A ajuns până la mine, o, împărate, că a fost odată o femeie, temătoare de Allah, cumpătată și cucernică și care venea adesea în palatul unui împărat și venirea ei era socotită binecuvântată și era întâmpinată de apropiații împăratului cu mare cinstire. Și odată a intrat în palat, ca de obicei și a șezut lângă soția împăratului și soția împăratului i-a dat o salbă care prețuia o mie de dinari și a spus:
— O, fetițo, ia salba asta și ține-o până ies din baie și să ai grijă de ea. (Iar baia era în palat).
Și femeia a luat salba și s-a aciuat într-un ungher din iatacurile împărătești, așteptând ca împărăteasa să se ducă la baia care se afla în locuința ei și să se întoarcă. Iar pe urmă a pus salba sub preșul de rugăciune și a început să se roage. Și a venit în zbor o pasăre și a luat salba și a pus-o într-o crăpătură dintr-un colț al palatului, când paznica plecase pentru niște nevoi. Și femeia s-a întors și nu știa de aceasta. Și când soția împăratului a ieșit de la baie, i-a cerut paznicei salba, dar paznica nu a mai găsit-o și a început s-o caute și n-a aflat-o și nu i-a mai dat de urmă. Și paznica a zis:
— Mă jur pe Allah, o, daică, nimeni n-a fost la mine, și, când am luat salba, am pus-o sub preșulețul de rugăciune și nu știu, poate că a văzut-o vreo slugă și, prilejuindu-se de nebăgarea mea de seamă, a luat-o, dar despre asta numai Allah Preamăritul știe.
Și când a auzit acestea, împăratul i-a poruncit soției sale s-o muncească pe paznică prin foc și s-o bată amarnic. Și împărăteasa a început s-o muncească cu toate muncile, dar femeia nu mărturisea nimic și nu învinuia pe nimeni. Și după asta împăratul a poruncit să fie băgată la temniță și priponită în lanțuri și a fost întemnițată. Iar pe urmă, într-una din zile, împăratul ședea în palatul său, între havuzuri și soția lui sta lângă el și deodată privirile împăratului au căzut asupra păsării care tocmai scotea salba aceea din crăpătura de la colțul palatului. Și împăratul a chemat o roabă și ea a prins pasărea și i-a luat salba. Și atunci, împăratul a priceput că femeia-paznică a fost obidită și s-a căit de ceea ce făcuse cu ea. Și a dat poruncă să fie adusă și când ea s-a înfățișat, a început s-o sărute pe creștet, iar pe urmă s-a apucat să plângă și să-și ceară iertare și să se amărască de ceea ce făcuse cu ea. Și a poruncit să i se dea bani mulți, dar femeia nu a vrut să-i ia, iar pe urmă l-a iertat și a plecat și s-a juruit că nu are să mai intre în nici o casă. Și a hălăduit prin munți și văi și l-a slujit pe Allah Preamăritul până ce a murit.
A ajuns până la mine tot așa, o, împărate, în șirul de povestiri despre ticăloșiile bărbaților, că doi porumbei, soț și soție, și-au strâns în cuib pe iarnă niște grâu și niște orz, dar, când a venit vremea de vară, boabele s-au uscat și s-au micșorat. Și soțul i-a zis soției:
— Tu ai dijmuit boabele!
Dar ea i-a spus:
— Nu, mă jur pe Allah, n-am dijmuit nimic!
Dar el nu a crezut-o și a început s-o bată cu aripile și s-o lovească cu ciocul până a omorât-o. Dar când a venit vremea rece, boabele s-au făcut iar așa cum fuseseră și soțul a priceput că și-a omorât soția pe nedrept și la mânie și a început să se căiască, atunci când căința nu îi mai era de nici un folos. Și s-a întins alături de soție, hohotind după ea și plângând și amărându-se și n-a mai vrut nici să mănânce, nici să bea și s-a îmbolnăvit și a bolit până ce a murit.
A ajuns până la mine tot așa, în șirul de povestiri despre ticăloșiile bărbaților asupra femeilor, o poveste și mai de minunare decât toate.
— Scoate ceea ce ai, a mormăit împăratul.
Și roaba a spus:
— O, împărate, a fost odată o fată dintre fetele de împărați, care nu-și avea seamăn pe vremurile ei, ca frumusețe, gingășie, întocmire, potriveală, strălucire și vino-ncoace și nimenea nu le zbura mințile bărbaților ca ea. Și spunea: „Nu am seamăn pe vremurile mele.” Și toți fiii de împărați au pețit-o, ci ea nu s-a învoit să-l ia pe niciunul dintre ei și numele ei era ad-Datma.
Și zicea ea: „Cu mine are să se însoare numai acela care mă va dovedi în focul luptei, al bătăliei și al înfruntării și dacă cineva mă va birui, mă voi duce la el ca soață cu bucurie în inimă, iar dacă îl voi birui eu, aceluia am să-i iau calul și armele și am să-i scriu pe frunte: «Acesta este cutare, dezrobitul.»” Și fiii de împărați veneau la ea de pe toate meleagurile mai îndepărtate ori mai apropiate, ci ea îi biruia și îi da de ocară și îi văduvea de arme și îi pecetluia cu fierul înroșit.
Și a auzit de ea fiul unui împărat de-al perșilor, pe nume Bahram și a pornit către ea, străbătând multă depărtare și a luat cu el bani, cai și oameni și bogății din bogățiile împărătești. Și a mers până a ajuns la ea, iar când a ajuns, i-a trimis tatălui ei un dar strălucit și împăratul i-a arătat bunăvoință și i-a dovedit cea mai aleasă cinstire. Și pe urmă fiul de împărat și-a trimis vizirii să-i ducă veste că el vrea să-i ceară fata în căsătorie și tatăl ei i-a trimis un sol și i-a spus:
— O, fiul meu, cât despre fiica mea, ad-Datma, apoi eu nu am putere asupra ei, întrucât a pus jurământ că nu are să se mărite decât cu acela care o va birui pe câmpul de luptă.
— Am venit din cetatea mea cunoscând această pricină, i-a răspuns fiul de împărat.
Și împăratul a spus:
— Mâine te vei întâmpina cu ea.
Iar când a fost a doua zi, tatăl fetei a trimis la ea și i-a cerut îngăduință s-o vadă. Și, când a auzit despre toate, fata s-a pregătit de bătălie și și-a pus platoșa de bătălie și a ieșit pe meidan și fiul de împărat i-a ieșit în întâmpinare și s-a hotărât să se înfrunte cu ea. Și oamenii au auzit de asta și au venit din toate părțile în chiar ziua aceea. Și ad-Datma a ieșit îmbrăcată, încinsă și acoperită cu vălul, iar fiul de împărat a întâmpinat-o, fiind în cea mai bună stare, îmbrăcat cu cea mai strașnică platoșă și cu cele mai desăvârșite zale. Și fiecare dintre ei s-a repezit asupra celuilalt și și-au tot frământat caii și s-au izbit vreme lungă și fata de împărat s-a dumirit că fiul de împărat era de o dârzenie și o vitejie cum nu mai văzuse la alții. Și s-a temut că fiul de împărat are s-o dea de ocară dinaintea celor de față și a priceput că, fără de îndoială, are s-o biruiască și s-a gândit să închipuiască un tertip și să-i ticluiască un șiretlic și și-a descoperit chipul și deodată s-a vădit că chipu-i strălucea mai luminos ca luna și când fiul de împărat s-a uitat la ea, a rămas uluit și puterile i-au scăzut și dârzenia i s-a topit. Iar fata de împărat, văzând acestea, s-a repezit asupra lui și l-a prăbușit din șa și fiul de împărat a fost în mâinile ei ca o vrabie în ghearele unui vultur și înfățișarea ei l-a năucit și nu mai pricepea ce e cu el. Și fata i-a luat calul și armele și hainele și l-a pecetluit cu fierul roșu și i-a dat drumul.
Și când s-a trezit din năucire, fiul de împărat a zăcut câteva zile, fără să se atingă nici de mâncare, nici de băutură și fără să mai doarmă de amărăciune și dragostea pentru fată i-a năpădit inima. Și a trimis robii la tatăl lui și i-a scris într-o scrisoare că nu poate să se întoarcă în țara sa până nu va dobândi ceea ce râvnește, ori altminteri va muri. Și când scrisoarea a ajuns la tatăl său, acela s-a mohorât și a vrut să-i trimită fiului său niște viteji și niște oșteni, dar vizirii lui l-au ținut de la aceasta și l-au înduplecat să aibă răbdare.
Iar fiul de împărat, ca să-și împlinească dorul, s-a folosit de un șiretlic. S-a prefăcut într-un bătrân slăbănog și a pornit către grădina fetei de împărat, acolo unde se ducea ea adesea și l-a găsit pe grădinar și i-a spus:
— Sunt un străin de prin țări îndepărtate și încă din tinerețe până la ceasul de acum mă pricep să lucrez bine pământul și să îngrijesc pomii și florile și nimenea nu știe asta ca mine.
Și, auzindu-i vorbele, grădinarul s-a bucurat până peste poate și l-a dus în grădină și le-a spus slugilor să stea la poruncile lui. Și fiul de împărat s-a apucat de treabă și a început să orânduiască pomii și să îngrijească de poame. Și într-o zi, pe când se petreceau toate acestea, deodată au intrat în grădină niște robi cu niște catâri încărcați cu chilimuri și cu farfuriuri și când fiul de împărat a întrebat ce pricină-i aduce, i s-a spus: „Fata împăratului vrea să se preumble prin grădină.” Și fiul de împărat s-a dus și a luat niște podoabe și niște odoare din țara sa, pe care le avea la el, și, aducându-le în grădină, a stat jos acolo și a așternut câteva dintre odoarele acelea dinainte-i și a început să tremure, chipurile, din pricina bătrâneții, a neputerii și a slăbiciunii. Iar când a trecut un ceas, au venit niște roabe și niște eunuci și în mijlocul lor pășea împărătița, ca luna între stele și s-au apropiat și au început să se preumble prin grădină și să culeagă poame, hoinărind și l-au văzut pe insul care ședea sub pom. Și s-au apropiat de el (iar acesta era fiul de împărat) și s-au uitat la el și deodată au văzut că era un moșneag bătrân, căruia îi tremurau mâinile și picioarele, iar dinaintea lui erau așternute podoabele și odoarele din odoarele împărătești.
Și văzându-le, fetele s-au mirat și au început să-l întrebe ce face cu podoabele acelea. Și el a spus:
— Vreau să mă însor, pentru podoabele acestea, cu vreuna dintre voi.
Și fetele au început să râdă de el și au spus:
— Când te vei însura, ce ai de gând să faci?
Și fiul de împărat a răspuns:
— Am s-o sărut pe soția mea o dată și am să mă despart de ea.
— Ți-o dau de soție pe fata aceasta, a spus împărătița.
Și fiul de împărat s-a ridicat, sprijinindu-se în toiag, tremurând și împleticindu-se și, după ce a sărutat-o pe fată, i-a dat podoabele și odoarele. Și fata s-a bucurat și toate au început să râdă de fiul de împărat și pe urmă au plecat acasă la ele. Iar când a fost a doua zi, fetele au intrat în grădină și au venit la fiul de împărat și l-au văzut că ședea tot acolo și dinaintea lui erau deșternute și mai multe podoabe și odoare decât întâia oară. Și s-au așezat lângă el și au întrebat:
— O, moșule, ce faci cu podoabele acestea?
Și fiul de împărat a răspuns:
— Mă voi însura pentru ele cu vreuna dintre voi.
— Te însor cu fata aceasta, a spus împărătița.
Și fiul de împărat s-a ridicat și a sărutat-o pe fată și i-a dat podoabele și odoarele și toate au plecat acasă la ele. Și când fata de împărat a văzut podoabele și odoarele pe care fiul de împărat le-a dat fetelor, și-a zis în sineși: „Eu am cele mai multe drepturi la acestea și nu am să pățesc nimic rău din asta.”
Și când a fost dimineața, a ieșit din locuința ei singură, luând o înfățișare de roabă dintre roabe și, pe furiș, a venit la moșneag și, ajungând la el, a spus:
— O, moșule, eu sunt fata împăratului, vrei să te însori cu mine?
— Cu drag și cu bucurie! A răspuns fiul de împărat.
Și a scos niște podoabe și niște odoare încă și mai alese ca soi și mai scumpe ca preț și le-a dăruit fetei de împărat și s-a ridicat ca s-o sărute (iar ea se simțea neprimejduită și liniștită). Și, apropiindu-se de ea, a înșfăcat-o strașnic și a trântit-o la pământ și i-a spart fecioria și a întrebat:
— Oare tu nu mă cunoști?
— Cine ești? A întrebat fata împăratului.
Și fiul de împărat a răspuns:
— Sunt Bahram, fiul împăratului persan. Mi-am schimbat înfățișarea și m-am despărțit de ai mei și de țara mea de dragul tău.
Și fata s-a ridicat de sub el în tăcere, fără să-i dea nici un răspuns și fără să-i spună nici o vorbă, după cele ce pățise și își zicea în sineși: „Dacă am să-l ucid, uciderea lui nu-mi va aduce nici un folos.” Iar pe urmă a cugetat și și-a zis: „Nu mai am acuma nici o putință, decât să fug cu el în țara lui.” Și a strâns bani și bogății și a trimis un mesager la fiul împăratului, dându-i de știre despre aceasta, pentru ca și el să se pregătească și să-și strângă banii. Și s-au înțeles ca în cutare noapte să plece și au încălecat pe caii cei mai buni și au purces sub vălul nopții și nu se făcuse încă dimineață când și străbătuseră țări îndepărtate.
Și au mers ei așa până ce au ajuns în țara perșilor și s-au văzut lângă cetatea tatălui flăcăului. Și când tată-său a aflat despre aceasta, l-a întâmpinat cu oștenii și cu vitejii lui și s-a bucurat până peste poate. Iar pe urmă, peste puține zile, a trimis la tatăl tinerei ad-Datma niște daruri falnice și i-a scris o scrisoare în care îi da de știre că fata lui se află la el și i-a cerut zestrea. Și, când darurile au ajuns la tatăl fetei, acela le-a primit, iar celor ce le aduseseră le-a arătat cea mai aleasă cinstire și s-a bucurat strașnic, iar pe urmă a orânduit un ospăț și, chemând judecătorul și martorii, a scris hârtia de cununie dintre fata sa și fiul de împărat. I-a răsplătit pe solii care aduseseră scrisoarea de la împăratul persan și a trimis zestrea fiicei sale și fiul împăratului persan a rămas cu ea, până ce i-a despărțit moartea.
Iată, așadar, o, împărate, care sunt vicleșugurile bărbaților împotriva femeilor! Nu am să mă lipsesc de dreptatea mea până la moarte!
Și împăratul a poruncit să fie ucis fiu-său.
Dar îndată a intrat la el cel de al șaptelea vizir și, înfățișându-i-se, a sărutat pământul și a spus:
— O, împărate, mai zăbovește până ce am să-ți împărtășesc și sfatul meu. Acela care chibzuiește și cumpănește ajunge la împlinirea nădejdilor și dobândește ceea ce râvnește, dar acela care se pripește chivernisește căință. Eu am văzut cum s-a îmbulzit femeia aceea, îmboldindu-l pe împărat să se arunce în nelegiuire, dar robul pe care l-ai coperit cu milosteniile tale îți este credincios. Eu știu, o, împărate, despre vicleniile muierești, ceea ce nu știe nimeni în afară de mine și a ajuns până la mine despre aceasta o poveste cu o bătrână și cu un fiu de negustor.
— Păi cum a fost? A întrebat împăratul.
Și vizirul a spus: