Frumosul poet, izvoditor de cântece și, deopotrivă, cântăreț, Mohammad din Kufa, istorisește următoarele:
Printre copilele și roabele pe care le-am învățat muzica și cântecul, niciodată nu am avut o ucenică mai frumoasă, mai ageră, mai ispititoare, mai deșteaptă și mai dăruită decât Sallamah cea Albastră. Îi ziceam Albastră acelei copilandre negricioase pentru că avea pe buza de sus o brumă vrăjitoare de mustăcioară ușor albăstruie, ca o umbră subțire de mosc trasă cu gingășie de peana unui calemgiu dibaci ori de mâna iscusită a unui miniaturist. Și, pe vremea când îmi era ucenică, era cu totul tinerică, o copilandră proaspăt îmbobocită, cu doi sânișori înmuguriți, ce-i ridicau și-i coborau olecuță veșmântul ușor și i-l depărtau de piept. Și dacă te uitai la ea, era o vrajă, un prăpăd al minților, o orbire a ochilor, o răpire a judecății. Și dacă se afla în vreo sindrofie, de-ar fi fost în sindrofia aceea chiar și cele mai vestite frumuseți de la Kufa, nimenea nu mai avea ochi decât pentru Sallamah; și era destul să se ivească ea ca să și înceapă minunările: „A, iat-o pe Albastra!” Și s-au îndrăgostit de ea pătimaș, da fără de nici un folos, toți cei ce-au cunoscut-o și eu însumi, nebunește. Și măcar că mi-a fost ucenică, eram pentru ea un biet supus, un slujitor ascultător, un rob credincios la poruncile ei. Și de mi-ar fi cerut ea până și mătreață de om, m-aș fi dus să i-o caut pe toate căpățânele spânzuraților, pe toate tigvele mătrățite din lume.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzeci și una noapte urmă:
Și de mi-ar fi cerut ea până și mătreață de om, m-aș fi dus să i-o caut pe toate căpățânele spânzuraților, pe toate tigvele mătrățite din lume.
Și eu am izvodit, întru slava ei anume, cântecul acesta și muzica și vorbele, atunci când stăpânul ei, Ibn Ghanim, a plecat în hagialâc, luând-o cu el, ca și pe ceilalți robi ai săi:
O, Ibn Ghanim! Ce crâncenă mâhnire Este mâhnirea celui ce-a rămas Să-și plângă-ndurerata lui iubire, Cu moartea-n piept la fiecare ceas, Măcar că-i încă viu cu-ntreaga-i fire.
Amare băuturi i-ai dat să bea:
Și saburul ca fierea și pelinul, O, cămilare cu inimă rea, Mânând spre Yemen mândra-ți chervana, În sufletul meu ai lăsat suspinul.
Și inimi cum nici n-au mai fost vreodată Ai despărțit cu fapta-ți blestemată, Tu, cămilar din Yemen, suflet rău, Tu, bivol ce calci totu-n drumul tău!
Ci, oricât de mare va fi fost chinul dragostei mele, totuși soarta mea nu este întru nimic de asemuit cu aceea a unui alt îndrăgostit de Albastra, zaraful Yezid ben Aiuf.
Într-adevăr, într-o zi, stăpânul preafrumoasei Sallamah se apucă să-i spună:
— O, Albastro, printre toți câți s-au îndrăgostit de tine fără izbândă, este vreunul care să fi căpătat măcar vreo întâlnire tainică ori vreo sărutare? Spune-mi, fără a-mi ascunde adevărul.
Și, la întrebarea aceea neașteptată, Sallamah, temându-se ca nu cumva stăpânu-său să fi aflat de curând despre vreun fleculeț pe care și l-o fi îngăduit de față cu vreun martor limbut, răspunse:
— Nu, de bună seamă, nimeni n-a dobândit vreodată ceva de la mine, afară doar de Yezid ben Aiuf, zaraful. Și nici el n-a făcut altceva decât să mă sărute, numai o dată. De altminteri, nu m-am învoit să-i dau sărutul decât pentru că mi-a strecurat atunci în gură, în schimbul sărutului, două mărgăritare strălucite, pe care le-am vândut pe optzeci de mii de drahme.
Or, auzind acestea, stăpânul preafrumoasei Sallamah spuse numai atât:
— Bine.
Și, fără a adăuga o vorbă mai mult, atâta de năpădit își simți sufletul de mânia zăluziei, că porni pe urmele lui Yezid ben Aiuf și se ținu de hâra lui până ce acela îi căzu sub mână la un prilej potrivit, când puse să fie omorât cu lovituri de gârbaci.
Cât despre împrejurările în care i se îngăduise lui Yezid acel sărut aducător de moarte al Albastrei, iacătă-le. Mă duceam într-o zi, după obiceiul meu, acasă la Ibn Ghanim, ca s-o învăț pe Albastra muzichia, când îl întâlnii în drum pe Yezid ben Aiuf. Și, după salamalecuri, îi spusei:
— Unde te duci, o, Yezid, îmbrăcat atâta de fercheș?
Iar el îmi răspunse:
— Mă duc unde te duci și tu.
Și spusei:
— Prea bine! Hai.
Și după ce ajunserăm și intrarăm în casa lui Ibn Ghanim, șezurăm jos în sala de taifas. Și în curând se ivi și Albastra, îmbrăcată cu o fermenea naramzie și cu un caftan pembe strălucit. Și parcă văzurăm soarele învipiat ridicându-se între capul și picioarele orbitoarei cântărețe. Și pe urmele ei venea copila roabă, care aducea lăuta.
Și Albastra cântă, sub îndrumarea mea, pe o glaznă nouă, pe care i-o lămurisem. Și glasul ei era bogat, greu, adânc și tulburător. Și, la o vreme, stăpânul ei își ceru iertare de la noi și ne lăsă singuri, ca să se ducă să dea poruncile pentru masă. Iar Yezid, lovit în inimă de dragostea pentru cântăreață, se apropie de ea, cerșindu-i din priviri. Iar ea păru a se însufleți și, cântând mai departe, îi aruncă o privire încărcată cu tot răspunsul. Și Yezid, îmbătat de privirea aceea, își petrecu mâna sub haină, scoase două mărgăritare strălucite, ce nu-și aveau surori pe lume și îi spuse preafrumoasei Sallamah, care se opri o clipă din cânt:
— Ia uite, o, Albastro! Mărgăritarele acestea două le-am plătit chiar astăzi cu șaizeci de mii de drahme. Dacă ai dori, ar fi ale tale.
Ea răspunse:
— Și ce-ai vrea să fac ca să-ți fiu pe plac?
El răspunse:
— Să cânți pentru mine.
Atunci, Sallamah, după ce își duse mâna la frunte, în semn de învoire, își struni lăuta și cântă stihurile următoare, care au la temelie glazna sadea a strunei de sub degetul inelar:
Sallamah cea Albastră mi-a rănit inima Cu-o rană ce nici timpul nu-o va mai vindeca.
Nici cea mai grea tăcere nu-i e tămăduire, Căci nu se-nchide-n suflet o rană de iubire.
Sallamah cea Albastră mi-a rănit inima. O, musulmani, săriți-mi în ajutor cumva!
Și, după ce cântă melodia aceasta de inimă albastră, uitându-se la Yezid, adăugă:
— Ei, acuma, la rându-ți, dă-mi ceea ce ai să-mi dai.
Iar el spuse:
— De bună seamă, ceea ce vrei tu vreau și eu. Ci ascultă, o, Albastro. M-am legat cu un jurământ care îmi leagă sufletul – și orice jurământ e sfânt – că nu voi da aceste două mărgăritare decât petrecându-le pe buzele tale de pe buzele mele.
La vorbele acestea ale lui Yezid, roaba frumoasei Sallamah, zădărâtă, sări aprigă și cu mâna ridicată pentru a-l lovi pe îndrăgostit. Ci eu o apucai de mână și îi spusei, spre-a o sfătui să-și vadă de treabă:
— Stai cuminte, o, copilo și lasă-i. Fac un târg, precum vezi și fiecare dintre ei vrea să scoată un câștig cu cea mai mică pierdere cu putință. Nu-i tulbura.
Iar Sallamah începu să râdă când îl auzi pe Yezid rostind dorința aceea. Și, hotărându-se deodată, îi spuse:
— Bine, fie! Dă-mi mărgăritarele în chipul cum vrei tu.
Iar Yezid porni înspre ea, mergând în genunchi și în mâini, cu cele două mărgăritare între buze. Iar Sallamah, scoțând icnete de spaimă, începu la rându-i să se tragă înapoi, strângându-și pe ea hainele și ferindu-se de atingerea lui Yezid. Și, ba la dreapta, ba la stânga, se depărta fugind și se întorcea la locul ei, cu răsuflarea curmată, stârnind cu asta și mai tare încercările din partea lui Yezid și tot mai multe zbeguieli. Și zbegul dură destulă vreme. Ci, cum trebuia totuși să dobândească mărgăritarele, în chipul hotărât, Sallamah îi făcu un semn roabei sale, care, deodată, sări pe Yezid, îl prinse de umeri și îl țintui locului. Iar Sallamah, dovedind cu șiretlicul acela că ea era biruitoare și nicidecum biruită, veni singură, oleacă fâstâcită și cu sudoarea pe frunte, să ia cu buzele ei drăgălașe mărgăritarele cele strălucite dintre buzele lui Yezid, care le schimbă astfel pe un sărut. Și, de cum le avu în stăpânirea ei, Sallamah, venindu-și repede în sineși, îi spuse lui Yezid, râzând:
— Pe Allah! Iată-te biruit în toate chipurile, cu sabia împlântată în spinare.
Iar Yezid, cilibiu, răspunse:
— Pe viața ta, o, Albastro, nu-mi fac ciudă că sunt biruit. Mireasma desfătătoare, pe care am cules-o de pe buzele tale, are să-mi rămână în inimă cât voi trăi, ca un balsam veșnic!
Aibă-l Allah întru mila sa pe Yezid ben Aiuf! A murit mucenic al dragostei.
Pe urmă tânărul cel bogat zise:
— Ascultați acuma o ispravă de tofailism. Și să știți că străbunii noștri arabi, prin vorba aceasta – care își trage obârșia de la Tofail Lingăul – numeau năravul pe care îl au unii inși de a se pofti singuri pe la ospețe și de a înfuleca mâncărurile și băuturile, fără ca să-i îndemne cineva. Așa că ascultați.
Și spuse: