Se povestește că stăpânul drept-credincioșilor, Harun ar-Rașid, avea un fiu care împlinise vârsta de șaisprezece ani și care trăia departe de lume, umblând pe calea postirii și a cucerniciei. Și se ducea în cimitir și zicea: „Ați fost stăpâni ai lumii, dar iată că n-ați scăpat și ați coborât în morminte. O, de-aș putea să știu numai ce ați spus și ce vi s-a spus![3]” Și plângea cu plânsul celui înspăimântat și îngrozit și rostea vorbele celui care a spus:
Ce trist e-al năsăliei trist orând Și jalea bocitoarelor țipând!
Și iacătă că tatăl său tocmai trecea pe lângă el cu un alai falnic și era înconjurat de vizirii și de mai-marii din împărăție și de locuitori din țara lui. Și toți l-au văzut pe fiul stăpânului drept-credincioșilor și purta pe el un caftan de dimie, iar pe cap o glugă de dimie și oamenii își ziceau unul altuia: „Tânărul ăsta l-a făcut de ocară pe stăpânul drept-credincioșilor printre împărați. De-l dojenea califul cum s-ar fi cuvenit, de bună seamă că s-ar fi lepădat de purtările astea.”
Și stăpânul drept-credincioșilor le-a auzit vorbele și s-a dus să-i vorbească fiului său despre asta și i-a zis:
— O, fiule drag, mă faci de ocară cu ceea ce faci.
Dar fiul său s-a uitat la el și nu i-a răspuns nimic. Iar pe urmă și-a aruncat privirile către o pasăre care sta pe turla unui palat și a spus:
— O, pasăre, îți poruncesc, în numele celui care te-a zămislit, să cobori pe mâna mea!
Și pasărea a coborât pe mâna tânărului. Și pe urmă el i-a spus:
— Întoarce-te la locul tău!
Și pasărea s-a întors la loc.
— Coboară pe mâna stăpânului drept-credincioșilor! I-a spus coconul, dar pasărea n-a vrut să se lase pe mâna acestuia.
Și tânărul i-a spus tatălui său, stăpânul drept-credincioșilor:
— Tu mă faci pe mine de ocară față de prietenii lui Allah, cu dragostea ta pentru lumea de-aici și m-am hotărât să mă rup de tine, cu o asemenea despărțire, încât să nu mă mai întorc la tine decât la cea din urmă răsuflare.
Și apoi a coborât la Basra și muncea acolo în rând cu muncitorii, frământând huma și agonisea în fiecare zi numai un dirhem și un danic[4] și cu danicul se hrănea, iar cu dirhemul făcea pomeni.
Spunea Abu-Amir ali-Basri:
— Mi se stricase un perete la casă și m-am dus la tabăra muncitorilor să caut un om care să dreagă peretele. Și privirea mi-a căzut pe un tânăr minunat de frumos, cu chipul luminos și m-am dus la el și i-am dat binețe și i-am spus: „O, drăguțule, vrei să mergi să lucrezi ceva?” „Da”, a răspuns el. Și am spus: „Haide la mine să zidești un perete.” Și tânărul a zis: „Cu niște învoieli pe care am a le pune.” „O, drăguțule și care-s acele învoieli?”, am întrebat eu. Și tânărul a răspuns: „Plata este un dirhem și un danic și când va striga muezinul, îmi vei îngădui să mă rog cu toată lumea.” Și am zis: „Bine!” Și l-am luat și m-am dus cu el acasă și el s-a apucat de lucru cu o râvnă cum nu am mai văzut. Și i-am adus aminte de masa de prânz. Și el a zis: „Nu!” Și am priceput că postește, iar când a auzit chemarea la rugăciune, mi-a spus: „Știi învoiala!” Și am răspuns: „Da.” Și el, atunci, și-a desfăcut brâul și s-a apucat de spălările îndătinate și și-a făcut spălările cu o grijă cum n-am mai văzut, iar pe urmă s-a dus să se închine cu toată lumea, iar după asta s-a întors la lucru. Dar când a răsunat chemarea la rugăciunea de seară, s-a spălat și a plecat la rugăciune, iar apoi s-a întors la lucru și eu i-am spus: „O, drăguțule, s-a terminat ziua de lucru, muncitorii nu muncesc decât până la rugăciunea de seară.” Dar el a grăit: „Slavă lui Allah! Munca mea ține până se lasă întunericul.” Și nu a lăsat lucrul până noaptea.
Și i-am dat doi dirhemi și, văzându-i, a întrebat: „Ce-i cu ăștia?” Și i-am răspuns: „Sunt o parte din plata pentru munca ta harnică!” Ci el mi-a dat dirhemii îndărăt și a spus: „Nu vreau nici un spor la ceea ce ne-am învoit între noi.”
Și am început să stăruiesc, ci n-am izbutit să-l înduplec și i-am dat un dirhem și un danic și a plecat. Când însă a fost dimineață, m-am dus de cu vreme la tabăra muncitorilor, dar nu l-am găsit și am întrebat de el și mi s-a spus: „Nu vine aici decât sâmbăta.”
Și când a fost sâmbăta următoare, m-am dus iarăși la locul acela și l-am găsit acolo și i-am spus: „În numele lui Allah! Poftește la lucru!” Iar el a zis: „Cu învoielile pe care le știi.” „Bine”, am zis eu. Și m-am dus cu el acasă și am stat jos deoparte și am început să mă uit la el, fără ca el să mă vadă. Și a luat oleacă de humă și a întins-o pe perete și deodată pietrele au început să se așeze una peste alta. Și am strigat: „Așa-s prietenii lui Allah!”
Și tânărul a lucrat toată ziua cu sârg și a zidit în ziua aceea mai mult decât înainte, și, când a venit noaptea, i-am dat plata și el a luat-o și a plecat.
Dar când a fost cea de a treia sâmbătă, m-am dus la tabără și nu l-am găsit pe tânăr și am întrebat de el și mi s-a spus: „Este bolnav și zace într-o covercă la cutare femeie.” Iar femeia aceea era o bătrână, vestită pentru cucernicia ei și care avea o covercă făcută din trestie, la cimitir. Și am pornit către coverca aceea și am intrat acolo și deodată l-am văzut cum zăcea pe pământ și fără nimic sub el și cu capul sprijinit pe o cărămidă și cu chipul strălucind de lumină. Și i-am dat binețe și el mi-a răspuns la binețe și atunci am stat jos la căpătâiul lui, plângându-l că era tânăr ca ani și străin și că se îmbolnăvise de trudă, supunându-se domnului său.
Iar pe urmă l-am întrebat: „Ai trebuință de ceva?” Și el a răspuns: „Da”. „De ce anume?”, am întrebat eu. Și tânărul a spus: „Mâine să vii la mine în zori și ai să mă găsești mort; să mă speli și să-mi sapi mormântul și să nu spui nimic nimănuia despre aceasta, ci să mă înfășori cu caftanul acesta de pe mine, dar mai întâi să-l cercetezi și să-l cauți prin buzunare: să scoți ceea ce ai să găsești acolo și să iei tot, iar după aceea să te rogi pentru mine și să mă îngropi, apoi să te duci la Bagdad și să-l pândești pe califul Harun ar-Rașid când va ieși și să-i înmânezi ceea ce ai să găsești în buzunar la mine și să-i duci închinăciunile mele.”
Și pe urmă și-a făcut mărturisirea de credință și l-a preamărit pe domnul său cu vorbele cele mai strălucite și a rostit stihurile următoare:
Du-i semnul de la acel care-ajunse la sfârșit, Fără plată să i-l duci slăvitului ar-Rașid.
Spune-i: „Surghiunitu-ades să te vadă a râvnit; Pe oriunde a umblat, dorul tău l-a însoțit.
Nu de silă a plecat, nici de ură ispitit – Dreapta sărutându-ți-o, lui Allah s-a dăruit, De s-a-nstrâinat de voi, taică, nu-i de osândit: Sufletu-i era străin de al lumii drum smintit.”
Iar după asta tânărul a început să-și ceară iertare de la Allah și să trimită închinăciunile lui domnului celor cucernici și a procitit câteva surale din Coran și pe urmă a rostit stihurile următoare:
Părinte scump, nu te-amăgi-n huzururi! Nici viața, nici huzurul nu-s de-a pururi. Când știi că unii-ndură soartă rea, Vei fi-ntrebat de soarta lor cândva. Când vezi că-i duc pe umeri să-i îngroape, Să știi: vei sta-n curând cu ei aproape.
Spunea Abu-Amir ali-Basri:
— Și când tânărul și-a isprăvit adiata și stihurile, am plecat de la el și m-am dus la mine acasă. Dar când a fost dimineață, m-am întors la el de cu zori și am văzut că murise – fie asupra-i milele lui Allah! Și l-am spălat și i-am cercetat punga și am găsit în ea un rubin care prețuia multe mii de dinari și atunci mi-am zis în sinea mea: „Jur pe Allah că acest tânăr a fost până peste fire de cumpătat în viața aceasta!” Iar pe urmă, după ce l-am înmormântat, am plecat la Bagdad și m-am dus la palatul califului și am stat să aștept ieșirea lui ar-Rașid. Și când a ieșit și m-am întâlnit cu el pe drum, i-am înmânat rubinul. Și când a văzut rubinul, ar-Rașid s-a prăbușit fără de simțire. Și slujitorii lui m-au înhățat, dar, când ar-Rașid s-a dezmeticit, le-a spus slujitorilor: „Dați-i drumul și duceți-l cu toată cinstirea la palat.”
Și slujitorii au făcut așa precum le poruncise el și, venind la palat, califul m-a chemat și m-a poftit în iatacurile sale și m-a întrebat: „Ce face stăpânul acestui rubin?” Și eu am răspuns: „A murit.” Și i-am povestit califului cum a murit. Și califul a început să plângă și a strigat: „Fiul meu a răspuns chemării, iar tatăl s-a înșelat!” Iar pe urmă a strigat: „O, cutare!”
Și a venit o femeie la el, și, văzându-mă, a vrut să plece îndărăt, dar califul i-a spus: „Vino încoace, nu are să-ți facă nici un rău.” Și femeia a intrat și s-a temenit și califul i-a aruncat rubinul, și, văzându-l, femeia a scos un țipăt mare și s-a prăbușit fără de simțire, iar când s-a trezit din leșin a spus: „O, stăpâne al drept-credincioșilor, ce a făcut Allah cu fiul meu?” „Povestește-i despre el”, a spus califul. Și au început să-l sugrume lacrimile, iar eu i-am povestit femeii despre tânăr și ea s-a pornit să plângă și a îngânat cu un glas slab: „Ce dor îmi e să te întâlnesc, o, răcoare a ochilor mei! O, de ți-aș fi dat de băut, când n-avea cine să-ți dea! O, de te-aș fi alinat, când n-avea cine să te aline!”
Și apoi au podidit-o lacrimile și a rostit stihurile următoare:
Plângu-mi pe cel schivnicii, care singur-singurel, Fără nimeni a murit, fără-un prieten lângă el.
După anii de noroc, după râsul fericit, A plecat de lângă noi, nimeni nu l-a mai zărit.
Zilele care se duc știm ce-ascund în taina lor.
Nimeni nu trăiește-n veci, moartea-i calea tuturor.
Că Allah i-a fost menit drumul sihăstriei greu și departe mi l-a dus ca să-l plângă dorul meu.
N-am cum să te mai găsesc, moartea mi te-a rupt de noi —
Nu ne vom mai revedea doar la Ziua de Apoi.
Și eu am întrebat: „O, stăpâne al drept-credincioșilor, oare a fost chiar fiul tău?” Și califul a răspuns: „Da. Mai înainte ca eu să fi dobândit puterea, el umbla la niște învățați și sălășluia cu schivnicii, iar când am dobândit puterea, a început să se înstrăineze și să se îndepărteze de mine. Și i-am spus mamei lui: «Copilul acesta s-a dăruit lui Allah Preamăritul și nu știu de n-o să-l ajungă nenorocirile și de n-o avea de înfruntat lipsurile. Dă-i rubinul acesta să-l aibă la el pentru vremi de restriște.» Și i-a dat rubinul și l-a înduplecat pe fiu-său să-l ia și el a îndeplinit rugămintea ei și l-a luat, iar pe urmă s-a despărțit de lumea noastră pământească și s-a dus de la noi și nu s-a mai ivit până ce l-a întâlnit neprihănit și temător de Dumnezeu pe Allah Preamăritul și Preaslăvitul.” „Haide să-mi arăți mormântul lui!”, mi-a zis pe urmă califul. Și am plecat cu el și am mers până unde i-am arătat mormântul. Și califul s-a pornit să hohotească și să plângă de s-a prăbușit fără de simțire, iar când s-a trezit, și-a cerut iertăciune de la Allah și a strigat: „Într-adevăr, ai lui Allah suntem și la El ne întoarcem!” Și s-a rugat pentru liniștea fiului său. Și apoi mi-a cerut să-i rămân prieten. Și am spus: „O, stăpâne al drept-credincioșilor, într-adevăr în fiul tău am găsit cea mai înaltă învățătură pentru mine.”
Și am procitit stihurile acestea:
Un sihastru-s, de-aș trăi și-n cetatea mea de ieri. Un sihastru-s, adăpost n-am pe lume nicăieri.
Un sihastru-s, n-am părinți, n-am nici frați și nici copii și la nimeni, nicăieri, un cămin nu-mi pot găsi.
Caut pe la vreun mecet un ungher să locuiesc. Inima mea nicăieri nu mai pot s-o odihnesc.
Preamărit fie Allah, Domnul lumilor, cel care Duhu-n trupuri ne-a sădit, după mila lui cea mare!