Iată, dar, o, mult-norocitule sultan, istoria plină de lacrimi, ce pune pe domnia califului Harun Al-Rașid o pată de sânge, pe care n-ar putea-o spăla nici cele patru fluvii laolaltă.
Știi, o, stăpâne al meu, că vizirul Giafar era unul dintre cei patru fii ai lui Yahia ben Khaled ben Barmak. Iar fratele său mai mare era El-Fadl, fratele de lapte al lui Al-Rașid. Întrucât, ca urmare a marei prietenii și a dragostei fără de margini ce-i legau pe ai lui Yahia cu cei ai abassizilor, mama lui Al-Rașid, sultana Khaizaran și mama lui El-Fadl, hanâma Itabah, legate și ele prin cele mai calde simțăminte și prin cea mai temeinică iubire, își schimbaseră între ele pruncii, care erau născuți aproape în aceeași zi, fiecare dintre ele dând copilului prietenei sale laptele pe care Allah îl menise pentru copilul ei însăși. Și drept aceea Al-Rașid îl numea totdeauna pe Yahia „tatăl meu”, iar pe El-Fadl „fratele meu”.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci și cincea noapte urmă:
Și drept aceea Al-Rașid îl numea totdeauna pe Yahia „tatăl meu”, iar pe El-Fadl „fratele meu.”
Cât despre obârșia barmakizilor, cronicarii cei mai prețuiți și cei mai vrednici de crezare o așază în cetatea Balkh, din Khorassan, unde neamul lor se afla de mult la cinuri de frunte. Și cam pe la vreo sută de ani de la hegira Prorocului nostru binecuvântat – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
— Acest neam strălucit veni să se așeze la Damasc, sub domnia califilor ommiazi. Și atunci, capul casei acesteia, care ținea de legea magilor, trecu la dreapta credință și se boteză și se încunună întru Islam. Or, lucrul acesta se petrecu pe vremea domniei lui Heșam ommiadul.
Ci numai după suirea urmașilor lui Abbas în scaunul de domnie al califilor ajunseră barmakizii a fi primiți în sfatul vizirilor și umplură pământul cu lumina strălucirii lor. Căci cel dintâi vizir ieșit dintre ei fu Khaled ben Barmak, care fu ales mare-vizir de către cel dintâi dintre abbasizi, Abul Abbas Es-Saffah. Și, sub domnia lui Al-Mahdi, cel de al treilea abbasid, Yahia ben Khaled, fu însărcinat cu creșterea lui Harun al-Rașid, fiul îndrăgit al califului, chiar acel Harun care se născuse la numai șapte zile după El-Fadl, fiul lui Yahia.
Încât atunci când, după moartea neașteptată a lui Al-Hadi, fratele său mai mare, Harun Al-Rașid fu înveșmântat cu odoarele atotputerniciei califale, nu avu trebuință să se întoarcă la amintiri din copilăria lui dintâi, petrecută alături de copiii barmakizilor, pentru a-i chema, pe Yahia și pe cei doi fii ai lui, să împartă cu el puterea domnească; nu avu decât să-și aducă aminte de grijile dăruite tinereții sale de către Yahia și de creșterea pe care i-o datora și de dragostea de care acest slujitor plin de toată credincioșia îi dăduse dovadă înfruntând, spre a-i apăra drumul spre moștenirea domniei, amenințările cumplite ale lui Al-Hadi, mort chiar în noaptea când vroise să pună a se reteza capetele lui Yahia și ale copiilor săi. Încât atunci când Yahia, în toiul nopții, însoțit de Massrur, îl treziră din somn pe Harun ca să-i dea de știre că a ajuns stăpân al împărăției și calif al lui Allah pe pământ, Harun îi dete numaidecât cinul de mare vizir și îi căftăni viziri pe cei doi fii ai săi, El-Fadl și Giafar. Și își începu astfel domnia sub semnele cele mai norocite.
Și de-atunci înainte neamul barmakizilor fu pentru veacul său ceea ce este o podoabă pentru frunte și o cunună pentru cap. Și soarta le împărți cu dărnicie tot ceea ce asemenea huzmeturi au mai ispititor și îi potopi cu darurile cele mai alese. Iar Yahia și fiii lui ajunseră ca niște sori strălucitori, noiane nemăsurate de dărnicie, potoape năvalnice de bunătate, ploi binefăcătoare. Lumea fu înviorată de răsuflarea lor, iar împărăția se înălță pe culmea cea mai de sus a fălniciei. Și ei erau adăpostul celor năpăstuiți și sprijinul celor nevoiași. Despre ei poetul Abu-Nowas, printre nenumărați alții, a spus:
O, fii fără de seamăn Ai mândrului Barmak, De când v-ați dus în lume Lăsându-ne uitării, Rămasem de izbeliști Ca un norod sărac! Nici albul fapt de ziuă, Nici ceasul înserării, Nu mai aduc chervane Pe drumurile țării – Se-așterne pretutindeni Pustiul fără leac!
Erau, într-adevăr, viziri înțelepți, diriguitori minunați, umplând visteria obștească, buni vorbitori, citiți, învățați, hotărâți, buni la sfat și darnici ca Hatim-Tai. Erau izvoare de fericire, vânturi binefăcătoare aducătoare de ploi roditoare. Și, mai cu seamă datorită vazei lor, numele și faima lui Harun Al-Rașid au răsunat din podișurile Asiei de mijloc până în străfundul pădurilor de la miazănoapte și din Maghreb și Andaluzia până la fruntariile cele mai depărtate ale Chinei și ale Tartariei.
Și iată că deodată fiii lui Barmak, de pe cea mai înaltă treaptă care le-a fost dată fiilor lui Adam s-o atingă, au fost doborâți în negura celor mai amarnice prăbușiri și au băut din pocalul împărțitoarei de prăpăduri. Întrucât, o, răsturnare de vremi! Fiii cei falnici ai lui Barmak erau nu numai vizirii care chiverniseau întinsa împărăție a califilor, ci erau și prietenii buni, însoțitorii nedespărțiți ai domnului lor. Și Giafar, îndeosebi, era soțul al cărui chip îi era lui Al-Rașid mai de trebuință decât lumina ochilor. Și ajunsese să cuprindă un loc atâta de mare în inima și în gândurile lui Al-Rașid, că într-o zi Al-Rașid merse până acolo, încât puse să se facă un caftan cu două guri și se îmbrăcă în el laolaltă cu prietenul său, Giafar, întocmai de parcă amândoi n-ar fi fost decât un singur ins. Și așa se purtă cu Giafar până la cumplitul prăpăd de la urmă.
Or, o, chin al sufletului meu! Iată cum se petrecu acea faptă neagră, care mohorî cerul Islamului și aruncă jalea în toate inimile, lovitură de trăsnet din bolta pustiitoare.
Într-o zi – fie departe de noi asemenea zile!
— Al-Rașid, întorcându-se dintr-un hagialâc la Mecca, porni pe calea apei, de la Hira la cetatea Anbar. Și poposi la un schit pe nume Al-Umr, de pe malurile Eufratului. Și noaptea veni, ca și alte nopți pentru el, în toiul benchetelor și al desfătărilor. Însă de data aceasta soțul său de petreceri, Giafar, nu se afla lângă el. Căci Giafar era la vânătoare, de câteva zile, prin câmpiile din preajma fluviului. Cu toate acestea, darurile și peșcheșurile lui Al-Rașid îl urmau pretutindeni. Și la fiecare ceas al zilei Giafar vedea cum sosește la cortul său vreun trimis de-al califului, aducându-i în semn de dragoste vreun dar de preț mai frumos decât cel de mai înainte.
Or, în noaptea aceea – facă Allah să nu cunoaștem vreodată asemenea nopți!
— Giafar ședea în cortul său, în tovărășia doftorului Gibrail Bakhtiassu, care era chiar hakimul lui Al-Rașid și de care Al-Rașid se lipsise spre a-l lăsa să-l însoțească pe mult iubitul său Giafar. Și se mai afla acolo în cort și poetul drag inimii lui Al-Rașid, Abu-Zaccar cel orb, de care Al-Rașid, tot așa, se lipsise spre a-l lăsa să-l veselească cu stihurile lui pe mult-iubitul său Giafar, când se întorcea de la vânat.
Și era la ceasul cinei. Iar Abu-Zaccar, orbul, cânta, însoțindu-se cu pandura, niște stihuri înțelepte despre nestatornicia sorții.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci și șasea noapte urmă:
Și era la ceasul cinei. Iar Abu-Zaccar, orbul, cânta, însoțindu-se cu pandura, niște stihuri înțelepte despre nestatornicia sorții. Și iată că, dintr-odată, la intrarea cortului se ivi Massrur, spătarul califului și împlinitorul mâniei sale. Iar Giafar, când îl văzu că intră așa, împotriva tuturor orânduielilor, fără a cere îngăduința de a fi primit și fără ca măcar să-și fi vestit sosirea, se făcu galben cu totul la chip și îi spuse hadâmbului:
— O, Massrur, fii binevenit, întrucât totdeauna te văd cu o bucurie nouă. Ci mă minunează, o, fratele meu, că pentru întâia oară în viața noastră nu ai trimis mai înainte vreun slujitor care să-mi dea de veste despre venirea ta.
Iar Massrur, fără ca măcar să-i arunce un salamalec lui Giafar, răspunse:
— Treaba care mă aduce este prea însemnată ca să-mi mai îngăduiască asemenea marafeturi zadarnice. Ridică-te, o, Giafar și rostește-ți șeadaua din urmă. Întrucât emirul drept-credincioșilor cere capul tău.
Auzind vorbele acestea, Giafar se sculă în picioare și grăi:
— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah și Mahomed este trimisul lui Allah! Din mâinile lui Allah purcedem, și, mai devreme ori mai târziu, în mâinile lui ne întoarcem!
Pe urmă se întoarse înspre căpetenia hadâmbilor, soțul său de până atunci, prietenul său de atâția ani și de atâtea întâmplări și îi spuse:
— O, Massrur, asemenea poruncă nu este cu putință. Stăpânul nostru, emirul drept-credincioșilor, ți-a dat-o, pesemne, la vreun ceas de beție. Mă rog ție, o, prietene al meu de totdeauna, pentru amintirea preumblărilor noastre împreună și pentru viața noastră laolaltă de zi și de noapte, întoarce-te la calif să vezi dacă nu cumva mă amăgesc. Și-ai să vezi că el a și uitat asemenea vorbe!
Ci Massrur spuse:
— Capul meu e răspunzător pentru capul tău. Nu pot să mă arăt dinaintea califului decât cu capul tău în mână. Scrie-ți, așadar, dorințele din urmă, aceasta-i singura îngăduință ce-mi stă în putere să ți-o dăruiesc, pe temeiul prieteniei noastre de odinioară.
Atunci, Giafar spuse:
— Ai lui Allah suntem toți! Nu am de scris nici un fel de dorință. Allah alungească-i viața emirului drept-credincioșilor cu zilele ce-mi sunt ridicate mie!
Pe urmă ieși din cort, îngenunche pe preșul sângelui, pe care îl așternuse pe pământ spătarul Massrur și se legă la ochi cu chiar mâinile sale. Și fu descăpățânat. Aibă-l Allah întru mila sa!
După care Massrur se întoarse la locul unde poposise califul și intră la el, ducând pe un scut capul lui Giafar. Iar Al-Rașid se uită la capul prietenului său de mai înainte și, deodată, scuipă pe el. Ci ura și răzbunarea lui nu se opriră aci. Dete porunci ca trupul descăpățânat al lui Giafar să fie răstignit pe podul Bagdadului, la un capăt, iar căpățâna-i să fie agățată la celălalt capăt: osândă ce întrecea ca răutate și ca ocară până și pe cea a celor mai ticăloși răufăcători. Și la fel porunci ca, după șase luni, rămășițele lui Giafar să fie arse pe băligar de vite și să fie aruncate în umblători. Și toate se îndepliniră.
Încât, o, ce jale și amar! Sameșul Amrani putu să scrie, chiar pe aceeași foaie din scriptele de cheltuieli ale vistieriei: „Pentru un caftan de fală, dat de către emirul drept-credincioșilor ca dar vizirului său, Giafar, fiul lui Yahia Al-Barmaki – patru sute de mii de dinari aur.” Și, la puțină vreme după aceea, fără nici un alt adaus, pe aceeași foaie: „Naft, paie și băligar pentru arderea trupului lui Giafar ben Yahia – zece drahme din argint.”
Așa fu sfârșitul lui Giafar. Cât despre Yahia, tatăl său și tatăl care l-a crescut pe Al-Rașid și despre Al-Fadl, fratele lui Giafar și fratele de lapte al lui Al-Rașid, aceia fură zeberiți chiar a doua zi, dimpreună cu toți barmakizii, în număr de peste o mie, toți câți aveau slujbe și huzmeturi. Și fură aruncați de-a valma în afundul temnițelor duhnite, pe când bunurile lor fără de număr erau zăpciuite, iar femeile și copiii lor rătăceau fără de adăpost și fără ca să cuteze cineva să le arunce măcar o privire. Și unii muriră de foame, alții de ștreang, în afară de Yahia, de fiul său, Al-Fadl și de fratele lui Yahia, Mohammad, care muriră în schingiuiri. Aibă-i Allah pe toți întru mila sa! Prăpădul lor a fost amarnic!
Iar acuma, o, doamne al vremilor, dacă dorești să afli pricina acelei năpăstuiri a barmakizilor și a jalnicului lor sfârșit, iată.
Într-o zi, sora mai mică a lui Al-Rașid, Aliyah, la câțiva ani după sfârșitul barmakizilor, cuteză să-l întrebe pe calif, care o alinta:
— O, stăpâne al meu, nu te mai văd o zi senin și liniștit de când cu moartea lui Giafar și cu pierirea casei lui. Pentru care pricină dovedită ți-au stârnit mânia?
Și Al-Rașid, mohorât deodată, o împinse pe tânără domniță și îi spuse:
— O, copila mea, o, viața mea, tu, singura bucurie care mi-a mai rămas! La ce ți-ar folosi să afli pricina aceea? Că de-aș fi încredințat că o știe cămașa mea, aș sfâșia cămașa în bucăți!
Or, așadar, istoricii și meșterii de letopisețe sunt departe de-a se împăca asupra pricinelor prăpădului. De altminteri, iată toate lămuririle câte ne-au fost lăsate în scrierile lor.
După unii, dărniciile fără de număr ale lui Giafar și ale barmakizilor, a căror înșiruire ostenea până și urechile celor ce le primiseră și care, aducându-le mai mulți pizmași și vrăjmași decât prieteni și îndatorați, ajunseseră până la urmă să-l pună în umbră pe Al-Rașid. Într-adevăr, nu se mai vorbea decât despre fala casei lor; nimeni nu putea să răzbată la vreun huzmet decât prin ei, fie de-a dreptul, fie pe ocolite; rudele lor năpădiseră curtea de la Bagdad și oștirea, iar în divanuri și în vilaiete ei aveau slujbele cele mai înalte; moșiile cele mai frumoase din preajma cetății ale lor erau; la ușile saraiurilor se înghesuia o mulțime de curteni și de jelbari mai mare decât cea care se strângea la saraiul califului. De altminteri, iată cu ce vorbe scrie despre acesta hakimul lui Al-Rașid, chiar acel Gibrail Baktiassu, care se afla în cortul lui Giafar când cu noaptea morții. Spune: „Am intrat într-o zi în iatacul lui Al-Rașid, care locuia pe atunci în saraiul numit Kasr el Khuld, din Bagdad. Iar barmakizii locuiau pe celălalt mal al Tigrului și nu se așternea între ei și saraiul califului decât lățimea fluviului. Și, în ziua aceea, Al-Rașid, văzând înghesuiala de cai de dinaintea casei vizirilor săi și mulțimea ce se îmbulzea la ușile lor, rosti, față de mine, de parcă ar fi vorbit cu sine însuși: «Răsplătească-i Allah pe Yahia și pe fiii săi, El-Fadl și Giafar! S-au împovărat ei cu toată greutatea treburilor împărăției și, ușurându-mă de grijile acestea, mi-au lăsat răgaz să privesc împrejurul meu și să trăiesc în tihnă.» Astea le-a spus în ziua aceea. Altă dată însă, fiind chemat iarăși la el, am băgat de seamă că începuse să nu se prea mai uite cu aceiași ochi la prietenii săi. Căci, privind de la fereastra saraiului și văzând aceeași îmbulzeală de oameni și de cai ca și întâia dată, spuse: «Yahia și feciorii lui au pus mâna pe toate treburile; și mi le-au luat pe toate. Ei sunt cei care chivernisesc, de fapt, puterea califală, pe când mie de-abia dacă mi-a mai rămas amăgirea ei.» Așa l-am auzit spunând. Și am cunoscut de-atunci că barmakizii au să cadă în mazilire: precum chiar s-a și întâmplat.”
După alți letopiseți, la nemulțumirea mocnită, la ciuda tot mai otrăvită a lui Al-Rașid, la purtările lor strălucite, care le aduceau dușmani de temut și clevetitori tăinuiți, ce îi ponegreau la calif, fie prin poezii nesemnate, fie prin proză vicleană; la toată cinstirea, la toată fala și la toate lucrurile la care domnii nu pot, de obicei, să îndure părtași, veni să se adauge și o mare nechibzuință săvârșită de Giafar. Într-o zi, Al-Rașid îl însărcinase să-l dea pieirii, în taină, pe un urmaș de-al lui Ali și al străbunei Fatimah, fiica Prorocului, pe care îl chema El-Saiied Yahia ben Abdalah El-Hossaimi. Giafar însă, din milă și din omenie, îl ajută să fugă pe acel strănepot al lui Ali, a cărui înrâurire Al-Rașid o socotea ca primejdioasă pentru viitorul stepenei abbaside. Or, fapta de mărinimie a lui Giafar avea să fie repede dată în vileag și adusă la urechea califului, cu toate tâlcurile trebuitoare spre a-i înnegri urmările. Și supărarea lui Al-Rașid, cu acel prilej, fu picătura de venin care făcu să se reverse cupa mâniei. Și îl întrebă despre treaba aceasta pe Giafar, care, fără nici un ocoliș, își mărturisi fapta, adăugând:
— Am făcut-o pentru slava și pentru bunul nume al stăpânului meu, emirul drept-credincioșilor!
Și Al-Rașid, galben la chip, spuse:
— Bine ai făcut!
Ci fu auzit cum murmura: „Să mă ia Allah de n-am să te sting de pe fața pământului, o, Giafar!”
După alți istorici, ar trebui să se caute izvorul mazilirii barmakizilor în credințele schismatice ale lor față de dreapta-credință musulmană. Căci să nu se uite că neamul lor, până a trece la Islam, slujea la Balkh religia magilor. Și se zice că, pe când cu năpada în Khorassan, leagănul de baștină al prietenilor săi, Al-Rașid băgase de seamă că Yahia și fiii săi făceau tot ce le sta în putere spre a împiedica dărâmarea capiștelor și a lăcașurilor magilor.
Și, de-atunci, a avut în privința credinței lor unele îndoieli ce n-au făcut decât să se înrăutățească mai apoi, când i-a văzut pe barmakizi că se purtau cu blândețe, în toate împrejurările, față de schismaticii de orice soi, da mai cu seamă față de vrăjmașii săi cei mai aprigi, ghebrii și zanadikii, precum și alți eretici și anatemesiți. Iar ceea ce ar îndemna la îndrituirea acestei păreri, adăugată la celelalte pricini arătate mai înainte, ar fi că, îndată după moartea lui Al-Rașid, tulburări religioase de o dârzie nemaiîntâlnită până atunci au izbucnit la Bagdad și erau să dea o lovitură de moarte dreptei-credințe musulmane.
Dar, în afara tuturor acestor pricini, temeiul cel mai cu putință al sfârșitului barmakizilor ne este arătat de către cronicarul Ibn-Khillikan și de către Ibn El-Athir. Aceștia spun:
Era pe vremea când Giafar, fiul lui Yahia barmakidul, era atâta de apropiat inimii emirului drept-credincioșilor și când califul poruncise să se coase caftanul acela cu două guri una lângă alta și în care se îmbrăcase laolaltă cu Giafar, întocmai de parcă amândoi nu ar fi fost decât un singur ins. Și prietenia lor era atât de mare, încât califul nu mai putea să se despartă de tovarășul său și ar fi vrut să-l vadă mereu lângă el. Or, Al-Rașid o iubea tot așa, cu o dragoste nemaipomenită și tare adâncă și pe soră-sa, Abbassah, tânără domniță împodobită cu toate darurile, femeia cea mai de seamă de pe vremile ei. Și dintre toate femeile din neamul și din haremul său, ea era cea mai scumpă inimii lui Al-Rașid. Și califul nu putea să trăiască decât lângă ea, întocmai ca și cum ea ar fi fost un Giafar femeie. Și aceste două iubiri erau fericirea lui; ci era de nevoie să le împreune, ca să se bucure de amândouă deodată; întrucât lipsa uneia rupea vraja pe care o simțea lângă cealaltă. Iar când Giafar ori Abbassah nu era cu el, Harun nu trăia decât o bucurie neîntreagă și lipsa îl durea. De aceea trebuia să le împreune pe cele două iubiri ale sale. Ci pravilele noastre cele sfinte nu îngăduie ca bărbatul, dacă nu este rudă apropiată, să se uite la o femeie cu care nu este căsătorit; și nu-i îngăduie femeii să-și lase fața a fi văzută de către un bărbat care îi este străin. Încât Al-Rașid, care era un păstrător habotnic al legii a cărei pază o avea, nu putea să-i aibă lângă el pe cei doi fără a se afla într-o stare stânjenitoare și într-o împrejurare nedorită și nepotrivită.
Pentru aceea, vroind să schimbe o stare de lucruri care îl sâcâia și îl supăra, se hotărî, într-o zi, să-i spună lui Giafar:
— O, Giafar, prietene, nu am o bucurie adevărată, deschisă și deplină decât în tovărășia ta și a mult-iubitei mele surori, Abbassah. Or, cum legătura dintre voi doi mă stânjenește și vă stânjenește și pe voi, vreau să te însor cu Abbassah, pentru ca de aici înainte, fără de nici un neajuns, fără pricină de cârtiri și fără păcat, să puteți amândoi să stați cu mine. Da vă cer hotărât să nu vă întâlniți niciodată, fie și măcar pentru o clipită, în lipsa mea. Întrucât nu vreau între voi doi decât închipuirea, de ochii lumii, a căsătoriei legiuite; da nu vreau și urmările căsătoriei, care le-ar putea dăuna, în dreptul la moștenirea califală, fiilor drepți ai lui Abbas.
Iar Giafar se plecă dinaintea dorinței stăpânului său și răspunse cu supunere și cu ascultare. Și fu nevoit să primească acea legătură ciudată. Iar căsătoria fu întocmită și pecetluită după pravilă. Și-așa că, urmând înțelegerii poruncite, cei doi tineri soți nu se întâlniră decât de față cu califul, și-atâta tot. Și chiar și atunci privirile lor de-abia dacă se încrucișau, rareori. Cât despre Al-Rașid, el se bucura în deplină bucurie de dragostea-i atâta de fierbinte, pe care o nutrea pentru acea pereche pe care o chinuia, fără a părea să-și dea seama.
Căci de când, oare, dragostea s-a putut supune poruncilor popreliștilor?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci și șaptea noapte urmă:
Căci de când, oare, dragostea s-a putut supune poruncilor popreliștilor? Și, oare, de când o atare siluire, între două ființe tinere și frumoase, nu ațâță și nu răzvrătește tulburările și patimile dorului?
Și iată că, într-adevăr, cei doi soți, ce-ar fi avut tot dreptul să se iubească și să se lase duși de ispita dragostei lor atâta de legiuite, dar ținuți acum în starea de suspinători, se îmbătau cu fiece zi tot mai mult de acea tainică beție care adună văpaia în inimă. Și iată că Abbassah, chinuită de starea ei de soție schimnicită, se îndrăgosti pătimaș de soțul ei. Și până la urmă îi dete de știre lui Giafar despre toată dragostea ei. Și îl chemă la ea și îl îmbie, pe ascuns, în toate chipurile. Ci Giafar, ca om cinstit și chibzuit, nu se lăsă înduplecat de îndemnurile ei și nu se duse la Abbassah. Întrucât se simțea oprit de jurământul ce-i făcuse lui Al-Rașid. Și, de altminteri, știa, mai bine ca oricine, cât de zornic era califul în îndeplinirea mâniilor sale.
Și-așa că domnița Abbassah, dacă văzu că îmbierile și rugămințile ei rămân fără de izbândă, se folosi de alte căi. Așa fac femeile, de obicei, o, doamne al vremilor! Slujindu-se, așadar, de vicleșug, trimise vorbă hanâmei Itabah, mama lui Giafar:
— O, maică a noastră, trebuie să mă ajuți să intru fără de zăbavă la fiul tău, Giafar, soțul meu legiuit, întocmai ca și cum aș fi una dintre acele roabe pe care i le trimiți în fiece zi.
Căci hanâma Itabah, în fiecare zi de vineri, avea obiceiul să-i trimită mult-iubitului său fiu, Giafar, câte o tânără roabă fecioară, aleasă dintr-o mie, neatinsă și desăvârșit de frumoasă. Iar Giafar nu se apropia de fată decât după ce se cinstea și se îndestula cu vinuri bogate. Ci hanâma Itabah, la primirea vorbelor trimise de Abbassah, se împotrivi cu hotărâre a se învoi cu felul acela de viclenie dorit de Abbassah și îi arătă limpede domniței câte primejdii se cuprindeau pentru toată lumea într-o atare treabă. Ci tânăra soție, îndrăgostită, stărui, rugându-se ori amenințând și adăugă:
— Cugetă, o, maică a noastră, la urmările îndărătniciei tale. Din parte-mi, hotărârea mea este luată și am să mi-o îndeplinesc în pofida ta, ori și ce-ar fi să pățesc. Mai bine să-mi pierd viața decât să nu mă bucur de Giafar și de drepturile mele asupra lui.
Așa că necăjita de Itabah fu nevoită să se plece dinaintea unor atari înghesuieli, gândind că era mai bine ca lucrul să se înfăptuiască prin mijlocirea sa, în taina cea mai strașnic păzită. Așa că îi făgădui sprijin domniței Abbassah pentru izbândirea acelei uneltiri atâta de nevinovate și atâta de primejdioase. Și se duse fără de întârziere să-i dea de știre fiului ei, Giafar, că are să-i trimită în curând o roabă care nu-și avea seamăn la gingășie, la desfătare și la frumusețe. Și i-o zugrăvi cu atâta căldură, încât el începu să-i ceară înflăcărat și pe cât mai curând, darul făgăduit. Iar Itabah învârti lucrurile atâta de bine, încât Giafar, împătimit de dorință, aștepta noaptea cu o nerăbdare cum nu mai cunoscuse până atunci. Iar maică-sa, văzându-l la capătul dorit, trimise vorbă domniței Abbassah: „Pregătește-te pentru deseară.”
Și Abbassah se pregăti și se împodobi cu podoabe și cu giuvaieruri, așa cum fac roabele și veni la mama lui Giafar, care, la căderea nopții, o duse în iatacul fiului său. Or, Giafar, oleacă amețit de aburii vinului, nu-și dete seama că fetișcana roabă, ce sta în picioare dinaintea lui, era soția sa, Abbassah. Și-apoi nici nu prea avea săpate bine în minte trăsăturile domniței Abbassah. Căci până atunci, în șederile lor laolaltă la calif, el de-abia o întrezărise; și niciodată nu cutezase, de frică să nu-l supere pe Al-Rașid, să-și ridice privirile asupra soției sale, Abbassah, care, la rându-i, din sfiiciune, își întorcea capu-n totdeauna la fiecare aruncătură de ochi furișată de Giafar.
Și astfel, după ce căsătoria se împlini de fapt și după o noapte petrecută în vipiile dragostei împărtășite, Abbassah se sculă să plece și, înainte de a ieși, îi spuse lui Giafar:
— Cum îți plac fetele de sultan, o, stăpâne al meu? Sunt altfel, în purtările lor, decât roabele ce se vând și se cumpără? Cum ți se par, ia spune?
Iar Giafar, uluit, întrebă:
— Despre ce fel de fete de sultan pomenesc vorbele tale? Ești tu cumva vreuna dintre ele? Vreo prinsă, poate, din războaiele noastre biruitoare?
Ea răspunse:
— O, Giafar, sunt prinsa ta, slujnica ta, sunt Abbassah, sora lui Al-Rașid, fiica lui Al-Mahdi, din sângele lui Abbass, unchiul Prorocului binecuvântat!
Auzind vorbele acestea, Giafar rămase năucit până peste marginile năucirii și, dezmeticindu-se dintr-odată din amețeala beției, strigă:
— Te-ai dat pierzării și ne-ai dat pierzării pe toți, o, fiică a stăpânilor mei!
Și, în graba mare, intră la maică-sa, Itabah și îi spuse:
— O, maica mea, maica mea, m-ai vândut cu totul!
Și biata de soție a lui Yahia îi istorisi fiului ei cum fusese silită să se supună la acea viclenie, ca să nu abată asupra lor năpaste și mai mari. Și-atâta, în ceea ce îi privește pe ei.
Cât despre Abbassah, ea rămase însărcinată și dete viață unui fiu. Și îl încredință pe copil în seama unui slujitor credincios, pe care îl chema Ryaș și în grija de mamă a unei femei pe care o chema Barrah. Pe urmă, temându-se, fără îndoială, că lucrul se va da în vileag, în ciuda tuturor ferelilor și că are să răzbată la știrea lui Al-Rașid, îl trimise pe copilul lui Giafar la Mecca, însoțit de cele două slugi.
Or, Yahia, tatăl lui Giafar, printre huzmeturile sale, o avea și pe aceea de paznic și de căzlar peste saraiul și peste haremul lui Al-Rașid. Și își făcuse obiceiul ca, pe la un anume ceas de noapte, să închidă ușile de legătură ale saraiului și să ia cheile. Or, până la urmă, asprimea aceea ajunse a fi supărătoare pentru haremul califului și mai cu seamă pentru Sett Zobeida, care se duse să se plângă amarnic vărului și soțului ei, Al-Rașid, afurisindu-l pe preacinstitul Yahia și asprimile lui nepotrivite. Iar Al-Rașid, când Yahia se înfățișă la el, îi spuse:
— Taică, oare ce are Zobeida de se plânge de tine?
Și Yahia întrebă:
— Mă învinuiește cumva din pricina haremului tău, o, emire al drept-credincioșilor?
Al-Rașid zâmbi și zise:
— Nu, o, taică!
Și Yahia spuse:
— Atunci, nu ține seama de ce ți-a spus despre mine, o, emire al drept-credincioșilor.
Și, de-atunci, Yahia și-a sporit și mai mult asprimea, până într-atâta, încât încă o dată Sett Zobeida se plânse cu oțărâre și cu mânie lui Al-Rașid, care îi spuse:
— O, fiică a unchiului meu, nu este locul chiar să-l învinuiești pe tatăl meu de lapte, Yahia, pentru nimic în privința haremului. Întrucât Yahia nu face altceva decât să asculte de poruncile mele și să-și îndeplinească datoria.
Și Zobeida răspunse aprigă:
— Eh, pe Allah! Da de ce nu se îngrijește oleacă mai mult de datoria lui, care este de a pune frâu nechibzuințelor fiului său, Giafar?
Și Al-Rașid întrebă:
— Ce nechibzuințe? Ce s-a întâmplat?
Atunci, Zobeida îi istorisi povestea cu Abbassah, fără ca, de altminteri, să-i dea vreo însemnătate. Și Al-Rașid, mohorându-se, întrebă:
— Și este vreo dovadă despre aceasta?
Ea răspunse:
— Păi ce dovadă mai bună decât copilul pe care îl are de la Giafar?
El întrebă:
— Unde se află copilul acela?
Ea răspunse:
— În Cetatea cea Sfântă, leagănul strămoșilor noștri.
El întrebă:
— Mai știu și alții în afară de tine despre treaba aceasta?
Ea răspunse:
— Nu se află în haremul tău și în saraiul tău nici măcar o femeie, de-ar fi ea până și ultima dintre roabe, care să nu știe.
Iar Al-Rașid nu adăugă o vorbă mai mult. Dar, la scurtă vreme, dete de știre că are de gând să se ducă în hagialâc la Mecca. Și plecă, fără a-l lua și pe Giafar cu el. Or, la rândul ei, Abbassah trimise numaidecât o scrisoare lui Ryaș și doicii, poruncindu-le să plece îndată de la Mecca și să treacă în Yemen cu copilul. Iar ei plecară în mare grabă.
Și califul ajunse la Mecca. Și numaidecât însărcină câteva iscoade de credință să purceadă a-l căuta pe copil și să-l găsească. Și căpătă adeverirea faptului și află că pruncul trăiește și că e bine sănătos. Și izbuti să dea de el în Yemen și să-l trimită în taină la Bagdad. Și atunci, la întoarcerea din acel hagialâc, poposind la schitul Al-Umr, lângă Anbar, pe Eufrat, dete porunca cea cumplită în privința lui Giafar și a barmakizilor. Și urmă ceea ce urmă.
Cât despre nefericita de Abbassah și fiul ei, aceștia fură amândoi îngropați de vii într-o groapă săpată chiar sub iatacul în care locuise domnița. Aibă-i Allah pe toți întru mila sa!
Într-un sfârșit, îmi mai rămâne să-ți spun, o, mult-norocitule sultan, că alți cronicari vrednici de crezare povestesc că Giafar și barmakizii nu săvârșiseră nimic pentru care să li se cadă o atare năpăstuire și că sfârșitul acela jalnic le-a fost hărăzit numai pentru că așa le fusese lor scris la soartă și că vremea puterii lor se scursese. Ci Allah este mai știutor!
Și pentru a încheia, iată un pasaj care ne-a parvenit de la poetul Mohammad, din Damasc. El povestește:
Am intrat într-o zi într-un hammam să fac o baie și, băieșul șef îl însărcină să mă spele pe un tânăr foarte bine făcut. Și, în timp ce mă spăla, mă apucai, pradă nu știu cărei toane, să-mi cânt, cu glas scăzut, versurile pe care le izvodisem odată ca să prăznuiesc nașterea fiului binefăcătorului meu, El-Fadl ben Yahia El-Barmaki, și, iată că, deodată, tânărul care mă servea, căzu la pământ fără cunoștință, ca după câteva minute, să se ridice și, cu fața scăldată-n lacrimi, s-o ia la fugă, părăsindu-mă singur în mijlocul apei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci și opta noapte urmă:
Se ridică și, cu fața scăldată-n lacrimi, o luă la fugă, părăsindu-mă singur în mijlocul apei.
Iar eu, uluit, ieșii din baie, și-l prihănii aprig pe băieșul șef că mi-a dat, ca să mă servească, un epileptic. Dar băieșul șef se jură că nu observase niciodată până acum ca tânărul băieș să sufere de această boală. Și, pentru a-mi dovedi spusele sale, îl chemă pe tânăr în fața mea și îl întrebă:
— Ce s-a întâmplat că acest domn este atât de nemulțumit de serviciile tale?
Și, tânărul, care-mi păru că-și revenise din tulburare, își plecă în jos capul, apoi, întorcându-se spre mine, mă întrebă:
— O, stăpâne al meu, îl cunoști pe autorul versurilor pe care le-ai fredonat în timp ce te spălam?
Iar eu răspunsei:
— Pe Allah! Sunt chiar eu.
Și el îmi zise:
— Atunci ești poetul Mohammad El-Dameschgy. Și ai compus aceste versuri pentru a sărbători nașterea fiului lui El-Fadl Barmakide.
Și adăugă, în timp ce eu priveam uluit:
— Iartă-mă, o stăpâne al meu, dacă ascultându-l, inima mi s-a strâns pe dată și am căzut potopit de tulburare. Chiar eu sunt fiul lui El-Fadl a cărui naștere ai cântat-o atât de măiestrit.
Și din nou căzu, fără cunoștință, la picioarele noastre.
Atunci eu, topit de milă în fața unei asemenea nefericiri și văzându-l căzut într-o asemenea mizerie pe fiul mărinimosului meu binefăcător căruia-i datoram tot ce aveam, chiar și faima mea de poet, ridicai de jos tânărul și-l strânsei la pieptul meu, spunându-i:
— O, fiu al celei mai nobile dintre creaturile lui Allah, eu sunt bătrân și nu am nici un moștenitor. Vino cu mine în fața cadiului, o, copilul meu, că vreau să întocmesc o hârtie prin care să te înfiez. Și-ți voi lăsa, în felul acesta, toate bunurile mele, după moarte.
Dar copilul barmakid îmi răspunse plângând:
— Allah să-și reverse asupra ta binecuvântările sale, o, fiu al unor oameni de bine! Dar, lui Allah nu i-ar fi pe plac să primesc înapoi, în vreun fel sau altul, nici un singur obol din ceea ce tatăl meu, El-Fadl, ți-a dăruit.
Și, după aceea, orice încercare și rugăminte a mea se dovedi fără folos. Și nu-l putui face să accepte nici cel mai mic semn al recunoștinței mele față de tatăl său. Era cu adevărat un pur sânge barmakid. Răsplăti-i-ar Allah pe toți după vrednicia lor, care este foarte mare.
Cât despre califul Al-Rașid, după ce se răzbunase atâta de crunt pentru o mișelie pe care numai el, în afară de Allah, o știa și care trebuie să fi fost destul de amarnică, se întoarse la Bagdad, da numai ca să treacă prin cetate, într-adevăr, nemaiputând de aci înainte să locuiască în cetatea aceea, pe care vreme de atâția ani îi plăcuse s-o înfrumusețeze, plecă să se așeze la Raccah și nu se mai întoarse niciodată în Cetatea Păcii. Și chiar părăsirea aceea grabnică a Bagdadului, după osândirea barmakizilor, o deplânge poetul Abbas ben El-Ahnaf, care se afla în alaiul califului, în stihurile următoare:
De-abia-ncepusem să le poruncim Cămilelor să-ngenuncheze roată, Că a și trebuit să le pornim Din nou la drum, cu caravana toată, Fără s-avem putință-a osebire Plecarea noastră-n grabă, de sosire.
Bagdad iubit, prietenii-mprejur ne-ntâmpinau cu bucuria lor și bun-venitu-acas'și la huzur ne-mpresura din gura tuturor.
Ci noi le răspundeam, cu jalea-n glas, La bun-venitul lor cu bun-rămas.
Cetate-a păcii, o, e-adevărat Că de la Răsărit pân' la Apus, Oricât bătut-am lumea-n lung și-n lat, Nu știu cetate alta mai presus, Nici mai blagoslovită-n zări senine, Nici mai bogată cumva decât tine.
De altminteri, după pieirea prietenilor săi, Al-Rașid n-a mai gustat niciodată tihna somnului. Căințele lui ajunseseră chinuitoare; și și-ar fi dat împărăția toată numai să-l întoarcă pe Giafar la viață. Și dacă, din întâmplare, curtenii aveau neiscusința să pomenească în vreun fel cât de cât răutăcios amintirea barmakizilor, Al-Rașid striga la ei cu scârbă și cu mânie:
— Afurisească-vă Allah părinții! Conteniți a mai ponegri ceea ce ponegriți, sau încercați să umpleți golul pe care l-au lăsat ei!
Și măcar că a rămas atotputernic până la moarte, Al-Rașid s-a simțit de-atunci înainte înconjurat numai de oameni nevrednici de încredere. Se temea în fiece clipă să nu fie otrăvit de fiii săi, cu care nu avea a se lăuda. Și, la începutul unei năpade în Khorassan, unde tocmai izbucniseră niște tulburări și de unde el nu avea să se mai întoarcă, și-a mărturisit cu durere îndoielile și necazurile, față de unul dintre curtenii săi, cronicarul El-Tabari, pe care și-l alesese ca duhovnic al gândurilor sale negre. Căci, odată, pe când El-Tabari căuta să-l liniștească de spaimele morții, care începuseră să-l împresoare, Harun îl trase de-o parte și, când se văzu la scuteală de oamenii din saltanatul său, iar umbra deasă a unui pom îi ascundea de priviri nedorite, își desfăcu caftanul și, arătându-i o fașă de mătasă ce-i înfășură pântecul, spuse:
— Am aici un rău adânc, fără putință de lecuire! Nimeni nu știe nimic despre răul acesta, e drept; da ia te uită! Am împrejurul meu iscoade puse de fiii mei, El-Amin și El-Mamun, să pândească ce mi-a mai rămas din viață. Că li se pare că viața părintelui lor e prea lungă! Și iscoadele acestea au fost alese de fiii mei chiar dintre acei pe care îi socoteam cei mai de credință și pe inima cărora gândeam că pot să mă bizui. Iacătă-l mai întâi pe Massrur! Eh, el este iscoada fiului meu cel drag, El-Mamun. Iacătă-l și pe hakimul meu, Gibrail Bakhtiassu! El e iscoada fiului meu, El-Amin. Și tot așa și cu toți ceilalți.
Și adăugă:
— Acuma vrei să știi până unde merge setea de a domni a fiilor mei? Am să dau poruncă să mi se aducă un cal și ai să vezi că, în loc să mi se dea un cal molcom și puternic, are să mi se aducă o gloabă prăpădită, a cărei călcătură șontâcăită e făcută să-mi sporească suferințele.
Și într-adevăr, când Al-Rașid ceru un cal, i se aduse unul întocmai precum i-l zugrăvise duhovnicului său. Și aruncă o privire tristă înspre El-Tabari și primi supus gloaba ce i se înfățișă.
Și, peste câteva săptămâni de la această întâmplare, Harun văzu în somn o mână întinsă deasupra capului său; și mâna aceea ținea un pumn de pământ roșu; și un glas striga: „Iată pământul ce va sluji de mormânt lui Harun!” Și un alt glas întreba: „Care este locul mormântului său?” Și glasul dintâi răspundea: „Cetatea Tus!”
Or, peste câteva zile, înrăutățirea boalei sale îl sili pe Al-Rașid să se oprească la Tus. Și fu cuprins de o mare neliniște și îl trimise pe Massrur să-i aducă un pumn de pământ din jurul cetății. Și căpetenia hadâmbilor se întoarse, peste un ceas de vreme, aducând un pumn de pământ de culoare roșie. Și Al-Rașid strigă:
— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah, iar Mahomed este Trimisul lui Allah! Iată vedenia mea împlinită. Moartea nu este departe de mine.
Și, de-aci, niciodată nu s-a mai întors în Irak. Întrucât a doua zi, simțindu-se slăbit, le spuse celor ce îl înconjurau:
— Iată ceasul cel înfricoșat, care se apropie. Am fost pentru toată omenirea o pricină de pizmă, iar acum cui nu-i voi fi decât un lucru de milă.
Și chiar acolo la Tus muri. Și era atunci în cea de a treia zi de djomadi, a doua din anul 193 de la hegiră. Și Harun avea atunci patruzeci și șapte de ani și cinci luni și cinci zile, precum ne arată Abulfeda. Ierte-i Allah greșalele și aibă-l întru mila sa! Că a fost un calif al dreptei-credințe.
Pe urmă, cum Șeherezada îl văzu pe sultanul Șahriar adânc mohorât de istorisirea aceasta, se grăbi să-i povestească dulcea poveste cu crăișorul Iasmin și cu domnița Migdala.
Și spuse: