Când puterea califală ajunse în seama lui Al-Mamun, fiul lui Harun Al-Rașid, faptul acesta fu o binecuvântare pentru împărăție. Întrucât Al-Mamun, care, fără de tăgadă, a fost califul cel mai strălucit și cel mai luminat dintre toți abassizii, a rodnicit daturile musulmane prin pace și dreptate, i-a ocrotit cu folos și i-a cinstit pe învățați și pe poeți și i-a avântat pe străbunii noștri arabi în meidanul științelor. Și, în ciuda multelor sale treburi și a zilelor lui pline de muncă și de cercetare, știa să găsească și ceasuri pentru veselie, pentru petreceri și ospețe. Iar muzicienii și cântăreții avură parte bună din zâmbetele și din binefacerile lui. Și se pricepea să le aleagă, spre a și le face soții legiuite și mame ale copiilor săi, pe femeile cele mai deștepte, cele mai luminate și cele mai frumoase de pe vremea lor. Și-apoi iacătă o pildă, dintre multe altele, despre felul cum își punea Al-Mamun ochii pe o femeie și cum și-o alegea de soție.
Într-o zi, așadar, pe când se întorcea de la o vânătoare cu goană, însoțit de un alai de călăreți, ajunse la o fântână. Iar acolo se afla o copilandră arabă, ce se pregătea să-și încarce pe umeri un burduf pe care tocmai îl umpluse cu apă de la izvor. Și copila aceea arabă era dăruită de Zămislitorul ei cu un mijlocel vrăjitor, de numai cinci palme și cu un piept turnat după calupul desăvârșirii; și în totului tot era asemenea unei lune pline într-o noapte cu lună plină.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci și doua noapte urmă:
Și copila aceea arabă era dăruită de Zămislitorul ei cu un mijlocel vrăjitor, de numai cinci palme și cu un piept turnat după calupul desăvârșirii; și în totului tot era asemenea unei lune pline într-o noapte cu lună plină.
Or, când fata văzu că vine ceata aceea strălucită de călăreți, dete zor să-și încarce burduful pe umeri și să plece. Dar cum în graba ei nu avusese răgaz să lege bine gura de la gâtul burdufului, legătura se desfăcu, după câțiva pași și apa începu să curgă din burduf cu gâlgâituri mari. Și copila începu să strige, întorcându-se înspre locul unde se înălța cortul ei:
— Tată, tată, vino să dregi gura burdufului! Gura m-a trădat! Nu mai sunt stăpână pe gură!
Iar aceste trei strigăte aruncate către tatăl ei, copila le rosti ca pe un mănunchi de vorbe atâta de cilibii și cu un glas atâta de fermecător, încât califul, minunat, se opri scurt. Și pe când copila, nevăzându-l de nicăieri pe părintele său, ca să nu se ude dete drumul burdufului, califul veni înspre ea și îi spuse:
— O, copilo, din ce seminție ești?
Iar ea răspunse cu glasul ei desfătător:
— Sunt din seminția lui Bani-Kilab.
Iar Al-Mamun, care știa prea bine că seminția Bani-Kilab era una dintre cele mai strălucite seminții arabe, vroi să facă un joc de vorbe, spre a pune la încercare mintea copilandrei și îi zise:
— Ce socotință ai mai avut și tu, o, preafrumoasă copilă, să te naști în seminția „fiilor de câini”?
Iar fata se uită la calif cu o privire mândră și răspunse:
— Tu chiar nu cunoști tâlcul adevărat al vorbelor? Află, dar, o, străinule, că seminția Bani-Kilab, a cărei copilă sunt, este seminția celor care știu să fie mărinimoși și fără de pată, care știu să fie filotimi față de străini și care știu, la nevoie, să dea lovituri strașnice de sabie!
Pe urmă adăugă:
— Da tu, o, călărețule care nu ești de pe-aici, ia spune: ce obârșie ai și din ce neam te tragi?
Iar califul, tot mai minunat de iscusința limbii copilei arabe, îi spuse zâmbind:
— Au poate, din întâmplare, pe deasupra farmecelor tale, o, preafrumoasă copilă, te vei fi pricepând și la obârșiile neamurilor?
Și ea răspunse:
— Răspunde-mi la întrebare, și-ai să vezi!
Iar Al-Mamun, stârnit la joacă, își zise: „Ia chiar să văd dacă arăbița asta cunoaște obârșiile noastre!” Și spuse:
— Păi află că sunt din neamul mudharizilor-de-roșu.
Iar copila arabă, care știa prea bine că izvodul acestui nume dat mudharizilor venea de la culoarea roșie a cortului de piele, pe care, în vremurile de demult, îl avea Mudhar, părintele tuturor semințiilor mudharide, nu se arătă câtuși de puțin uimită de vorbele califului și spuse:
— Bine. Da ia spune-mi, din ce seminție de-a mudharizilor ești?
El răspunse:
— Din aceea care este cea mai strălucită și cea mai de seamă, atât pe spița bărbătească, pe cât și pe cea femeiască și cea mai mare ca strămoși falnici și cea mai preamărită dintre mudharizii-de-roșu.
Și ea spuse:
— Atunci, ești din seminția kinanizilor!
Iar Al-Mamun, uimit, răspunse:
— Așa este! Sunt din seminția cea mai mare a lui Bani-Kinanah!
Iar ea zâmbi și întrebă:
— Da de care ram al kinanizilor ții?
El răspunse:
— De cel ai cărui fii sunt cei mai curați ca sânge, cei mai neprihăniți ca obârșie, stăpânii de pumni darnici, cei mai temuți și mai slăviți dintre frații lor!
Și ea răspunse:
— Îmi pare, după aceste arătări, că ești un koreișit.
Iar Al-Mamun, tot mai uluit, răspunse:
— Tu spui! Sunt dintre Bani-Koreiș.
Și ea urmă:
— Da koreișizii sunt mulți. Din ce ramură ești tu?
El răspunse:
— Din aceea asupra căreia a coborât binecuvântarea!
Iar fata strigă:
— Pe Allah! Ești dintre urmașii lui Hașem koreișitul, străbunicul Prorocului – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
Iar Al-Mamun răspunse:
— Adevărat e, sunt hașemit.
Ea întrebă:
— Da din care spiță de hașemiți?
El răspunse:
— Din cea care este așezată cel mai presus, care este cinstea și fala hașimiților, care este proslăvită de toți drept-credincioșii de pe pământ!
Iar copila arabă, auzind răspunsul, se temeni deodată și sărută pământul dintre mâinile lui Al-Mamun, strigând:
— Plecăciune și cinstire emirului drept-credincioșilor, chelar al Domnului lumilor, slăvitului Al-Mamun abassidul!
Iar califul rămase înmărmurit, adânc tulburat și strigă, pătruns de o bucurie de nespus:
— Pe Domnul Kaabei și pe volniciile slăviților mei strămoși, cei neprihăniți, mi-o vreau de soție pe copila aceasta minunată! Ea este bunul cel mai de preț, care a fost scris la ursita mea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci și treia noapte urmă:
— Pe Domnul Kaabei și pe volniciile slăviților mei strămoși, cei neprihăniți, mi-o vreau de soție pe copila aceasta minunată! Ea este bunul cel mai de preț, care a fost scris la ursita mea.
Și trimise numaidecât să fie chemat tatăl fetei, care era chiar șeicul tribului. Și i-o ceru de soție pe copila aceea minunată. Și, dobândind încuviințarea, îi dărui, ca meher de nuntă pentru fată, o zestre de o sută de mii de dinari din aur și îi scrise în dar toate birurile din tot Hedjazul pe vreme de cinci ani. Iar nunta lui Al-Mamun cu copila aceea de neam fu sărbătorită cu o vâlvă care nu și-a mai avut seamăn vreodată, nici chiar sub domnia lui Al-Rașid. Și, în noaptea nunții, Al-Mamun o puse pe mama sa să reverse pe capul preafrumoasei copile o mie de mărgăritare aduse într-o tablă din aur. Iar în iatacul de nuntă puse să se aprindă o făclie uriașă de chihlimbar suriu, care cântărea patru mii de drahme și care fusese cumpărat cu tot câștigul birurilor de pe un an din Persia. Și Al-Mamun fu, față de soția sa arabă, numai inimă și numai voioșie. Iar ea îi dărui un fiu, care purtă numele de Abass. Și fu socotită printre femeile cele mai uimitoare, cele mai învățate și cele mai iscusite la grai ale Islamului.
Și, după ce istorisi povestea aceasta, tânărul cel bogat le spuse ascultătorilor săi, care se aflau strânși în Saraiul Cărții:
— Am să vă mai spun încă o întâmplare din viața lui Al-Mamun, da în cu totul altă privință.
Și spuse: