Se povestește – ci Allah Preaslăvitul este mai știutor!
— Că trăia într-o țară dintre țările musulmane un sultan bătrân a cărui inimă era ca oceanul, a cărui deșteptăciune era deopotrivă cu a lui Aftalun, a cărui fire era cea a înțelepților, a cărui slavă o întrecea pe a lui Faridun, a cărui zodie era însăși zodia lui Iskandar, iar norocu-i era cel al lui Khosroe-Anușirvan. Și avea șapte feciori străluciți, asemeni celor șapte văpăi ale Pleiadelor. Da cel mai mic dintre ei era cel mai strălucit și cel mai frumos. Era rumen și alb și îl chema domnișorul Iasmin.
Și, într-adevăr, crinul și trandafirul se ofileau când se afla el dinaintea lor. Că avea un mijlocel de chiparos, un chip de lalea proaspătă, plete de micșunele, zulufi tămâioși, care erau bucățică ruptă dintr-o mie de nopți întunecate, o piele cum e chihlimbarul cel bălai, niște sulițe îndoite drept gene, niște ochi lungi de narcise; și două alune erau buzele lui vrăjitoare. Cât despre fruntea lui, o da de ocară, cu strălucirea ei, până și pe luna plină, căreia îi învinețea de pizmă obrazul; iar gura lui cu dinții-i de nestemate, cu limba-i de trandafir, zemuia o vorbă ce te făcea să lași uitării trestia de zahăr. Așa făcut și scânteietor și neînfricat, era un idol al ispitei pentru ochiul iubeților.
Or, dintre cei șapte frați, coconul Iasmin era cel care avea în pază nenumăratele cirezi de bivoli ale sultanului Nujum-Șah. Iar sălașul său era prin singurătățile cele nemărginite și prin pășuni. Și într-o zi ședea și își păzea vitele, cântând din fluier, când văzu că vine spre el un derviș bătrân, care, după salamalecuri, îl rugă să-i mulgă oleacă de lapte. Iar beizadea Iasmin răspunse:
— O, sfinte dervișule, mă retează ciuda că nu pot să te mulțumesc. Căci mi-am muls bivolițele în dimineața aceasta și iacătă că sunt păgubit de putința de a-ți potoli setea la ceasul de-acum.
Iar dervișul îi zise:
— Rostește totuși, fără a te mai codi, numele lui Allah și du-te să mulgi iarăși bivolițele. Și binecuvântarea are să coboare.
Și domnișorul cel asemenea narcisei răspunse cu ascultare și cu supunere și se duse, rostind șehadaua, la ugerul celei mai frumoase bivolițe pe care o avea. Și binecuvântarea coborî; și vasul se umplu cu un lapte albăstrui și spumos. Și preafrumosul Iasmin puse vasul dinaintea dervișului, care bău pe cât îi fusese setea și rămase mulțumit.
Și-atunci, se întoarse zâmbind înspre coconul cel tânăr și îi spuse:
— O, copile gingaș, nu ai adăpat un pământ sterp și nimic nu este mai prielnic pentru tine decât ceea ce în curând are să se petreacă. Află, dar, că am venit la tine ca sol al dragostei. Și văd că, într-adevăr, ți se cuvine darul dragostei, care este cel dintâi dintre daruri și cel mai de la urmă, precum a spus poetul:
Pe când nimic în lume nu era, Era iubirea: iar dacă se curmă Pe lume totul, mai rămâne ea! Ea-i cea dintâi și ea e cea din urmă.
Ea-i temelia vieții, mai presus De toate câte pe pământ s-au spus, Ea-i umbra ce veghează suspinând La colțu-ntunecatului mormânt.
Ea-i vâscul ce se prinde pe copac Și care-și trage mândra-i viață verde Din inima ce-o mistuie cu drag, Pe care o usucă și o pierde.
Pe urmă dervișul cel bătrân spuse mai departe:
— Da, fiul meu, vin la inima ta ca sol al dragostei; ci nimenea nu m-a trimis, decât eu însumi. Și dacă am străbătut câmpiile și pustiile, am făcut-o pentru că eram în căutarea unei făpturi atâta de desăvârșite, încât să fie vrednică a se apropia de copila vrăjită, pe care, într-o dimineață, trecând printr-o grădină, mi-a fost dat s-o întrezăresc.
Și se opri o clipită și apoi urmă:
— Află, dar, o, tu, cel mai dulce ca adierea, că în împărăția megieșă cu împărăția tatălui tău, Nujum-Șah, trăiește așteptându-l pe flăcăul din visul ei, așteptându-te pe tine, o, Iasmin, o hurie de viță împărătească, un chip de zână, care dă de ocară luna, un mărgăritar fără de pereche din sipetul desăvârșirii, o primăvară de prospețime, un cuib de frumusețe. Trupul său gingaș, de culoarea argintului, e zămislit precum cimișirul; un mijlocel subțire precum firul de păr; un boiu precum soarele; un mers de potârniche. Părul ei este de hiacinte; ochii-i vrăjitori sunt asemenea săbiilor de Ispahan; obrajii-i sunt precum în Coran versetul Frumuseții; arcul sprâncenelor ei este precum suraua Calamului; gura ei, tăiată dintr-un rubin, te amețește; un măruț însemnat cu o gropiță este bărbia ei, iar alunița care o împodobește e leac împotriva deochiului. Urechiușele ei mititele nu sunt urechi, ci zăcașuri de gingășie și poartă atârnate de cercei inimile îndrăgostite; iar gurguiul nasului ei – o nucșoară – silește luna plină să-și petreacă pe după gât zgarda robiei. Cât despre talpa piciorușelor sale, ea-i întru totului tot o minune. Inima-i este un șip cu mireasmă pecetluită, iar mintea ei este dăruită cu darul cel mare al deșteptăciunii. Numai dacă se mișcă, și-i zarva învierii de apoi! Este fiica sultanului Akbar și o cheamă domnița Migdala; o, binecuvântate fie numele pe care le poartă asemenea făpturi!
Și, după ce grăi astfel, dervișul cel bătrân răsuflă adânc, apoi adăugă:
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci și noua noapte urmă:
Și, după ce grăi astfel, dervișul cel bătrân răsuflă adânc, apoi adăugă:
— Da trebuie să-ți spun, o, izvor de doruri, că această copilă, sălaș al iubirii, stă cu inima friptă de tristețe; și un munte de mâhnire zace pe sufletul ei. Iar pricina-i într-un vis pe care l-a avut, într-o noapte, în somn. Și am lăsat-o mâhnită și pierită ca o lunatică.
Pe urmă spuse:
— Și-acuma, când vorbele mele au căzut în inima ta ca o sămânță a dragostei, Allah să te ocrotească și să te călăuzească înspre aceea care este scrisă la ursita ta. Uassalam!
Iar după ce spuse acestea, dervișul se sculă și își văzu de drumul lui.
Și inima crăișorului Iasmin, numai la auzul acelor spuse, rămase însângerată; iar săgeata dragostei se înfipse în ea; și, ca Majnun cel îndrăgostit de Leila, își sfâșie hainele, de la gât până la brâu; și prins în pletele cârlionțate ale minunatei Migdala, bocea și ofta; și părăsindu-și turmele, plecă să rătăcească, beat fără vin, zbuciumat, tăcut, bătut de vârtejul iubirii. Căci dacă pavăza înțelepciunii apără de orice rănire, ea e fără puteri împotriva arcului dragostei. Și doftoreala îndemnurilor și a sfaturilor nu mai are ce face asupra minții celui bolnav de simțire. Și-așa cu beizadea Iasmin.
Ci în ceea ce o privește pe domnița Migdala, iacătă: într-o noapte, pe când dormea pe terasa saraiului tatălui ei, văzu ivindu-i-se, într-un vis trimis de ginnul dragostei, un flăcău mai frumos decât iubitul Suleikăi și care era, strop cu strop, icoana vrăjitoare a crăișorului Iasmin. Și pe măsură ce vedenia aceea de frumusețe se ivea dinaintea ochilor sufletului ei de fecioară, inima până atunci fără de griji a copilei îi luneca din mână și cădea prinsă în năvodul de zulufi cârlionțați ai flăcăului. Și se trezi, cu inima zbuciumată de trandafirul din somnul ei; și aruncând în noapte țipete ca de privighetoare, începu să-și spele chipul cu lacrimile sale. Iar slugile ei veniră în fugă cu mare spaimă și începură să se minuneze zicând:
— Ya Allah! Care-i prăpădul ce face să curgă lacrimile stăpânei noastre, Migdala? Ce s-a petrecut în sufletul ei pe când dormea? Vai, ia uite că parcă pasărea minților ei și-ar fi luat zborul!
Și gemete și suspine urmară până dimineața. Și, în zori, sultanul, tatăl său și sultana, mama sa, fură înștiințați despre cele ce se petreceau. Și, cu inimile arse, veniră să vadă și o găsiră pe fata lor, minunea aceea, cu o înfățișare aiurea și într-o stare ciudată. Ședea jos, cu părul și cu hainele răvășite, cu chipul topit, fără știre de trupul său și fără seamă pentru inima ei. Și la toate întrebările ce i se puneau, nu răspundea decât cu tăcerea, clătinând din cap rușinată și revărsând astfel peste sufletul părintelui său și al mamei sale tulburarea și deznădejdea.
Atunci, se hotărâră să cheme hakimii și vracii pricepuți la alungarea diavolilor, iar ei își deteră toată silința s-o scoată din starea aceea. Ci nu dobândiră nici o izbândă; ba chiar se întâmplă dimpotrivă. Ceea ce văzură, se socotiră nevoiți a-i lua sânge. Și după ce îi legară brațul, făcură înțepătura. Ci nu ieși nici o picătură de sânge din vâna cea dulce. Atunci, hakimii își traseră mâna de pe ea și se lepădară de nădejdea de-a o lecui. Și plecară păcuriți și fâstâciți. Și trecură câteva zile în starea aceea apăsătoare, fără ca să poată cineva pricepe ori lămuri pricina unei atare schimbări.
Și-așa, într-o zi, când preafrumoasa Migdala, cea cu inima arsă, era mai tristă ca oricând, slujnicele ei, ca s-o mai veselească, o duseră în grădină. Ci acolo, peste tot pe unde își plimba ochii, nu vedea decât chipul mult-iubitului ei: trandafirii o îmbiau cu culoarea lui, iar iasomia cu mireasma hainelor lui; chiparosul legănat, cu mijlocelul lui mlădiu; iar narcisa, cu ochii lui. Iar mărăcinii, părându-i-se genele lui, îi lua și-i punea la inimă.
Ci mai pe urmă verdeața acelei grădini făcu să mai înverzească oleacă și inima sa veștejită; iar apa de izvor pe care i-o deteră s-o bea îi mai potoli însetarea minților. Iar fetele, însoțitoarele sale, de-o seamă cu ea, șezură roată împrejurul acelei frumuseți și începură să-i cânte încetișor un gazel ușor pe glasul cel mic și pe măsura ramei cea atâta de duioasă.
După care, văzând-o mai liniștită, prietena ei cea mai dragă se apropie de ea și îi spuse:
— O, Migdală, stăpână a noastră, află că, de câteva zile, se află prin părțile noastre un flăcău cântăreț din nai, venit din țara cilibiilor Hazara, al cărui glas melodios îi zboară mințile păsării din văzduh, oprește apa din curgerea ei și rândunica din zbor. Și acel fecior de crai e alb și trandafiriu și îl cheamă Iasmin. Și, într-adevăr, crinul și trandafirul se ofilesc când se află dinaintea lui.
Căci mijlocelul lui este o legănare de chiparos, fața lui este o lalea proaspătă, pletele lui, micșunele, zulufii-i tămâioși sunt bucățică ruptă dintr-o mie de nopți întunecate, pielea lui e cum e chihlimbarul cel bălai, genele-i sunt sulițe încovoiate, ochii-i lungi, două narcise, iar două alune sunt buzele lui vrăjitoare. Cât despre fruntea lui, apoi fruntea lui dă de ocară, cu strălucirea sa, luna cea plină și-i învinețește de pizmă chipul. Gurița lui, cea cu dinți de nestemate și cu limbă de trandafir, zemuiește o vorbă dulce, care te face să lași uitării trestia de zahăr. Și așa cum e, scânteietor și neînfricat, este un idol al ispitei pentru ochii iubeților.
Și adăugă, pe când domnița Migdala înmărmurise de bucurie:
— Și acest crăiesc cântăreț din nai, sprinten ca adierea zorilor și mai ușor ca ea, trebuie să fi străbătut munți și câmpii, ca să vină din țara lui în țara noastră și să fi trecut ape înfricoșătoare de râuri fără de margini, unde nici baremi lebăda nu se simte stăpâna și care numai cu înfățișarea lor dau amețeli lișiței și rațelor sălbatice, făcându-le să treacă prin potoape de mirări. Și dacă a înfruntat atâtea piedici ca să vină până aici, pesemne că l-a îndemnat vreo pricină tăinuită. Și nici o pricină nu-l poate hotărî pe un crăișor tânăr să înfrunte o asemenea încercare, în afară de dragoste.
Și după ce grăi astfel, tânăra prietenă a domniței Migdala tăcu, luând seama la urmările spuselor sale asupra stăpâne-sii. Și iacătă că deodată copila cea tânguită a sultanului Akbar se ridică în picioare, fericită și dănțuind. Iar chipu-i era luminat de un foc lăuntric și tot sufletul ei beat îi țâșnea prin ochi. Și din toată boala-i ciudată, pe care nici un hakim nu o dovedise, nu mai rămăsese nici urmă: singure vorbele unei copilandre grăind despre iubire o făcuseră să se risipească precum fumul.
Și sprintenă ca o gazelă, se întoarse în iatacurile sale urmată de prietena ei. Și luă calamul bucuriei și hârtia dragostei și îi scrise lui beizadea Iasmin, flăcăul cel pierzător de minți, mult-norocitul pe care îl văzuse ea în vis cu ochii sufletului ei, scrisoarea aceasta cu aripi albe: „După preamărirea Aceluia carele, fără calam, a scris zămislirea făpturilor din grădina frumuseții.
Plecăciune trandafirului care a umplut de tângă privighetoarea cea îndrăgostită.
Când am auzit pomenindu-se de frumusețea ta, inima mi-a alunecat din mână.
Când mi-ai arătat chipul tău vrăjit în vis, mi-ai tulburat inima până într-atâta, încât mi-am uitat și de tatăl și de mama mea și am ajuns străină de frații mei. Ce să mai poți să faci cu ai tăi, atunci când îți ești străin ție însuți?
Dinaintea ta, frumoasele fecioare sunt măturate ca de un vifor, iar săgețile genelor tale mi-au străpuns inima dintr-o parte în cealaltă.
Oh, vino să-mi arăți aievea făptura-ți vrăjitoare, ca s-o văd cu ochii mei din cap, o, tu, cel care ești dăruit cu semnele iubirii și care trebuie să știi că drumul cel adevărat al inimii este inima.
Și află, într-un sfârșit, că tu ești apa și lutul cugetului meu, că trandafirii patului meu s-au preschimbat în spini, că pecetea tăcerii s-a așternut pe buzele mele și că am încetat să mă mai plimb nepăsătoare.”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o mia noapte spuse:
„Și află, într-un sfârșit, că tu ești apa și lutul cugetului meu, că trandafirii patului meu s-au preschimbat în spini, că pecetea tăcerii s-a așternut pe buzele mele și că am încetat să mă mai plimb nepăsătoare.”
Și îndoi cele două aripi ale scrisorii, strecură înlăuntru un bob de mosc curat și dete prietenei sale răvașul. Și fata îl luă, îl duse la buze și la frunte, îl puse la inimă și porni, ca un porumbel, spre dumbrava în care beizadea Iasmin cânta din nai. Și îl găsi stând sub un chiparos, cu naiul lângă el și cântând cântecul acesta scurt:
Iar inima-mi, văzând-o, Voi spune tulburat: E argint-viu, nor, fulger, Ocean însângerat.
Când noaptea despărțirii își va sumete pleoapa, Vom fi mereu alături Ca lebăda cu apa.
Și fata, după ce sărută mâna crăișorului Iasmin, îi dete scrisoarea de la stăpâna sa, Migdala. Iar el o citi și era să se topească de bucurie. Și nu mai știa dacă doarme sau dacă e treaz. Și mintea i se învolbură și inima i se făcu văpaie. Și după ce se mai potoli oleacă, fata îi arătă căile de-a ajunge până la stăpâna ei, îi dete toate sfaturile și se întoarse pe unde venise.
Și-așa că, la ceasul arătat și la clipita prielnică, beizadea Iasmin, călăuzit de îngerul dorului, luă calea ce ducea la grădina Migdalei. Și izbuti să pătrundă în locul acela, bucată ruptă din rai. Și la ceasul acela, soarele pierea în zarea amurgului, iar luna își arăta chipul de sub vălurile răsăritului. Și tânărul cel cu umblet de căprior ochi copacul ce-i fusese arătat de către fată și se cățără în el, ascunzându-se printre crengi.
Iar domnița Migdala cea cu umblet de potârniche veni cu noaptea în grădină. Și era îmbrăcată în albastru și ținea în mână un trandafir albastru. Și își ridică vrăjitorul ei chip înspre pom, tremurând ca frunzișul de salcie. Și, în tulburarea ei, nu mai știu dacă dintre crengi chipul ce se ivea era al lunei pline ori fața strălucitoare a crăișorului Iasmin. Ci ia uite! Ca o floare coaptă de dor, sau ca o poamă ce se desprinde prin greutatea ei de preț, flăcăul cel cu plete de micșunele se desprinse dintre ramuri și fu la picioarele pălindei Migdala. Și îl cunoscu numaidecât pe cel pe care îl iubea cu jale și îl găsi mai frumos decât icoana din visul ei. Și, la rându-i, beizadea Iasmin văzu că dervișul nu-l amăgise și că luna aceea era cununa lunelor. Și amândoi își simțiră inimile înnodate cu legăturile dulci ale dragostei și ale duioșiei adevărate. Și fericirea lor fu adâncă precum a lui Majnun și a Leilei și tot atâta de curată ca și a îndrăgostiților de demult.
Și după sărutările mult dulci și revărsările sufletelor lor fermecate, se închinară Stăpânului desăvârșitei iubiri, pentru ca niciodată bolta cerurilor să nu-și sloboadă asupra dragostei lor crunta ploaie a pietrelor tulburării și să nu rupă cusătura întâlnirii lor.
Apoi, spre a se pune de-aci înainte la adăpost de otrava despărțirii, cei doi îndrăgostiți chibzuiră frunte lângă frunte și gândiră că domnița trebuia, fără zăbavă, să-l înduplece cumva pe sultanul Akbar care, iubind-o pe fiica sa, Migdala, nu avea să-i lase neîmplinită vreo rugăminte.
Și-așa că, lăsându-l pe mult-iubitul ei sub copaci, rugătoarea Migdala se duse la sultan, părintele ei, și, cu mâinile împreunate, îi spuse:
— O, nămiază a celor două lumi, slujnica ta vine să-ți ceară un hatâr.
Iar tatăl ei, minunat peste fire și fericit totodată, o ridică de jos cu amândouă mâinile și o strânse la pieptul lui și îi zise:
— De bună seamă, o, Migdală a inimii mele, rugămintea ta trebuie să fie până peste poate de grabnică, de vreme ce nu șovăiești a-ți lăsa patul, la miez de noapte, ca să vii să mă rogi a ți-o împlini. Oricare ar fi ea, o, lumină a ochilor, mărturisește-o fără de teamă, încrezătoare în tatăl tău.
Și dulcea Migdală, după ce șovăi câteva clipite, ridică fruntea și îi înșiră tatălui ei acest descânt isteț, zicând:
— O, părintele meu, iart-o pe fiica ta că vine, la ceasul acesta de noapte, să tulbure somnul ochilor tăi. Da iată că puterile sănătății mi s-au întors, după o preumblare de seară, cu soațele mele, prin pajiște. Și am venit să-ți spun că am băgat de seamă că turmele noastre de oi sunt rău îngrijite și prost ținute. Și m-am gândit că, dacă aș găsi vreo slugă vrednică de încredere, ți-aș înfățișa-o, iar tu s-o însărcinezi a ne veghea turmele. Or, printr-o fericită întâmplare, l-am găsit într-o clipită pe insul acela sârguincios și vrednic. E tânăr, binevoitor, gata să facă totul și nu-i e teamă nici de osteneli, nici de necazuri; întrucât lenea și nepăsarea sunt la parasanji întregi departe de el. Așa că dă-i în seamă, o, părintele meu, boii și oile noastre!
Când auzi cuvântarea copilei sale, sultanul Akbar se minună până peste marginile minunării și rămase o vreme cu ochii holbați. Pe urmă răspunse:
— Pe viața mea! N-am mai auzit vreodată să se fi pomenit că se năimesc în toi de noapte argații de turme. Și-i pentru întâia oară când ni se întâmplă asemenea minune. Ci, o, copila mea, vreau din tot sufletul, dată fiind bucuria pe care i-o aduci inimii mele cu grabnica ta vindecare nemainădăjduită, să mă plec rugii tale și să-l primesc pe tânărul cu pricina ca păstor la turmele noastre. Ci aș vrea să-l văd și eu cu ochii mei din cap, înainte de a-i încredința slujba.
De cum auzi vorbele tatălui ei, domnița Migdala zbură pe aripile bucuriei înspre mult-norocitul Iasmin și, luându-l de mână, îl duse la sărai. Și îi spuse sultanului:
— Iată-l, o, părintele meu, pe păstorul cel minunat! Ghioaga lui e vârtoasă, iar inima-i încercată.
Și sultanul Akbar, pe care Allah îl dăruise cu agerime de minte, pricepu lesne că flăcăul pe care fiică-sa Migdala i-l înfățișa nu era nicidecum din vița celor ce păzesc vitele. Și în sufletul său lăuntric rămase plin de nedumerire. Ci ca nu cumva să-i pricinuiască supărare copilei sale, Migdala, nu vroi nici să se îndărătnicească, nici să stăruiască asupra acestor amănunte, care își aveau însemnătatea lor. Iar iuschiuzara de Migdala, care cam ghicea ce se petrece în mintea lui, îi spuse cu un glas gata-gata să se topească și cu mâinile împreunate:
— Înfățișarea de dinafară, o, părintele meu, nu este întotdeauna oglindă a lăuntrului. Și te încredințez că tânărul acesta este un păstor de oi.
Și de voie, de nevoie, tatăl Migdalei, ca s-o mulțumească pe iuschiuzara aceea vrăjitoare, își puse pe ochi degetul învoirii și îl numi pe beizadea Iasmin, în puterea nopții, cioban peste turmele sale.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, după obiceiul ei, tăcu.
Iar sora sa, tânăra Doniazada, care se făcuse o copilandră vrednică de dorit din toate privințele și care din zi în zi și din noapte în noapte se făcea tot mai fermecătoare și mai frumoasă și mai voinică și mai înțelegătoare și mai tăcută și mai gânditoare, se ridică pe jumătate de pe chilimul unde sta ghemuită și spuse:
— O, Șeherezada, sora mea, ce dulci sunt vorbele tale și ce miezoase și ce odihnitoare și ce desfătătoare!
Iar Șeherezada îi zâmbi și o sărută și îi spuse:
— Da, surioară, însă ce sunt ele pe lângă urmarea pe care am s-o povestesc în noaptea următoare, dacă nu cumva n-o fi ostenit să mă tot asculte stăpânul nostru, sultanul acesta binecrescut și dăruit cu purtări alese?
Iar sultanul Șahriar strigă:
— O, Șeherezada, ce tot spui? Eu, ostenit să te ascult? Păi tu îmi luminezi mintea și îmi liniștești inima! Și s-a așternut binecuvântarea peste țară de când sunt cu tine! Poți, așadar, cu toată încrederea, să ne spui mâine urmarea acestei povești descântătoare; ba poți, dacă nu cumva tu vei fi ostenit, să ne-o spui mai departe chiar și în noaptea aceasta. Întrucât chiar că vreau să aflu ce are să li se mai întâmple coconului Iasmin și domniței Migdala!
Iar Șeherezada, dată fiind sfiala ei, nu vroi să treacă măsura cu îngăduința sultanului, ci zâmbi și mulțumi, fără a mai spune nimic în noaptea aceea.
Iar sultanul Șahriar o strânse la inima lui și dormi lângă ea până dimineața. Atunci, se sculă și se duse să diriguiască treburile dreptăților împărătești. Și îl văzu pe vizirul său, tatăl Șeherezadei, cum venea, ca de obicei, ținând la subsuoară giulgiul menit copilei sale, pe care în fiecare dimineață se aștepta s-o vadă osândită la moarte, din pricina jurământului sultanului în ce privește femeile. Ci Șahriar, fără a-i spune nimic despre asemenea treabă, șezu în fruntea divanului județelor. Iar musaipii și dregătorii și pricinașii intrară. Și sultanul judecă și numi în slujbe și mazili și isprăvi treburile domniei și dete porunci, și-așa până la sfârșitul zilei. Iar vizirul, tatăl Șeherezadei și al Doniazadei, era tot mai până peste poate de uimit și de nedumerit.
Cât despre sultanul Șahriar, după ce ridică divanul și isprăvi județurile, zori să se întoarcă în iatacurile sale, lângă Șeherezada.
Și noaptea aceea era cea de a o mie și una noapte și, de îndată ce sultanul Șahriar își isprăvi treaba lui obișnuită cu Șeherezada, tânăra Doniazada îi spuse:
— Allah fie asupra-ți, o, sora mea! Dacă nu ți-e somn, grăbește-te de ne povestește urmarea dulcei povești cu crăișorul Iasmin și cu domnița Migdala.
Iar Șeherezada o mângâie pe păr pe sora sa și spuse:
— Cu tot dragul inimii și ca o cinstire datorată sultanului acestuia strălucit, stăpânul nostru:
Și spuse povestea mai departe astfel:
Și îl numi pe beizadea Iasmin, în puterea nopții, păstor peste turmele sale.
Și de-aci înainte beizadea Iasmin îndeplinea în fața lumii slujba de ciurdar, iar în taină se îndeletnicea cu liubovul. Și ziua ducea la păscut boii și oile până la depărtare de trei-patru parasanji; iar când se lăsa seara, le aduna cu sunetele naiului său și le aducea la staulele sultanului. Și noaptea lăbăduia în grădină, alături de mult-iubita lui Migdala, ruja aceea a desăvârșirii. Și-aceasta era îndeletnicirea lui statornică.
Da cine ar putea să spună cu tărie că fericirea, oricât de tăinuită, va rămâne pururea la adăpost de ochiul pizmaș al clevetitorului?
Într-adevăr, grijulia Migdala avea obiceiul să-i trimită iubitului ei, în pădure, băutura și hrana trebuitoare. Și într-o zi, această nechibzuită a dragostei plecă, pe furiș, să-i ducă chiar ea o tablă cu bunătățuri, dulci ca buzele ei de zahăr, niște poame, niște nuci și niște alune, toate rânduite frumos pe frunze din argint. Și îi spuse, îmbiindu-l cu acele lucruri:
— Fie-ți dulce și ușoară la mistuit hrana aceasta, care se potrivește cu gura ta gingașă, o, papagal al meu cu grai duios și care nu s-ar cădea să ronțăie decât zahăr!
Spuse și pieri precum camforul.
Iar după ce migdala cea fără de coajă pieri precum camforul, păstorul Iasmin șezu să se înfrupte cu bunătățurile gătite de degetele fetei sultanului. Atunci, îl văzu că vine spre el pe chiar unchiul mult-iubitei sale, un bătrân câinos și plin de gânduri rele, care își trecea zilele clevetind despre toată lumea și oprindu-i pe cântăreți să cânte și pe dănțuitori să dănțuiască. Și când ajunse lângă flăcău, se uită la el cu niște ochi ponciși de ură și îl întrebă ce avea acolo, dinainte-i, pe tablaua sultanului. Și Iasmin, care nu știa ce e dușmănia, gândi că bătrânul avea poftă să mănânce. Și își deschise inima, darnic ca trandafirul de toamnă și îi dărui toată tablaua cu bunătățuri.
Și afurisitul de moșneag plecă numaidecât spre a se duce să aștearnă bunătățurile și tablaua dinaintea părintelui Migdalei, sultanul Akbar, care era chiar fratele său. Și îi deschise astfel ochii să vadă singur dovada legăturilor dintre Migdala și Iasmin.
Iar sultanul Akbar, aflând taina, rămase mânios până peste poate și, poruncind să vină fiică-sa, Migdala, îi spuse:
— O, rușine a părinților tăi, ai aruncat ocara pe neamul nostru! Până în ziua aceasta, casa noastră era slobodă de buruiana și de scaietele rușinii. Da tu ai aruncat asupra mea ochetele vicleșugului și m-ai prins în el. Și cu marghiolelile alintăcioase, pe care le-ai folosit față de mine, mi-ai învăluit lampa înțelepciunii. A! Care-i bărbatul care să poată spune că a scăpat de vicleșugurile femeilor? Și Prorocul cel binecuvântat – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
— A spus, vorbind despre ele: „O, drept-credincioșilor, aveți vrăjmași în soțiile și în fetele voastre! Ele sunt păcătoase și la gând și la credință. Sunt născute dintr-o coastă răsucită. Să le mustrați; iar pe cele care nu vă dau ascultare, să le bateți.” Or, eu acuma ce să-ți fac, când ai jucat jocul necuviinței cu un străin, păzitor de vite, a cărui împreunare nu se poate potrivi cu fetele de sultan? N-ar trebui, ia spune-mi, să vă zbor capul cu o lovitură de sabie și ție și lui și să vă ard viețile amândurora în pojarul morții?
Și cum ea plângea, sultanul adăugă:
— Piei degrabă de dinaintea mea și du-te de te-ngroapă pe după perdeaua din harem. Și să nu mai ieși de-acolo fără îngăduința mea.
Și după ce o pedepsi astfel pe fiică-sa, Migdala, sultanul Akbar porunci să se dea pieirii paznicul vitelor. Or, în preajma cetății era o pădure, sălaș cumplit de fiare înfricoșătoare. Și până și bărbații cei mai viteji erau cuprinși de spaimă când auzeau rostindu-se numele acelui codru și rămâneau înțepeniți și cu părul zburlit. Acolo dimineața părea a fi noapte, iar noaptea era asemenea răsăritului cel negru al învierii de apoi. Și se aflau acolo, printre alte grozăvii, doi cerbi-mistreți care erau spaima jivinelor și a păsărilor și care adeseori veneau să aducă pustiirea chiar până în cetate.
Și-așa că frații domniței Migdala, la porunca sultanului, îl trimiseră pe bietul Iasmin în locul acela al prăpădului, cu gândul de a-l da pierzării. Și flăcăul, fără-a avea habar de ce îl aștepta, își mână acolo boii și oile.
Și intră în codru la ceasul când steaua cea cu două coarne se ivea pe zare și atunci când etiopianul nopții da dosul să fugă. Și lăsându-și vitele să pască în voia lor, șezu jos pe o blană albă, pe care o așternuse pe pământ și își luă naiul, izvor de beție.
Și iacătă că dintr-odată cei doi cerbi-mistreți, călăuziți de miros, se iviră mugind aidoma norilor încărcați cu tunete, în luminișul în care se afla Iasmin. Iar crăișorul cel cu dulce privire îi întâmpină cu sunetele naiului său și îi țintui sub vraja cântecului. Pe urmă, încetișor, se ridică și ieși din codru, însoțit de cele două dihănii înfricoșătoare, una de-a dreapta și cealaltă de-a stânga lui și urmat de toată turma. Și ajunse astfel sub ferestrele sultanului Akbar. Și toată lumea îl văzu și rămase înmărmurită.
Și beizadea Iasmin îi făcu pe cei doi cerbi-mistreți să intre într-o cușcă de fier și îi dărui tatălui Migdalei, ca pe-o închinare datorată. Iar sultanul, de la isprava aceea, rămase până peste poate de uluit și își trase mâna de la osândirea acelui leu al vitejilor.
Ci frații îndrăgostitei Migdala nu vroiră nicicum să se lepede de ura lor și, ca să n-o lase pe sora lor să se împreune cu flăcăul, ticluiră s-o mărite, împotriva voinței ei, cu vărul lor, fiul unchiului cel afurisit. Că își ziceau: „Trebuie să legăm piciorul nebuniei cu frânghia tare a căsătoriei. Și-atunci, are să-și uite de dragostea ei smintită.” Și întocmiră fără de zăbavă alaiul de nuntă și porunciră să vină cântăreții și cântărețele și clarinetele și dairalele.
Și pe când acei asupritori vegheau la pregătirile acelei căsătorii împilate, deznădăjduita de Migdala, îmbrăcată fără voia ei în rochii strălucite și în odoare de aur și de mărgăritare, care vesteau o nouă măritată, ședea pe un pat de fală acoperit bogat cu perdele dichisite cu ciucuri de aur, asemenea unei flori pe un copăcel, însă cu mâhnirea și cu mohorârea lângă ea, cu pecetea muției pe buze, tăcută ca un crin, nemișcată ca o idoliță. Și la înfățișare ca o tânără moartă, însă ținută în mâna celor vii, inima-i se zbătea precum cocoșul căruia i se taie gâtul, sufletu-i era îmbrăcat într-o haină de asfințit, pieptu-i era sfâșiat de unghia durerii, iar mintea-i clocotind cugeta cu ochi negri la corbul de lut, ce-avea să ajungă tovarășul ei de pat. Și se afla pe vârful muntelui Kaf al durerii.
Ci iată că beizadea Iasmin, poftit cu celelalte slugi la nunta stăpânei sale, îi dete, numai cu o încrucișare a privirilor lor, o nădejde dezlegătoare de jbilțurile jalei. Căci cine nu știe că, numai cu o privire, îndrăgostiții pot să-și spună un potop de lucruri despre care nimănuia nu-i dă nici prin gând?
Încât, când se lăsă noaptea și când domnița Migdala fu dusă, ca tânără soție, în odaia de nuntă, numai atunci soarta își arătă chipu-i fericit dinaintea celor doi îndrăgostiți și le învioră inima cu cele opt miresme ale sale. Și preafrumoasa Migdala, prilejuindu-se de singurătatea ce-i fusese lăsată în odaia aceea, în care avea să vină vărul ei, ieși fără de zarvă, îmbrăcată în hainele-i din aur și își luă zborul înspre Iasmin mult-norocitul. Și cei doi îndrăgostiți binecuvântați se luară de mână și, mai ușori ca adierea cea înrourată, pieriră și se topiră precum camforul.
Și de-atunci, nimeni nu putu să le mai dea de urmă și nimeni nu mai auzi nimic despre ei ori despre locul în care se aciuiseră. Căci pe pământ numai puțini dintre fiii oamenilor sunt vrednici de fericire, de-a urma drumul care duce la fericire și de-a ajunge la casa în care se ascunde fericirea.
Or, slavă pururea și preamărire sporită Atoatedătătorului, Stăpânul bucuriei, al înțelepciunii și al fericirii.
Amin!