răspunde-i tu acestui om. Întrucât spusa lui este dreaptă.
Iar Abdallah se ridică și spuse:
— O, musulmanilor, aflați că atunci când emirul drept-credincioșilor, Omar, a vrut să pună să i se coase o haină din bucata lui de alagea, s-a văzut că bucata nu ajunge. Ca urmare, întrucât nu avea o haină potrivită de îmbrăcat pentru ziua aceasta, i-am dat eu o parte din bucata mea de pânză, ca să-și împlinească haina.
Pe urmă șezu jos. Atunci, omul care îl înfruntase pe Omar spuse:
— Mărire lui Allah! Acuma te ascultăm, o, Omar!
Tot Omar, altă dată, după ce cuprinsese Siria, Mesopotamia, Egiptul, Persia și toate țările rumilor și după ce întemeiase Bassra și Kufa, în Irak, s-a întors la Medina, unde, îmbrăcat într-o haină atâta de jerpelită, încât ajunsese a fi numai o cârpitură de petice, sta toată ziua pe treptele care suie la geamie, ascultând până și jalbele celor mai din urmă supuși ai săi, făcându-le tuturora judecată dreaptă, de la emir până la cămilar.
Or, pe timpu-acela, Kaissar Heracliu, riga care domnea peste rumii de la Constantinia, îi trimise un sol, însărcinat tainic să cântărească chiar cu ochii săi mijloacele, puterile și faptele emirului arabilor. Încât, după ce solul intră în Medina, îi întrebă pe locuitori:
— Unde este riga al vostru?
Iar ei răspunseră:
— Noi nu avem nici un fel de rigă, că avem un emir! Iar acela-i emirul drept-credincioșilor, califul lui Allah, Omar ibn Al-Khattab!
El întrebă:
— Unde se află? Duceți-mă la el!
Ei răspunseră:
— Împarte dreptatea, ori poate că se odihnește.
Și îi arătară drumul spre geamie. Iar solul lui Kaissar ajunse la geamie și îl văzu pe Omar dormind sub soarele de amiază pe treptele încinse ale geamiei, cu capul sprijinit de piatra goală. Și-i curgea sudoarea de pe frunte, făcând o pată mare de apă împrejurul capului său.
La priveliștea aceea, teama se așternu în inima trimisului lui Kaissar, care nu se putu stăpâni să nu strige: „Iacătă-l în starea aceasta pe cel dinaintea căruia toți domnii pământului își pleacă fruntea și care este stăpân peste cea mai mare împărăție din vremurile noastre.” Și încremeni în picioare, pradă spaimei, întrucât își zisese: „Când un norod este ocârmuit de un om cum e acesta, celelalte noroade trebuie să se îmbrace în haine de jale.”
Și, când cu supunerea Persiei, printre alte lucruri minunate luate din saraiul craiului Jezdejerd de la Ystakhar se afla și un chilim, lung și lat de câte șaizeci de coți și care înfățișa un strat de flori, în care fiecare floare, întocmită din pietre scumpe, se înălța pe o tulpină din aur. Iar căpetenia oștilor musulmane, Saad ben Abu-Waccas, măcar că nu era prea priceput la prețăluirea negustorească a lucrurilor scumpe, înțelese numaidecât tot ce prețuia o atare minunăție și o răscumpără din pleanul de la saraiul Khosroeșilor, ca să i-o dea peșcheș lui Omar. Ci califul cel aspru – coperească-l Allah cu milele sale!
— Cel care nici când cu supunerea Yemenului nu vroise să ia din prada țării supuse decât o bucată de alagea nu mai mare decât îi era de trebuință pentru a-și face o haină, nu vroi nicidecum, primind asemenea dar, să dea îndemn rău spre viața de huzur, de ale cărei urmări asupra norodului său îi era tare grijă. Și, atunci pe loc, puse să se taie chilimul cel scump în tot atâtea bucăți câte căpetenii musulmane se aflau la Medina. Iar sieși nu își luă nici o parte. Or, atâta de scump era chilimul acela, chiar îmbucătățit, încât Ali – asupra-i fie milele cele mai alese!
— Putu să vândă pe douăzeci de mii de drahme, unor negustori sirieni, fâșia care îi căzuse la împărțeală.
Și tot când cu năvălirea în Persia, satrapul Harmozan, care se împotrivise cu cea mai mare vitejie războinicilor musulmani, primi să se supună, da numai cu învoiala să fie dus dinaintea califului, care să se rostească asupra sorții lui. Or, Omar se afla la Medina; și-așa că Harmozan fu dus la cetatea Medinei, păzit de o strajă sub porunca a doi emiri de cei mai de seamă dintre drept-credincioși. Și, când ajunseră la Medina, cei doi emiri, vrând să facă a crește în ochii lui Omar însemnătatea și cinul prinsului lor persan, îl îndemnară pe Harmozan să-și îmbrace caftanul țesut cu zarafir și să-și pună tiara cea strălucitoare, pe care o purtau satrapii de la curtea lui Khosroe. Și împodobit astfel cu semnele cinului său, căpetenia persană fu adusă dinaintea treptelor de la geamie, unde califul ședea pe o rogojină veche, la adăpostul unui umbrar. Și, pricepând din murmurul norodului că vine vreun ins de seamă, Omar ridică ochii și îl văzu dinaintea sa pe satrapul îmbrăcat cu toată fala îndătinată la saraiul domnilor persani. Și, la rându-i, Harmozan îl văzu pe Omar, da nu-i venea să creadă că arabul acela îmbrăcat în haine peticite și stând singur pe o rogojină roasă, în curtea geamiei, ar fi însuși califul, stăpânul împărăției celei noi. Da pe dată Omar, cunoscând în prinsul din fața sa pe unul dintre acei satrapi făloși, care atâta amar de vreme făcuseră să tremure, dintr-o încrâncenare de privire, triburile cele mai dârze din Arabia, strigă:
— Mărire lui Allah carele a ridicat Islamul cel binecuvântat spre a vă umili, pe tine și pe semenii tăi!
Și puse să fie despuiat persanul de hainele lui cele daurite și să fie coperit cu o haină aspră de pustie; pe urmă îi zise:
— Acuma, când iacătă-te îmbrăcat pe potriva vredniciilor tale, vei cunoaște mâna Domnului, carele numai el unul este stăpân pe toată fala.
Și Harmozan răspunse:
— De bună seamă, sunt încredințat pe deplin. Întrucât, atâta vreme cât dumnezeirea a stat deoparte, noi am fost cei biruitori, avem dovadă toate biruințele noastre trecute și toată slava noastră. Așa că pesemne că Domnul despre care vorbești a luptat în folosul vostru, de vreme ce ne-ați biruit la rându-vă.
Iar Omar, auzind vorbele acelea, în care temeneaua sta vecină cu zeflemeaua, încruntă sprânceana în așa chip, încât persanul intră la spaimă că taifasul lor se va sfârși cu o osândire la moarte. Și-așa că, prefăcându-se că îi e tare sete, ceru apă și, luând oala de pământ ce-i fu adusă, își aținti privirile asupra califului și păru a șovăi dacă s-o ducă la gură.
Și Omar îl întrebă:
— De ce ți-e spaimă?
Și satrapul răspunse:
— Mi-e frică.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaptezeci și noua noapte urmă:
Și satrapul răspunse:
— Mi-e frică de clipa când am să beau, să nu fie prilej spre a mi se da moartea.
Ci Omar îi spuse:
— Ferească-ne Allah să ni se cuvină asemenea bănuieli! Te afli sub ocrotire până ce apa aceasta are să-ți răcorească buzele și să-ți stingă setea.
La vorbele acestea ale califului, mintosul persan aruncă oala la pământ și o sparse. Iar Omar, legat prin chiar spusele sale, se milui de el, cu mărinimie, să-l mai osândească. Și Harmozan, mișcat de măreția aceea sufletească, se încunună întru Islam. Și Omar îi hotărî o simbrie de două mii de drahme.
Iar când cu luarea Ierusalimului – care este cetatea cea sfântă a lui Issa, fiul Mariamei, prorocul cel mai mare de până la venirea Domnului nostru, Mahomed (asupra-i fie rugăciunea și pacea) și înspre al cărei templu se întorceau la începuturi drept-credincioșii pentru rugăciune – patriarhul Sofronie, capul norodului, se învoise să se dea prins, da numai cu învoiala ca însuși califul să vină să ia în stăpânire Cetatea cea Sfântă. Și, fiind înștiințat despre învoială și despre înțelegere, Omar porni la drum. Și cel ce era califul lui Allah pe pământ și care făcuse să se plece dinaintea flamurei Islamului capetele celor puternici, plecă din Medina fără de nici o strajă, călare fără fală pe o cămilă ce ducea doi saci, unul plin de orz pentru vită, celălalt plin de curmale pentru calif. Iar la oblânc se afla o strachină de lemn și la ciochină un burduf plin cu apă. Și, mergând așa zi și noapte, neoprindu-se decât spre a-și rosti rugăciunea, ori ca să împartă dreptatea pe la vreun trib ce i se nimerea în cale, ajunse la Ierusalim. Și iscăli cuprinderea cetății. Și porțile cetății se deschiseră. Și Omar, ajungând dinaintea bisericii creștinilor, își dete seama că se apropiase ceasul de rugăciune; și îl întrebă pe patriarhul Sofronie unde-și putea îndeplini datorința aceea de drept-credincios. Și creștinul îl pofti chiar în biserica lor. Ci Omar se lepădă zicând:
— N-am să intru niciodată să mă rog în biserica voastră și aceasta chiar în folosul vostru, al creștinilor. Pentru că dacă însuși califul s-ar ruga într-un loc, musulmanii ar pune numaidecât stăpânire pe locul acela și v-ar păgubi de el, fără abatere.
Și după ce își rosti rugăciunea întorcându-se cu fața înspre Kaaba cea sfântă, îi spuse patriarhului:
— Acuma să-mi arăți un loc unde să ridic o geamie în care de aici înainte musulmanii să se adune pentru rugăciune, fără a-i tulbura pe ai voștri când își îndeplinesc slujbele lor.
Și Sofronie îl duse pe locul unde se aflase capiștea lui Soleiman ben Daud, chiar acolo unde adormise Iacub, fiul lui Ibrahim. Și o piatră însemna locul acela, care slujea de hazna murdăriilor cetății. Și, cum piatra lui Iacub era acoperită de murdăriile acelea, Omar, dând pildă lucrătorilor, umplu cu gunoi pulpana mantiei sale și cără gunoiul departe de acolo. Și astfel porni la curățirea locului pentru geamia care și azi mai poartă numele lui și care este geamia cea mai frumoasă de pe pământ.
Iar Omar – potopească-l Allah cu darurile sale cele mai de seamă!
— Avea de obicei să umble cu un toiag în mână și, îmbrăcat cu o haină prăpădită și peticită în multe locuri, străbătea sukurile și ulițele din Mecca și din Medina, mustrându-i cu asprime și cu neîndurare, ba chiar și pedepsindu-i cu lovituri de toiag, acolo pe loc, pe negustorii care îi înșelau pe cumpărători sau care cereau prețuri prea mari pe marfa lor. Or, într-o zi, cum trecea prin sukul de lapte proaspăt și de lapte prins, văzu o muiere bătrână, care avea dinaintea ei mai multe oale cu lapte de vânzare. Și se duse la babă, după ce se uitase o bucată de vreme la ceea ce făcea aceasta și îi zise:
— O, femeie, ia seama ca de-aci înainte să nu-i mai înșeli pe musulmani, precum te-am văzut că faci și ai grijă să nu mai pui apă în lapte.
Și baba răspunse:
— Ascult și mă supun, o, emire al drept-credincioșilor.
Și Omar trecu mai departe. Da a doua zi se întoarse iarăși prin sukul de lapte și, ducându-se la lăptăreasa cea bătrână, îi zise:
— O, muiere păcătoasă, au nu ți-am mai spus o dată să nu pui apă în lapte?
Și baba răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, te încredințez că n-am mai făcut așa.
Da nici nu rostise ea bine vorbele acestea că, din dugheana ei, un glas de fată se și auzi, supărat și care spunea:
— Cum, mamă? Cutezi să minți dinaintea emirului drept-credincioșilor, adăugând în felul acesta și o minciună la înșelăciune, iar la minciună adăugând lipsa de cinstire față de calif? Allah să te ierte!
Iar Omar auzi vorbele fetei și se opri tulburat. Ci, întorcându-se înspre cei doi fii ai săi, Abdallah și Asim, care îl însoțeau la preumblare, le spuse:
— Care dintre voi vrea să se însoare cu fata aceasta preacinstită? Este mare nădejde că Allah, cu suflarea înmiresmată a milelor sale, are să-i dăruiască acestei copile niște urmași cinstiți ca și ea.
Iar Asim, fiul cel mai mic al lui Omar, răspunse:
— O, tată, mă însor eu cu ea.
Și nunta se făcu, între fata lăptăresei și feciorul emirului drept-credincioșilor. Și fu o căsătorie binecuvântată, întrucât din ea li se născu o fată care s-a măritat mai târziu cu Abd El-Aziz ben Merwan. Iar din căsătoria aceasta din urmă s-a născut Omar ben Abd El-Aziz, care s-a suit în scaunul de domnie al ommiazilor, al optulea în șirul domnesc și care a fost unul dintre cei cinci califi de frunte ai Islamului. Mărire Aceluia carele înalță pe cine-i place lui.
Iar Omar avea obiceiul să spună: „Nu am să las niciodată nepedepsită omorârea unui musulman”. Or, într-o zi, pe când ținea divanul de judecăți pe treptele geamiei, fu adus dinaintea lui leșul unui băiețandru fără fir de barbă încă, cu obrazul dulce și neted ca un obraz de fată. Și i se spuse că băiețandrul fusese ucis de o mână nedovedită și că leșul fusese găsit lepădat la o margine de drum. Și Omar ceru lămuriri și se strădui să strângă dovezi despre omor; ci nu izbuti să ajungă a afla nimic, nici să dea de urma ucigașului. Și se necăji în sufletul lui de jude, văzând sterpiciunea cercetărilor sale. Și se ruga la Cel Preaînalt, zicând: „O, Allah! O, Doamne! Îngăduie să izbândesc a-l dibui pe ucigaș.” Și era auzit adeseori cum rostea rugăciunea aceasta. Or, pe la începutul anului următor, îi fu adus un prunc nou-născut, încă viu, care fusese găsit lepădat chiar pe locul unde fusese aruncat leșul băiețandrului. Și Omar strigă numaidecât: „Mărire lui Allah! Acuma sunt stăpân pe sângele celui ucis. Iar ucigașul are să fie aflat, de-o vrea Allah.” Și se ridică și se duse la o femeie de credință de-a lui, căreia i-l dete în seamă pe noul-născut, spunându-i:
— Ia-l în seama ta pe sărmănuțul acesta orfan și nu te îngrija de cele de trebuință pentru el. Da străduiește-te să iei aminte de tot ce se va spune în preajma ta despre copil și veghează să nu-l lași cumva luat ori dus de cineva departe de ochii tăi. Și dacă ai să întâlnești vreo femeie care l-ar săruta și l-ar strânge la pieptul ei, să-mi trimiți vorbă fără zarvă acasă și să-mi dai de știre numaidecât.
Iar doica își priponi în minte vorbele emirului drept-credincioșilor.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzecea noapte urmă:
Iar doica își priponi în minte vorbele emirului drept-credincioșilor. Și de-atunci copilul crescu, mergându-i bine. Iar când împlini vârsta de doi ani, o roabă tânără veni într-o zi la doică s-o oprească în cale și să-i spună:
— Stăpâna mea m-a trimis să te rog a mă lăsa să-l duc la ea pe copilul acesta – vegheze-ți-l Allah și depărteze de el orice ochi păgubos!
— Ca să-și petreacă câteva clipite uitându-se la el, așa încât pruncul pe care îl poartă în pântecele ei să se izvodească după chipul și asemănarea acestuia.
Și doica răspunse:
— Bine. Du-i copilul, da am să te însoțesc și eu.
Și-așa se făcu. Iar roaba cea tânără intră cu copilul la stăpâna ei. Și de cum îl zări pe copil, stăpâna se repezi la el, plângând și îl luă în brațe, potopindu-l cu sărutări și strângându-l la piept, tulburată până peste fire. Iar doica dete zor să se ducă să se înfățișeze dinaintea califului și îi istorisi toate câte se petrecuseră, adăugând:
— Și stăpâna aceea nu e alta decât preacurata Saleha, fata preacinstitului ansaran, șeicul Saleh, cel care l-a cunoscut și care l-a urmat ca ucenic credincios pe Prorocul nostru binecuvântat – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
Și Omar șezu să chibzuiască. Pe urmă se sculă, își luă sabia, o ascunse sub mantie și se duse la casa arătată. Și îl găsi pe ansaran șezând la poarta casei sale și îi spuse, după salamalecuri:
— O, preacinstite șeic, ce face fata ta, Saleha?
Iar șeicul răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, fata mea, Saleha? S-o răsplătească Allah pentru facerile ei de bine. Fata mea e știută de toți pentru cuvioșia și pentru purtarea ei pilduitoare, pentru cugetul cu care își îndeplinește datorințele față de Allah și față de părintele ei, pentru șargul cu care își face rugăciunile și toate canoanele cerute de legea noastră, pentru curăția credinței ei.
Iar Omar spuse:
— Bine. Da aș vrea să stau de vorbă cu ea, spre a încerca să-i sporesc dragostea de bine și s-o înflăcărez și mai mult la făptuirea lucrărilor vrednice.
Iar șeicul spuse:
— Coperească-te Allah cu hatârurile sale, o, emire al drept-credincioșilor, pentru bunăvoința ta față de fata mea. Stai o clipită, până ce mă întorc; întrucât mă duc să-i dau de știre fiică-mii despre dorința ta.
Și intră în casă și îi ceru Salehei să-l primească pe calif. Și Omar fu poftit înlăuntru.
Or, ajungând lângă fată, Omar le porunci celor ce se aflau acolo să iese din odaie. Iar ei plecară îndată, lăsându-l pe calif cu Saleha, singuri-singurei. Atunci, Omar, scoțându-și deodată sabia la iveală, îi spuse copilandrei:
— Vreau de la tine lămuriri temeinice despre omorul tânărului care a fost găsit în drum anul trecut. Lămuririle acestea le ai. Și, de te vei încerca să-mi ascunzi adevărul, între tine și adevăr va sta sabia aceasta, o, Saleha.
Iar ea răspunse, fără a se tulbura:
— O, emire al drept-credincioșilor, ai nimerit drept peste faptul pe care îl cercetezi. Iar eu, pe slava numelui lui Allah preaînaltul și pe harurile Prorocului cel binecuvântat!
— Asupra-i fie rugăciunea și pacea!
— Am să-ți spun tot adevărul întreg.
Și coborî glasul și spuse:
— Află, dar, o, emire al drept-credincioșilor, că am avut o femeie bătrână, care sta toată ziua la mine și care mă însoțea peste tot când ieșeam din casă. Iar eu o prețuiam și o iubeam cum o iubește o fiică pe mama sa. Și, la rându-i și ea, în tot ce era în legătură cu mine și în tot ce mă privea, punea o luare-aminte și o grijă osebite. Și multă vreme lucrurile au mers așa, eu îndrăgind-o și ascultând-o cu cinstire și cu sfințenie. Or, veni o zi când ea îmi spuse: „O, fata mea, trebuie să fac un drum pe la rudele mele. Da am o fiică. Și, acolo unde șade, mi-e frică să nu pățească vreun necaz fără de izbăvire. Și-așa că mă rog ție să-mi îngădui s-o aduc la tine și s-o las cu tine, până ce mă întorc.” Iar eu îi dădui numaidecât îngăduința. Și bătrâna plecă. Și, a doua zi, fiică-sa veni în casa mea. Și era o fată chipeșă, bine făcută la boiu și bine clădită. Și simții față de ea multă dragoste. Și o lăsai să doarmă în odaia în care dormeam. Și într-o după-amiază, pe când dormeam, mă simții deodată cuprinsă din somn și frământată de un bărbat care se împieptise peste mine cu toată greutatea lui și mă țintuise, prinzându-mă strașnic de amândouă mâinile. Și, necinstită astfel și pângărită, izbutii, într-un sfârșit, să scap din strânsoarea lui. Și năucită cu totul, apucai un cuțit și îl înfipsei în pântecul ticălosului meu de pângăritor. Și-atunci, văzui că nu era altcineva decât chiar copila, tovarășa mea. Și fusesem amăgită de străvestirea acelui băiețandru, căruia îi era atâta de lesne să se dea drept fată. Și, după ce l-am omorât, am pus să se învăluiască trupul și am trimis să fie aruncat pe locul unde a fost găsit. Și Allah a îngăduit să ajung mamă, din treaba nelegiuită a acelui bărbat. Și după ce am adus pe lume copilul, am pus să fie și el lepădat în drum, tot acolo unde fusese aruncat tatăl lui, nevroind să mă însărcinez dinaintea lui Allah cu creșterea unui copil ce mi se născuse împotriva vrerii mele. Și-aceasta-i, o, emire al drept-credincioșilor, povestea întocmai a celor două fapte. Și ți-am spus adevărul. Și Allah mi-e chezaș!
Iar Omar strigă:
— Hotărât, mi-ai spus adevărul! Reverse-și Allah asupra-ți milele sale.
Și se minună de tăria și de dârzia acelei fete, o sfătui să stăruiască pe calea facerilor de bine și înălță spre ceruri urări de bine pentru ea. Pe urmă plecă. Și, plecând, îi spuse tatălui fetei:
— Umplă-ți Allah casa cu binecuvântările sale! Vrednică fată mai ai! Fie-ți binecuvântată! I-am făcut o molitvă și i-am dat niște sfaturi.
Iar preacinstitul șeic ansaran răspunse:
— Allah să te călăuzească pe calea fericirii, o, emire al drept-credincioșilor și să-ți hărăzească toate harurile și toate milele pe care ți le râvnește sufletul!
Pe urmă tânărul cel bogat, după ce se odihni oleacă, urmă:
— Am să vă spun acuma, spre a mai schimba pildele, istoria cântăreței Sallamah cea Albastră.
Și spuse: