A ajuns până la mine, o, norocitule împărate, dăruitule cu cuget drept, că un împărat dintre împărați avea un fiu, pe care îl iubea și-l prețuia cu mare prețuire, și-l avea mai drag decât pe toți ceilalți copii ai săi. Și-odată acest fiu i-a spus:
— O, tată, vreau să mă duc la vânătoare și la hăituială.
Și împăratul a pus să i se dea fiului lui cele de trebuință și i-a poruncit unuia dintre vizirii săi să plece cu el, ca să-l slujească și să-i îndeplinească toate treburile în timpul călătoriei. Și vizirul acela a încherbuit tot ce-i trebuia băiatului pentru călătorie și a luat cu el slujitori, argați și slugi și au purces la vânătoare. Și au ajuns la un pământ acoperit cu verdeață, cu iarbă, pășuni și apă și forfotind de belșugul de sălbăticiuni. Și fiul împăratului s-a apropiat de vizir și i-a arătat de ce fel de vânătoare avea chef. Și au zăbovit pe pământul acela câteva zile și fiul împăratului trăia cea mai bună și desfătată viață.
Iar pe urmă fiul împăratului le-a poruncit oamenilor lui să se îndepărteze. Și deodată s-a ivit dinaintea lui o gazelă, care se rătăcise de soațele ei și sufletul băiatului a râvnit să prindă acea gazelă și tare mult își dorea aceasta.
— Vreau să mă iau după această gazelă, i-a spus el vizirului.
Și vizirul a grăit:
— Fă cum ți s-a năzărit!
Și flăcăul s-a repezit după gazelă singur, despărțindu-se de ceilalți și s-a ținut după ea toată ziua, până s-a lăsat noaptea. Și gazela s-a cățărat pe un loc priporos și s-a așternut noaptea peste băiat și el ar fi vrut să se întoarcă îndărăt, dar nu știa încotro să se îndrepte și sta năuc. Și a umblat călare pe calul lui până s-a făcut dimineață, fără să găsească vreo izbăvire. Și atunci, a pornit mai departe și a mers călare, înfricoșat, flămând și însetat și nu știa încotro s-o ia, până ce l-a prins miezul zilei și a început să-l bată arșița.
Și deodată a ajuns la o cetate cu zidiri înalte și cu coloane care se înălțau în sus și cetatea aceea era pustie și năruită și nimeni nu era acolo, afară de bufnițe și ciori. Și pe când fiul împăratului sta lângă cetatea aceea minunându-se de ruinele ei, deodată și-a aruncat privirea și a văzut sub un zid o fată care plângea. Și fiul împăratului s-a apropiat de ea și a întrebat-o:
— Cine ești?
Și fata a răspuns:
— Sunt fiica lui at-Temim, fiica lui at-Taiah, împăratul Pământului Cenușiu. Am ieșit într-o bună zi să-mi fac o treabă și m-a răpit un ifrit din neamul ginnilor și a zburat cu mine între cer și pământ și l-a lovit o stea de foc și s-a mistuit, iar eu m-am prăbușit aici și iacătă sunt trei zile de când rabd aici de foame și de sete. Și când te-am văzut, mi-am dorit să trăiesc.
Și fiul de împărat a simțit că i se face milă de ea și a suit-o la spatele lui pe cal și a spus:
— Liniștește-ți sufletul și răcorește-ți ochii! Dacă mă va întoarce Allah (slavă și mărire lui!) la neamul și la casa mea, am să te trimit la părinții tăi.
Și fiul de împărat a pornit mai departe, căutând ajutor și fata, care ședea la spatele lui, a spus:
— O, fiule de împărat, dă-mă jos ca să pot să-mi îndeplinesc nevoile după stânca aceea.
Și fiul de împărat s-a oprit și a dat-o jos pe fată și a stat s-o aștepte, iar ea s-a dus după stâncă și pe urmă a ieșit având un chip înfricoșător. Și când fiul de împărat a văzut-o, i s-a zburlit părul pe trup și i-au zburat mințile și s-a speriat de fată și de înfățișarea în care se preschimbase. Iar fata a sărit și s-a așezat pe cal dindărătul băiatului, cu înfățișarea ei înfricoșătoare și i-a spus:
— O, fiule de împărat, pentru ce, precum văd, te-ai schimbat la chip?
— Mi-am adus aminte de ceva care mă îngrijorează, a răspuns fiul de împărat.
Și fata a grăit:
— Cheamă în ajutor oastea tatălui tău și vitejii lui.
Dar fiul de împărat a răspuns:
— Ce mă îngrijorează pe mine nu se sperie de oști și nu-i pasă de viteji.
— Ajută-te cu banii tatălui tău și cu comorile lui, a spus fata.
Și fiul împăratului a grăit:
— Ce mă îngrijorează nu se mulțumește cu bani și cu comori.
— Voi mărturisiți, a grăit fata, că pentru voi este în cer un Dumnezeu, care vede și care nu se vede și că el are putere asupra a toate câte sunt?
— Da, noi nu avem alt dumnezeu, afară de El, a răspuns fiul împăratului.
Și fata a spus:
— Roagă-te lui, poate că are să te scape de mine.
Și fiul împăratului a ridicat privirile către cer și s-a rugat în inima lui și a strigat: „Doamne al meu, te chem într-ajutor în pricina care mă îngrijorează.” Și a arătat cu mâna către fată și aceasta a căzut la pământ, arzând ca un cărbune. Și fiul de împărat l-a proslăvit pe Allah și i-a mulțumit și de-aci a dat pinteni calului, iar Allah (slavă și mărire lui!) i-a ușurat călătoria și i-a arătat drumul, până ce a ajuns în țara lui și a intrat în împărăția părintelui său, după ce își pierduse nădejdea de viață.
Și toate s-au petrecut după viclenia vizirului, care venise cu el anume ca să-l piardă în timpul călătoriei, dar Allah Preamăritul l-a scăpat. Și ți-am povestit acestea, o, împărate, numai ca să știi că vizirii ticăloși nu au cugete curate și gândurile lor tainice nu sunt bune pentru împărații lor. Așa că ia aminte la asemenea treburi.
Și împăratul și-a plecat urechea și a dat crezare vorbelor roabei și a poruncit să fie ucis fiul său, dar a intrat cel de al treilea vizir și a spus:
— Am să vă scap eu de răutatea împăratului pe ziua de azi.
Iar pe urmă acest vizir a intrat la împărat, a sărutat pământul dintre mâinile lui și a spus:
— O, împărate, eu îți sunt sfetnic credincios și-ți duc grija și ție și împărăției tale și am să-ți glăsuiesc un sfat cuminte: nu te grăbi să-ți omori copilul, răcoarea ochilor tăi și rodul inimii tale. Se prea poate ca greșeala lui să fi fost un lucru de nimic, pe care să-l fi îngroșat dinaintea ta roaba aceasta. Că a ajuns până la mine că sătenii din două sate s-au zdrumicat unii pe alții din pricina unui strop de miere.
— Păi cum s-a întâmplat asta? A întrebat împăratul.
Și vizirul a spus: