— Printre feluritele scrieri care au ajuns până la noi de la mâna muzicianului-cântăreț, Isac ben Ibrahim din Mossul, este și aceasta:
Mă dusesem într-o zi, după obiceiul meu, la emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid și l-am găsit stând în tovărășia vizirului El-Fadl și a unui șeic din Hedjaz, care avea un chip tare frumos și un trup plin de evghenie și de cumpătare. Și, după salamalecurile cuvenite și dintr-o parte și din cealaltă, m-am plecat oleacă înspre vizirul El-Fadl și l-am întrebat la ureche cum îl cheamă pe șeicul acela din Hedjaz, care îmi plăcea și pe care nu îl mai văzusem niciodată.
Și el mi-a răspuns:
— Este nepotul bătrânului poet izvoditor de cântece și cântăreț al Hedjazului, Maabad, de a cărui faimă ai auzit.
Și cum mă arătam bucuros a-l cunoaște pe nepotul bătrânului Maabad, pe care îl îndrăgisem atâta în tinerețea mea, El Fadl mi-a șoptit:
— O, Isac, șeicul de la Hedjaz, pe care îl vezi aici, dacă te vei arăta prietenos față de el, are să-ți spună și chiar are să-ți cânte toate cântecele bunicului său. E om binevoitor și e dăruit cu un glas foarte frumos.
Eu atunci, vroind să cunosc mai bine cântările bătrânului și să-mi mai aduc aminte cântecele de demult, care îmi vrăjiseră anii cei tineri, mă arătai plin de luare-aminte față de fiul Hedjazului; și, după o tăifăsuială prietenească despre felurite lucruri, îi spusei:
— O, preaînalte șeicule, poți tu, mă rog ție, să-mi aduci aminte câte cântece a ticluit bunicul tău, vestitul Maabad, cununa Hedjazului?
Și el îmi răspunse:
— Șaizeci, niciunul mai mult, niciunul mai puțin!
Iar eu îl întrebai:
— Ar însemna, oare, că apăs prea greu pe răbdarea ta dacă te-aș ruga să-mi spui care dintre acele șaizeci de cântece este cântecul pe care îl ai cel mai drag, fie pentru măsura lui, fie din alte pricini?
Iar el îmi răspunse:
— Fără de cârtire și din toate privințele, este cântecul al patruzeci și treilea, care începe cu stihurile acestea:
O, gât frumos al dragei mele, Al gingașei Molaiikah! Molaiikah a mea cu sânii Cum alții nu-s pe lume, ah!
Și cum numai citania acestui stih avu darul de a-i stârni dorința de cântat, îmi luă deodată lăuta din mână și, după ce îi încercă strunele ușurel, cântă melodia despre care era vorba, cu un glas minunat și zugrăvi simțământul din muzica aceea nouă și atâta de veche cu o măiestrie, cu un farmec, cu o gingășie și cu o duioșie de nespus. Și, ascultându-l, mă cutremuram de plăcere, eram năucit, ieșit din minți, până peste fire de împătimit. Și cum nu aveam nici o îndoială asupra ușurinței mele de a ține minte orice cântec pe care îl auzeam, oricât de întortocheat să fi fost el, nu mă ostenii să încerc și eu, numaidecât, dinaintea șeicului din Hedjaz, melodia cea duioasă și atâta de nouă pentru mine, pe care o ascultasem. Și mă mărginii să-i mulțumesc numai. Iar el se întoarse la Medina, în țara sa, pe când eu plecam de la sărai, beat de melodia lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzeci și șaptea noapte urmă:
Iar el se întoarse la Medina, în țara sa, pe când eu plecam de la sărai, beat de melodia lui. Și, ajungând acasă, îmi luai lăuta, care sta agățată pe perete, o ștersei, îi potrivii strunele și le meșteșugii până în cele mai mici amănunte. Ci, pe Allah! Când vrusei să încep cântecul din Hedjaz, care mă tulburase atâta, nu izbutii să ajung a-mi aminti nici măcar o zgherbă, nici a-mi aduce aminte măcar glasna pe care fusese cântat, eu, care, de obicei, țineam minte până și cântece de câte o sută de strofe, pe care le ascultasem cu o jumătate de ureche. Ci de data aceasta un dop de bumbac gros se pusese între ținerea mea de minte și cântarea aceea și, în ciuda tuturor strădaniilor de-a mi-o aminti, nu izbutii să dibuiesc ceea ce îmi sta atâta la inimă.
Și de-atunci, zi și noapte, mă căzneam să-mi trezesc în gânduri stihurile lui Maabad, ci fără de nici o izbândă. Și, de ciudă, mă lepădai de lăuta și de ceasurile mele de muzichie și începui să străbat Bagdadul, apoi Mossulul și Bassra, pe urmă tot Irakul, întrebând de muzica și de cântecul acela pe la toți cântăreții bătrâni și pe la toate cântărețele bătrâne; ci nu izbutii să dau de nimeni care să știe cântarea, ori care să mă îndrepte pe calea pe care s-o pot găsi. Atunci, văzând că toate căutările mele erau zadarnice, mă hotărâi, spre a mă ușura de povara gândurilor, să străbat, prin pustie, drumul Hedjazului, ca să mă duc la Medina să-l caut pe șeicul de la Hedjaz și să-l rog să-mi mai cânte o dată melodia bunicului său.
Iar când luai hotărârea aceasta, mă aflam la Bassra, preumblându-mă pe țărmul apei. Și iacătă că îmi ieșiră în drum două femei tinerele, îmbrăcate bine și părând a fi femei de neam mare. Și apucară de frâul măgarului meu, și-l opriră, dându-mi binețe. Iar eu, tare sastisit și negândindu-mă decât la cântarea mea de la Hedjaz, le spusei cu glas acrit:
— Dați-mi drumul! Dați-mi drumul!
Și vrusei să trag de hățul măgarului. Și iacătă că una dintre ele, fără a-și ridica iașmacul de pe față, îmi zâmbi de după el și îmi spuse:
— Hei, o, Isac, unde îți este acuma patima pentru cântarea cea frumoasă a lui Maabad de la Hedjaz:
O, gât frumos al dragei mele, Al gingașei Molaiikah!
Și adăugă, până a avea eu păs să mă dezmeticesc din uimire:
— O, Isac, te-am văzut, de după cafasul haremului, atunci când, de față cu califul și cu El-Fadl, șeicul de la Hedjaz cânta și când vraja cântecului de demult te făcea să țopăi, cum făcea să dănțuiască până și lucrurile cele neînsuflețite dimprejurul tău. Tare mai erai vrăjit, o, Isac! Băteai măsura cu mâinile, clătinând din cap și legănându-te încetișor. Parcă erai beat. Parcă erai smintit.
Iar eu, auzind vorbele lor, oftai:
— Of, pe pomenirea părintelui meu, Ibrahim, acuma sunt mai smintit ca oricând de cântecul acela bogat și frumos. Ya Allah! Ce n-aș da să-l aud, fie și greșit, fie și trunchiat! O zghierbă din cântecul acela, pe zece ani din viața mea! Iacătă că, numai pomenindu-mi de el, o, dulceața mea, îmi și aprinzi iarăși vipiile cumplite ale căințelor și sufli în jăraticul deznădejdii mele!
Și adăugai:
— Fie-ți milă, dă-mi drumul, dă-mi drumul să mă duc. Zoresc să-mi gătesc și să-mi orânduiesc plecarea grabnică la Hedjaz!
Iar fetișcana, la vorbele mele, fără a lăsa frâul măgarului, începu să râdă cu un râs hohotit și îmi spuse:
— Da ai mai stărui să pleci dacă ți-aș cânta chiar eu cântarea de la Hedjaz:
O, gât frumos al dragei mele, Al gingașei Molaiikah!
Eu răspunsei:
— Pe tatăl și pe mama ta, o, fiică de oameni de treabă, nu-l mai chinui pe unul pe care îl paște nebunia!
Și-atunci, ținând mai departe de frâul măgarului, copilandra îngână deodată melodia nebuniei mele, cu un glas și într-un chip de o mie de ori mai frumoase decât ce auzisem mai înainte din gura șeicului. Și totuși nu cântase decât cu jumătate de glas! Iar eu, până peste marginile bucuriei și ale fericirii, simții o durere mare cum mi se potolea în sufletul chinuit. Și sării jos de pe măgar și mă aruncai la picioarele copilei și îi sărutai mâinile și poala hainei. Și îi zisei:
— O, stăpână a mea, sunt robul tău, cumpărat pe mărinimia ta. Vrei să primești a-mi fi oaspe? Și să-mi cânți melodia lui Molaiikah și să ți-o cânt și eu toată ziua și toată noaptea? Of, toată ziua și toată noaptea!
Ci ea îmi răspunse:
— O, Isac, îți știu firea nu prea binevoitoare, precum și zgârcenia în ceea ce privește cântecele tale. Da, cunoaștem că niciuna dintre ucenicele tale n-a căpătat și n-a învățat de la tine și prin tine nici un cântec. Cele pe câte le știu le-ai lăsat să ajungă la ele și să le învețe prin mijlocirea unor străini ca Alawiah, Wahdj El-Karah și Mukharik. Da de la tine de-a dreptul, o, preazgârcitule Isac, nimeni n-a învățat niciodată nimic.
Pe urmă adăugă:
— Așa că, întrucât știu că nu ești îndeajuns de binevoitor cât să ne cinstești după cuviință, degeaba am merge la tine. Și dacă e numai să înveți cântecul preaiubitei Molaiikah, pentru ce să ne ducem atâta de departe? Am să ți-l cânt cu drag aici, până ce ai să-l înveți.
Iar eu strigai:
— În schimb, o, fiică a cerului, am să-mi vărs și sângele pentru tine! Da cine ești?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzeci și opta noapte urmă:
Iar eu strigai:
— În schimb, o, fiică a cerului, am să-mi vărs și sângele pentru tine! Da cine ești?
Și ea îmi răspunse:
— O biată cântăreață dintre cântărețele care înțeleg ce-i spune păsării frunzișul și frunzișului adierea vântului.
Și-atâta mă rugai de ea, încât, până la urmă, primi să vină la mine, cu soră-sa. Și ne petrecurăm toată ziua și toată noaptea în vraja cântecului și a muzicii. Și găsii în ea, fără de tăgadă, cântăreața cea mai minunată pe care am ascultat-o vreodată. Și dragostea îmi pătrunse în inimă. Și, până la urmă, fata mi se dărui întru totul. Și îmi împodobi viața de-a lungul anilor pe care mi i-a hărăzit Atoatedătătorul!
Pe urmă tânărul cel bogat spuse:
— Iacătă acum o snoavă despre dănțuitoarele califilor.
Și spuse: