ÎNCHEIERE

Iar Șeherezada, după ce istorisi astfel povestea, adăugă:

— Și-aceasta este, o, mult-norocitule sultan, dulcea poveste cu crăișorul Iasmin și cu domnița Migdala. Și am istorisit-o așa cum mi s-a povestit și mie! Ci Allah este mai știutor!

Pe urmă tăcu.

Atunci, sultanul Șahriar grăi:

— O, Șeherezada, ce frumoasă poveste! Oh, ce minunată! M-ai dăscălit, o, preaînvățato și dulce povestașo și m-ai făcut să văd întâmplările ce se petrec cu alții și nu cu mine și să cumpănesc cu luare-aminte vorbele domnilor și ale noroadelor de demult și lucrurile osebite sau uimitoare sau măcar numai vrednice de chibzuit câte li s-au întâmplat. Și chiar că iată, tot ascultându-te de-a lungul acestor o mie și una de nopți, ies cu un suflet adânc schimbat și voios și îmbibat de bucuria de a trăi. Încât slavă Aceluia carele ți-a hărăzit, o, fiică binecuvântată a vizirului meu, atâtea haruri alese și ți-a înmiresmat gura, și-a pus harul graiului pe limba ta și înțelepciunea sub fruntea ta!

Iar micuța Doniazada se ridică dintr-odată de pe chilimul pe care sta ghemuită și se repezi în brațele surorii ei și strigă:

— O, Șeherezada, sora mea, ce dulci sunt cuvintele tale și ce vrăjitoare și desfătătoare și pilduitoare și tulburătoare și miezoase în prospețimea lor! Oh, ce frumoase sunt vorbele tale, sora mea!

Iar Șeherezada se aplecă înspre soră-sa și, sărutând-o, îi strecură la ureche câteva cuvinte pe care numai ea le auzi. Și copila pieri numaidecât, precum camforul.

Iar Șeherezada rămase singură un răstimp cu sultanul Șahriar. Și cum el se pregătea, până peste poate de mulțumit, s-o ia în brațe pe minunata lui soție, iată că perdelele se traseră la o parte și Doniazada se ivi iarăși, urmată de o doică ce ținea doi gemeni la pieptul ei, pe când un al treilea copil venea de-a bușilea în urmă-i.

Iar Șeherezada se întoarse zâmbind înspre sultanul Șahriar și rândui dinaintea lui pe cei trei micuți, după ce îi strânse la piept, și, cu ochii luminați de lacrimi, îi spuse:

— O, doamne al vremilor, iată cei trei copii pe care, în acești trei ani, ți i-a hărăzit Atoatedătătorul, prin mijlocirea mea.

Și pe când sultanul Șahriar, pătruns de o bucurie de negrăit și mișcat până în străfundurile sale, își săruta copiii, Șeherezada urmă:

— Fiul tău cel mare are acum doi ani împliniți, iar cei doi gemeni nu mai au mult până să împlinească un an – depărteze Allah de la tustrei deochiul!

Și adăugă:

— Îți aduci aminte, o, doamne al vremilor, că am fost suferindă vreo douăzeci de zile, între cea de a șase sute șaptezeci și noua și cea de a șapte suta noapte. Or, chiar atunci i-am născut pe cei doi gemeni, a căror venire pe lume m-a muncit mai mult decât cea a fratelui lor mai mare, cu un an înainte, întrucât atâta de puțin am fost supărată de nașterea dintâi, încât am putut fără caznă să-ți spun mai departe povestea pe care ți-o povesteam pe atunci, a Preaînvățatei Simpatia.

Și, după ce spuse acestea, tăcu.

Iar sultanul Șahriar, care era tulburat până peste fire, își plimba privirile de la mamă la copiii săi și de la copii la mamă și nu izbutea să ajungă a rosti o vorbă măcar.

Atunci, tânăra Doniazada, după ce sărută copiii pentru a nu știu câta oară, se întoarse înspre sultanul Șahriar și îi spuse:

— Și-acuma, o, doamne al vremilor, vei pune să se taie capul surorii mele, Șeherezada, mama copiilor tăi și să-i lași astfel orfani de mama lor pe cei trei copii micuți, pe care nici o femeie nu va putea să-i iubească și să-i îngrijească cu inima unei mame?

Și sultanul Șahriar, între două oftări, îi spuse Doniazadei:

— Taci, o, copilo și stai cuminte!

Pe urmă, izbutind să-și stăpânească întru câtva tulburarea, se întoarse înspre Șeherezada și îi spuse:

— O, Șeherezada, pe Domnul milei și al îndurării! Tu răzbătusei în inima mea încă înainte de venirea copiilor noștri, întrucât ai știut să mă birui prin harurile cu care te-a împodobit Zămislitorul; și te-am îndrăgit în mintea mea, pentru că am găsit în tine o femeie curată, cucernică, neprihănită, dulce, neînstare de nici o viclenie, neîntinată din toate privințele, născocitoare isteață, gureșă, tăcută, zâmbitoare și înțeleaptă. Oh! Allah să te binecuvânteze și să binecuvânteze și pe tatăl tău și pe mama ta și obârșia ta!

Și adăugă:

— O, Șeherezada, noaptea aceasta, care este cea de-a o mie și una, socotind din clipa când te-am văzut întâia oară, este pentru noi o noapte mai albă decât fața zilei.

Și, spunând acestea, se ridică și o sărută pe creștet. Iar Șeherezada luă atunci mâna sultanului, soțul ei și și-o duse la buze, la inimă și la frunte și spuse:

— O, doamne al vremilor, mă rog ție să-l chemi pe vizirul tău cel bătrân, ca să i se liniștească inima în privința mea și să se bucure și el de noaptea noastră binecuvântată.

Iar sultanul Șahriar trimise numaidecât după vizirul care, încredințat că aceasta era noaptea cea neagră scrisă la triștea fiicei sale, veni, sub braț cu giulgiul menit Șeherezadei. Iar sultanul Șahriar se ridică în cinstea lui, îl sărută între ochi și îi zise:

— O, părinte al Șeherezadei, o, vizire născător de binecuvântări, iată că Allah a izvodit-o pe fiica ta pentru mântuirea norodului meu; și, prin mijlocirea ei, a făcut să intre căința în inima mea.

Și părintele Șeherezadei fu atâta de răscolit de bucurie, văzând și auzind acestea, încât căzu leșinat. Și se înghesuiră împrejurul lui și îl stropiră cu apă de trandafiri și îl ajutară să-și vină în fire. Iar Șeherezada și Doniazada săriră să-i sărute mâna. Iar el le binecuvântă. Și petrecură împreună o noapte luminată de bucurie și potopită de fericire.

Iar sultanul Șahriar se grăbi să trimită soli sprinteni să-l cheme pe fratele său, Șahzaman, sultanul de la Samarkand Al-Ajam. Iar sultanul Șahzaman răspunse cu ascultare și cu supunere și grăbi să vină la fratele său mai mare, care îi ieși în întâmpinare, în fruntea unui alai împărătesc, în mijlocul întregei cetăți împodobite și gătite, pe când în sukuri și pe ulițe se ardeau tămâie, camfor tare, aloe, mosc indienesc, nard și chihlimbar cenușiu, pe când locuitorii își zugrăveau proaspăt mâinile cu hennea și fața cu șofran și pe când dairalele, naiurile, clarinetele, fluierele, timpanele și țimbalele făceau văzduhul să răsune ca în zilele de mare sărbătoare.

Și, după îmbrățișările bucuroase ale revederii și pe când petrecerile și ospețele se dădeau peste tot pe cheltuiala vistieriei, sultanul Șahriar îl luă deoparte pe fratele său, Șahzaman și îi istorisi tot ce i se întâmplase, de-a lungul celor trei ani, cu Șeherezada, fata vizirului. Și îi spuse, pe scurt, tot ce învățase de la ea și câte pilde, câte povești frumoase, câte istorii, câte parimii, câte cronici, câte pozne, câte snoave, câte pățanii răpitoare, câte minunății, câte stihuri și câte cântece auzise. Și îi spuse despre frumusețea ei, despre înțelepciunea, despre harul ei de povestitoare, despre deșteptăciunea, despre neprihana, despre mila, despre dulceața, despre cinstea, despre isteciunea, despre sfiiciunea și despre toate harurile trupului și ale minții cu câte o împodobise Zămislitorul ei. Și adăugă:

— Și-acuma ea este soția mea legiuită și mama copiilor mei. Și-așa!

Iar sultanul Șahzaman se minună cu minunare mare și rămase uluit până peste marginile uluirii. Pe urmă îi spuse sultanului Șahriar:

— O, fratele meu, dacă-i așa, vreau și eu să mă însor. Și am s-o iau de soție pe sora Șeherezadei, micuța aceea pe care nu știu cum o cheamă. Și vom fi astfel doi frați de-un sânge căsătoriți cu două surori de-un sânge.

Pe urmă adăugă:

— Și așa, având de aci înainte două soții de credință și cinstite, ne vom uita necazul de odinioară. Întrucât, în ceea ce privește acea năpastă de demult, ea m-a lovit mai întâi pe mine; apoi, din pricina mea, te-a lovit și pe tine la rându-ți. Și dacă nu ți-aș fi dezvăluit nenorocirea mea, nici tu nu ai fi știut nimic despre a ta. Vai, o, fratele meu, de-a lungul acestor trei ani din urmă, starea mea a fost o stare tare rea. N-am putut să mai mă bucur cu adevărat de nici o iubire. Și, după pilda ta, în fiecare noapte luam câte o fată fecioară, iar dimineața puneam să fie omorâtă, spre-a face să ispășească neamul muieresc prăpădul care ne lovise pe amândoi. Ci acuma vreau să-ți urmez pilda pe care tot tu mi-o dai și să mă însor cu cea de a doua fată a vizirului tău.

Când auzi vorbele fratelui său, sultanul Șahriar se înfioră de bucurie și se ridică pe clipă pe dată și se duse la soția sa, Șeherezada și îi povesti ceea ce se rostise între el și fratele său. Și îi dete astfel de știre că sultanul Șahzaman se logodește din inimă cu sora ei, Doniazada.

Iar Șeherezada răspunse:

— O, doamne al vremilor, ne dăm învoiala, da numai dacă fratele tău, sultanul Șahzaman, primește să locuiască de aci înainte cu noi. Întrucât eu n-aș putea să mă despart, fie și măcar pentru un ceas, de surioara mea. Eu am crescut-o; și nici ea nu poate să mă lase, cum nici eu nu pot s-o las. Așa că dacă fratele tău primește învoiala, sora mea, din chiar clipa aceasta, este roaba lui. Altminteri, o păstrăm.

Atunci, sultanul Șahriar se duse la fratele său, să-i dea răspunsul Șeherezadei. Iar sultanul de la Samarkand strigă:

— Pe Allah! O, fratele meu, chiar așa era și gândul meu, întrucât nici eu nu aș mai putea să mă despart de tine, nici măcar pentru un ceas! Cât despre scaunul de domnie de la Samarkand, Allah are să găsească și are să trimită acolo pe cine-o vrea el. Că, din partea mea, nu vreau să mai domnesc pe-acolo și nu mă mai duc de aici.

Auzind vorbele acestea, sultanul Șahriar nu mai avu margini la bucuria lui și răspunse:

— Iacătă ce-mi doream! Preamărit fie Allah, o, fratele meu, carele, într-un sfârșit, ne-a adunat iar, după lunga despărțire!

Și, atunci pe loc, trimiseră după cadiu și după martori. Și fu întocmit senetul de căsătorie dintre sultanul Șahzaman și Doniazada, sora Șeherezadei. Și cei doi frați se însurară astfel cu cele două surori.

Și-atunci, petrecerile și luminățiile ajunseră până peste poate și, vreme de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, toată cetatea mâncă și bău și se veseli pe cheltuiala vistieriei.

Cât despre cei doi frați și cele două surori, apoi ei intrară la hammam și se scăldară în apă de trandafiri și în apă de flori de salcie mirositoare și în apă înmiresmată cu mosc și se arse la picioarele lor lemn de odagaci și de aloe.

Iar Șeherezada o pieptănă și îi împleti cosițele tinerei sale surori și o împistri cu mărgăritare. Pe urmă o îmbrăcă într-o rochie de șahmara de demult, de pe vremile lui Khosroe, țesută cu serasir din aur roșu și dichisită, tot în țesătura ei, cu chindiseli care întruchipau, în culorile lor firești, dihănii bete și păsări aiurite. Și îi puse la gât un gherdan ca din basme. Și Doniazada se făcu astfel, sub degetele surorii sale, mai frumoasă decât a fost vreodată soția lui Iskandar cel cu Două Coarne.

Încât, cei doi sultani ieșiră din hammam și când șezură în jețurile lor domnești, alaiul miresei, alcătuit din soțiile emirilor și ale dregătorilor, se rândui în două șiruri nemișcate, unul la dreapta și celălalt la stânga celor două jețuri. Iar cele două surori își făcură intrarea, sprijinindu-se una de alta, asemenea cu două lune într-o noapte cu lună plină.

Atunci, veniră înaintea lor hanâmele cele mai de neam dintre hanâmele de față. Și o luară pe Doniazada de mână și, după ce îi scoaseră hainele pe care le purta, o îmbrăcară într-o rochie de tulpan, albastră ca marea, de răpea mințile. Și fu asemenea zugrăvirii pe care i-a făcut-o poetul în stihurile acestea:

În rochia-i albastră se ivește, Strălucitoare, fără de cusur, încât ai crede că s-a rupt deodată Din ceruri o bucată de azur. Mari, ochii ei sunt săbii zugrăvite; Sub pleoape-i ard lumini vrăjitorești; Știubei de miere-s buzele-i ca focul; Obrajii-i strat de trandafiri domnești; Făptura-i toată e-o minune vie, Ca un boboc curat de iasomie.

Văzându-i boiul ca un fir subțire Și șoldurile mari legănătoare, Ai zice că-i tulpina unui bambus În vârful unei dune mișcătoare.

Iar sultanul Șahzaman, soțul ei, se ridică și coborî s-o vadă, el cel dintâi. Și după ce se minună de ea, îmbrăcată așa, se sui iarăși în jețul său. Și acesta fu semnul schimbării rochiei. Iar Șeherezada, ajutată de hanâmele din alai, o îmbrăcă pe soră-sa într-o rochie de mătase caisă. Pe urmă o sărută și o puse să treacă dinaintea jețului soțului ei. Și astfel, mai fermecătoare decât în cea dintâi rochie, era aidoma cu cea pe care a zugrăvit-o poetul:

De-ar fi vreodată cumva să răsară În toiul unei nopți de iarnă grea Lumina blândă-a unei luni de vară – N-ar străluci precum ivirea ta.

Cosițele ce le-mpletești la tâmple Și pletele din părul tău de smoală Par că vestesc furtuni ce-au să se-ntâmple, Și-atuncea strig cuprins de amețeală: „Tu-ntuneci zorii zilei totdeauna Cu-aripa nopții!” Ci răspunsul vine: „Ba nicidecum! Ba nicidecum! Vezi bine: E doar un nor care ascunde luna.”

Iar sultanul Șahzaman coborî să se uite la Doniazada, proaspăta mireasă și se minună privind-o din toate părțile. Și, după ce se bucură astfel el cel dintâi de vederea frumuseții sale, se urcă să șadă iarăși alături de fratele său, Șahriar. Iar Șeherezada, după ce o sărută pe surioara sa, îi scoase rochia de caisă și o îmbrăcă într-o fermenea de catifea vișinie și o făcu astfel să semene cu ceea ce a spus poetul despre ea, în două strofe:

O, tu, cea numai nuri și gingășie, Te legăni fericită și ușoară, În fermeneaua ta cea vișinie, Ca o gazelă-n pajiștea-fecioară; Iar pleoapele când le ridici sfâșie Cu negrele-ți săgeți ce ne omoară.

Tu, stea a frumuseții, când răsări Se-aprind de slavă cerul și pământul. Plecarea ta așterne umbre mari Și lumea-ntreagă-i neagră ca mormântul.

Și iarăși Șeherezada și hanâmele de fală o puseră pe mireasă să facă, încet și cu pași măsurați, înconjurul sălii. Și după ce Șahzaman o privi mult și se minună de ea, sora mai mare o îmbrăcă într-o rochie de mătasă naramzie, dungată cu zugrăveli de sus până jos. Și o sărută și o strânse la pieptul ei. Iar Doniazada fu întocmai cea despre care poetul a spus:

Ea se ivește ca o lună plină În noaptea liniștită și senină, Iar dulcea ei privire vrăjitoare Ne luminează drumul ca un soare.

Ci de m-apropiu ca să mă-ncălzesc La focul care-n ochii-i și-are vatra, Mă-mping departe două străji cu lănci: Năprasnicii ei sâni vârtoși ca piatra.

Iar Șeherezada o plimbă, cu pași agale, pe dinaintea celor doi sultani și pe dinaintea tuturor oaspetelor. Iar mirele veni să se uite la ea de aproape, și-apoi se întoarse în jețul său, vrăjit. Iar Șeherezada o sărută îndelung, îi schimbă hainele și îi puse o rochie de Mossul, chindisită cu zarafir și presărată cu mărgăritare. Și îi rândui frumos cutele rochiei și îi încinse fruntea cu o cunună ușoară, în care fulgerau smaraldele. Iar Doniazada, ramura aceea de ban, camforata aceea, făcu înconjurul sălii, sprijinită de sora sa scumpă. Și fu o descântare. Iar poetul n-a mințit deloc când a spus despre ea:

Nici frunza verde care înfășoară Floarea de foc a rodiei nu este Fermecătoare-atâta cât aceste Veșminte verzi ce le porți tu, fecioară!

Și te întreb, vroind să știu anume: „Cum se numește haina de pe tine?” Iar tu-mi răspunzi cu vorbe moi și line: „Este cămașa mea, nu are nume.”

Strig dar: „O, vrăjitoarea ta cămașă, Ce ne răpește inimă și minte, Am s-o numesc de-acuma înainte: Cămașa-cea-de-inimi-ucigașă!”

Pe urmă Șeherezada o luă pe soră-sa pe după mijloc și porni încetișor cu ea, printre cele două șiruri de oaspete și pe dinaintea celor doi sultani, înspre iatacurile din sărai. Și o dezbrăcă și o culcă și îi dete sfaturile care erau de dat. Pe urmă o sărută plângând, întrucât atunci era întâia dată când se despărțea de ea pentru o noapte. Iar Doniazada plânse și ea la fel, sărutând-o întruna pe sora ei. Ci cum urmau să se vadă iarăși a doua zi, își potoliră durerea, iar Șeherezada plecă la iatacurile ei.

Și noaptea aceea fu, ca bucurie, ca fericire și ca albeață, pentru cei doi frați și pentru cele două surori, un adaos la cele o mie și una de nopți. Și ea rămase ca început al unor vremuri noi pentru supușii sultanului Șahriar.

Iar în dimineața acelei nopți binecuvântate și când cei doi frați, la ieșirea de la hammam, se întâlniră iarăși cu cele două surori preafericite și când astfel tuspatru se găsiră iarăși laolaltă, vizirul, tatăl Șeherezadei și al Doniazadei, ceru îngăduința să intre și fu poftit numaidecât. Iar ei se ridicară amândoi în cinstea lui; iar cele două fete ale sale veniră să-i sărute mâna. Iar el le ură viață lungă ginerilor săi și le ceru poruncile pentru ziua aceea.

Ci ei îi spuseră:

— O, părinte al nostru, am vrea ca de aci înainte tu să ai numai de dat porunci și niciodată de primit. Drept aceea, ne-am înțeles amândoi să te căftănim sultan la Samarkand Al-Ajam.

Iar Șahzaman spuse:

— Da, întrucât eu m-am lepădat de domnie.

Iar Șahriar îi spuse fratelui său:

— Ci numai cu învoiala, o, fratele meu, ca tu să mă ajuți la treburile împărăției mele, primind să împărți cu mine domnia, eu ocârmuind o zi, iar tu în cealaltă zi, fiecare pe rând.

Și Șahzaman îi dete fratelui său răspunsul cuvenit, rostind:

— Ascult și mă supun!

Atunci, cele două surori se aruncară la gâtul vizirului, care le sărută și îi sărută pe cei trei copii ai Șeherezadei și își luă de la toți bun-rămasuri înduioșate. Pe urmă plecă înspre împărăția lui, în fruntea unui saltanat împărătesc. Și Allah îi scrise bună pace și îl ajută să ajungă fără de supărare la Samarkand Al-Ajam. Iar locuitorii Samarkandului se bucurară de venirea lui. Iar el domni peste ei cu toată dreptatea și ajunse un sultan mare printre sultani. Și-așa cu el.

Ci în ceea ce îl privește pe sultanul Șahriar, apoi acesta se grăbi să-i cheme la el pe diecii cei mai îndemânatici din țările musulmane și pe calemgii cei mai vestiți și le porunci să scrie tot ce i se întâmplase cu soția sa, Șeherezada, de la început până la sfârșit, fără a sări peste nici un amănunt.

Iar ei se așternură pe treabă și scriseră cu litere din aur treizeci de tomuri, niciunul mai mult, niciunul mai puțin. Și numiră acest șir de minuni și de giuvaieruri: Cartea Celor O Mie Și Una De Nopți.

Pe urmă, la porunca sultanului Șahriar, făcură de pe ea o mulțime de copii credincioase, pe care le împrăștiară în cele patru unghiuri ale împărăției spre a sluji de învățătură din neam în neam.

Cât despre manuscriptul dintâi, pe acela îl puseră în dulapul din aur al domniei, sub paza vizirului vistieriei.

Iar sultanul Șahriar și soția lui, sultana Șeherezada, mult-norocita aceea și sultanul Șahzaman cu soția lui, Doniazada, fermecătoarea aceea și cei trei coconi micuți, copiii Șeherezadei, trăiră în huzururi și în fericiri și în bucurii vreme de ani și ani, cu fiecare zi mai minunată decât cea de dinaintea ei și cu nopți mai albe decât fața zilelor, până la venirea celei Despărțitoare de cei dragi, Năruitoarea palatelor și Ziditoarea de morminte, Nenduplecata și Neabătuta!

Și acestea-s poveștile minunate, numite O Mie Și Una De Nopți cu toate câte sunt în ele lucruri nemaipomenite, învățături, minunății, giuvaieruri, minuni și frumuseți.

Ci Allah este mai știutor. Și numai el poate să osebească dintre toate ceea ce este adevărat și ceea ce nu este adevărat. Că el este Atoateștiutor!

OR, MĂRIRE ȘI SLAVĂ, PÂNĂ LA SFÂRȘITUL VREMURILOR, ACELUIA CARELE RĂMÂNE NEATINS ÎN VEȘNICIA SA, CARELE SCHIMBĂ DUPĂ BUNA SA VOIE ÎNTÂMPLĂRILE ȘI CARELE NU CUNOAȘTE SCHIMBARE, STĂPÂNUL VĂZUTELOR ȘI NEVĂZUTELOR, SINGURUL VIU! ȘI RUGĂCIUNEA ȘI PACEA ȘI CELE MAI ALESE BINECUVÂNTĂRI FIE ASUPRA ALESULUI DOMNULUI CEL MAI PRESUS DE TOATE AL CELOR DOUĂ LUMI, STĂPÂNUL NOSTRU, MAHOMED, SULTANUL TRIMIȘILOR, GIUVAIERUL LUMILOR! LA EL ESTE NĂDEJDEA NOASTRĂ ÎNTR-UN FERICIT ȘI PREAFERICIT SFÂRȘIT!