Trăia la Damasc, sub domnia califului Abd El-Malek ben Merwan, un poet și muzician pe nume Ibn Abu-Atik, care își risipea în cheltuieli nebunești tot ce îi agonisea harul său și dărnicia emirilor și a oamenilor bogați de la Damasc. Încât, în ciuda banilor destui pe care îi câștiga, se afla necurmat la anaghie și de-abia izbutea să facă față cheltuielilor casei sale grele. Întrucât aurul în mâinile unui poet și răbdarea în sufletul unui îndrăgostit sunt ca apa într-un ciur.
Or, poetul avea ca prieten pe unul dintre oamenii califului, anume Abdallah, cămărașul. Și Abdallah, care, de nenumărate ori, îi înduioșase în folosul poetului pe mai-marii cetății, se hotărî să tragă asupra lui chiar hatârurile califului. Așa că, într-o zi, când emirul drept-credincioșilor era în toane prielnice, Abdallah aduse vorba despre el și îi zugrăvi sărăcia și lipsurile celui pe care Damascul și toată țara Șamului îl socotea poetul-muzician cel mai lăudat de pe vremurile sale. Iar Abd El-Malek răspunse:
— Poți să-l aduci la mine.
Și Abdallah dete fuga să-i ducă vestea cea bună prietenului său, povestindu-i ce vorbise cu emirul drept-credincioșilor. Iar poetul îi mulțumi prietenului și se duse să se înfățișeze la sărai.
Și după ce fu poftit să intre, îl găsi pe calif stând jos între două dănțuitoare vrăjite, ce ședeau în picioare, legănându-se încetișor pe mijlocelul lor mlădiu, ca două ramuri de ban, vânturând fiecare, cu o gingășie răpitoare, un vânturar din frunze de palmier, cu care îl reveneau pe stăpânul lor. Iar pe vânturarul uneia dintre dănțuitoare erau zugrăvite în slove de aur și de azur stihurile următoare:
Mi-e adierea dulce și ușoară, Precum o boare proaspătă de seară;
Mă joc cu sfiiciunea-mbujorată a fețelor pe care le alint;
Sunt vălul care-ascunde-n scumpă taină sărutu-n care buzele se prind. Îi sunt de-un ajutor fără de preț Și cântăreței când deschide gura și blândului poet când spune versuri Urmând cu grijă rima și măsura.
Iar pe vânturarul celei de a doua dănțuitoare erau zugrăvite, tot așa, în slove de aur și de azur, stihurile acestea:
Sunt cu adevărat ispititor În mâna de sultană prea frumoasă – Poate că de aceea mai ades Saraiu-mpărătesc îmi este casă.
Nevolnicii care nu au habar Nici de alinturi, nici de gingășie, Să nu mă mai frământe în zadar: Nu pot să leg cu ei prietenie.
Ci îl slujesc cu dragoste, oricând, Și-i stau nepregetat la îndemână Flăcăului zarif și mlădios și galeș la dezmierd ca o cadână.
Iar când poetul se uită la cele două fete minunate, fu cuprins de o amețeală și de o înfiorare adâncă. Și dintr-odată își uită și sărăcia și necazurile și lipsurile casei sale grele și viața lui cea crudă. Și i se păru că a fost dus în mijlocul desfăturilor raiului, între două hurii de seamă. Iar frumusețea lor îl făcu să le vadă pe toate femeile de până atunci, câte le mai ținea minte, ca pe niște urâte și toante.
Iar califul, după urări și salamalecuri, îi spuse poetului:
— O, Ibn Abu-Atik, am fost înduioșat de zugrăvirea pe care mi-a făcut-o Abdallah despre starea ta șubredă și despre sărăcia în care se află cufundați ai tăi. Așa că cere-mi ce vrei; și ți se va da pe clipă pe dată.
Iar poetul, în tulburarea în care se afla la vederea celor două dănțuitoare, nu înțelese nici baremi rostul vorbelor califului; iar de le-ar fi priceput, prea puțin s-ar fi îngrijat să-i ceară bani ori bogății. Întrucât, în clipita aceea, numai un gând îi stăpânea mințile: frumusețea celor două dănțuitoare și dorul de a le avea numai pentru el și de a se îmbăta de ochii și de răsuflarea lor.
Încât, la îmbierea mărinimoasă a califului, răspunse:
— Allah să-i sporească zilele califului! Robul tău e coperit de binefacerile Atoatedătătorului. E bogat, nu duce lipsă de nimic, este ca un emir! Ochii-i sunt mulțumiți, cugetul îi e mulțumit, inima îi e mulțumită. Și-apoi, în împrejurarea în care mă aflu acum, aici, de față cu soarele și între aceste două lune, de-aș fi chiar și în cea mai neagră sărăcie și la nevoia cea mai deplină, tot m-aș socoti drept omul cel mai bogat din împărăție.
Iar califul Abd El-Malek fu până peste poate de mulțumit de răspuns și, văzând că ochii poetului mărturiseau în gura mare ceea ce limba nu rostea, se ridică și îi spuse:
— O, Ibn Abu-Atik, aceste două fete pe care le vezi și care abia azi le-am primit peșcheș de la domnul rumilor, sunt bunurile tale drepte și ogorul tău. Și poți să intri în ogorul tău cum ți-o fi pe plac.
Și ieși. Iar poetul le luă pe cele două dănțuitoare și le duse la el acasă.
Dar când Abdallah se întoarse la sărai, califul îi spuse:
— O, Abdallah, zugrăvirea pe care te-ai îndemnat să mi-o faci în privința nevoilor și a sărăciei acelui poet-muzician, prietenul tău, chiar că e pătată cu înflorituri multe. Căci mi-a mărturisit că este pe deplin fericit și că nu duce lipsă chiar de nimic.
Iar Abdallah își simți obrazul cum i se acopere de roșeață și nu știu ce să creadă despre aceste vorbe. Ci califul urmă:
— Ei da, pe viața mea, o, Abdallah, de altminteri omul acela era într-o stare de fericire cum n-am mai văzut ceva asemănător la nici o făptură.
Și îi spuse toate lăudăroșeniile pe care i le înșiruise poetul-muzician. Iar Abdallah, pe jumătate stânjenit, pe jumătate râzând, răspunse:
— Pe viața capului tău, o, emire al drept-credincioșilor, a mințit! A mințit cu nerușinare! El, îndestulat? El, mulțumit? Păi el e omul cel mai prăpădit, cel mai amărât de pe lume! Când i-ai vedea nevasta și copiii ți s-ar scutura lacrimile pe marginea pleoapelor. Crede-mă, o, emire al drept-credincioșilor, nimeni, în toată împărăția, nu are mai multă nevoie ca el de o binefacere cât de cât din partea ta.
Și califul, la vorbele acestea, nu știu ce să mai creadă despre poetul-muzician. Iar Abdallah, de cum ieși de la calif, zori să se ducă acasă la Ibn Abu-Atik.
Și îl găsi în mare desfătare cu cele două preafrumoase dănțuitoare, una pe genunchiul lui drept și una pe genunchiul stâng, dinaintea unei tablale pline cu băutură.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzeci și noua noapte urmă:
Și îl găsi în mare desfătare cu cele două preafrumoase dănțuitoare, una pe genunchiul lui drept și una pe genunchiul stâng, dinaintea unei tablale pline cu băutură. Și îl luă la refec cu un glas oțărât, spunându-i:
— Unde îți erau gândurile, o, smintitule, când mi-ai tăgăduit vorbele în privința ta dinaintea califului? Mi-ai întunecat obrazul, de mi l-ai făcut păcură.
Și poetul, cu o voioșie până peste margini, răspunse:
— Ah, prietene, cine-ar fi putut să-și țipe sărăcia ori să-și arate nevoile în împrejurarea în care m-am pomenit dintr-odată? Aș fi făcut-o, de n-ar fi fost o necuviință până peste fire, măcar pentru aceste două hurii, dacă nu pentru foloasele mele.
Și, rostind acestea, îi întinse prietenului său un pocal uriaș, în care zâmbea o licoare înmiresmată cu mosc și cu camfor și îi spuse:
— Bea, o, prietene, sub ochii cei negri! Ochii negri sunt nebunia mea.
Și adăugă, arătându-le pe cele două dănțuitoare vrăjite:
— Aceste două blagoslovite sunt bunurile mele și averea mea. Ce să-mi doresc mai mult, fără a mă primejdui să supăr dărnicia Atoatedătătorului?
Și, ca și în trecut, poetul-muzician rămase să trăiască mai departe în nepăsare față de ziua de mâine, încrezându-se sorții și Stăpânului tuturor făpturilor. Iar cele două dănțuitoare rămaseră mângâierea lui în zilele cele grele și bucuria lui de-a lungul întregii sale vieți.
Pe urmă tânărul spuse:
— În seara aceasta, am să vă mai spun și povestea cataifului cu fistic.
Și spuse: