A ajuns până la mine, o, împărate, că a fost odată un ins dintre cei de neam ales și plini de blagă și avea bani și slugi și robi și moșii și a murit și s-a înfățișat la mila lui Allah Preamăritul și a lăsat un fiu micuț. Și când micuțul a crescut, s-a pus pe mâncat și pe băut și pe ascultat muzichii și cântece și a-și dovedi dărnicia și a împărțit și a risipit banii pe care i-i lăsase tătâne-său, încât bogăția aceea toată s-a fituit.
Iar când s-a fituit toată bogăția aceea pe care i-o lăsase tătâne-său și din care nu a mai rămas nimic, tânărul a început să vândă robii și slugile și moșiile și a prăpădit tot ce avea: și banii tatălui și tot și a sărăcit de-a ajuns să trudească la rând cu toți truditorii. Și a dus-o el așa vreme de un an. Și când, într-o bună zi, ședea lângă un zid așteptând să vină careva să-l năimească, deodată s-a apropiat de el un ins cu înfățișarea și cu îmbrăcămintea falnice și i-a dat binețe. Și tânărul a întrebat:
— O, uncheșule, oare m-ai cunoscut cândva?
— Nu te-am cunoscut nicidecum, o, tinere, a răspuns insul, dar văd pe tine urmele belșugului, măcar că acuma te afli în starea aceasta.
— O, uncheșule, a răspuns tânărul, s-a împlinit județul și triștea. Ai, oare, o, uncheșule cu chip de lumină, vreo treabă la care să mă năimești?
— O, copilul meu, a răspuns acela, aș vrea să te năimesc pentru o treabă ușoară.
— Și la ce anume, o, uncheșule? A întrebat tânărul.
Și moșneagul a spus:
— Suntem zece bătrâni într-o casă și nu avem pe nimeni care să aibă grijă de noi. Avem pentru tine atâta mâncare și îmbrăcăminte cât vrei, și, dacă ne-ai sluji, ai căpăta de la noi atâta belșug și atâția bani cât să-ți ajungă și poate că Allah îți va da îndărăt prin noi norocul.
— Ascult și mă supun! A răspuns tânărul.
Și bătrânul i-a spus:
— Am numai o învoială să-ți pun!
— Și care îți este învoiala, o, uncheșule? A întrebat tânărul.
Și bătrânul a spus:
— O, copilul meu, este ca tu să ne păstrezi tainele și tot ceea ce ai să vezi la noi și când ai să ne vezi că plângem, să nu ne întrebi de pricina plânsetelor noastre.
— Bine, o, uncheșule, a răspuns tânărul.
Și atunci, bătrânul i-a spus:
— O, copilul meu, hai cu mine, sub binecuvântarea lui Allah Preamăritul!
Și tânărul a pornit după bătrân și acela l-a dus la baie și l-a băgat acolo și a dat jos de pe trupul lui murdăria veche, iar pe urmă bătrânul a trimis un om și acela a adus o haină frumoasă de pânză și bătrânul l-a îmbrăcat cu ea pe tânăr și s-a dus cu el acasă la soții lui. Și când tânărul a intrat, s-a văzut într-o casă înalt zidită, cu niște pilaștri voinici, mare, cu niște iatacuri orânduite unul față cu altul și cu niște săli și în fiecare sală era câte un havuz cu apă, peste care ciripeau păsărele, iar ferestrele dădeau din toate părțile către o grădină minunată, ce se afla tot în damul acela. Și bătrânul l-a dus pe tânăr într-o încăpere și tânărul a văzut că era împodobită cu marmură de felurite culori și cu tavanul zugrăvit cu lazur și aur strălucitor, iar podeaua era acoperită cu chilimuri de mătase și a găsit acolo zece bătrâni care ședeau unul dinaintea altuia, îmbrăcați în haine de jale și plângeau și suspinau și s-a minunat și a gândit să-l întrebe pe bătrân, dar și-a adus aminte de învoială și și-a ținut limba. Și bătrânul i-a înmânat tânărului un sipet în care erau treizeci de mii de dinari și i-a spus:
— O, copilul meu, cheltuiește din acest sipet pentru noi și pentru tine atâta cât trebuie, având încrederea noastră și nu uita ceea ce te-am sfătuit.
Și tânărul a răspuns:
— Ascult și mă supun.
Și a cheltuit pentru bătrâni banii, vreme de zile și de nopți și pe urmă unul dintre ei a murit și tovarășii lui l-au luat și l-au spălat și l-au înfășurat în giulgiu și l-au înmormântat în grădina din spatele casei și moartea n-a mai contenit să-i ia unul după altul, până a mai rămas numai bătrânul acela care îl tocmise și nu se mai afla un al treilea cu ei și au trăit astfel câțiva ani, iar pe urmă bătrânul s-a îmbolnăvit.
Și când tânărul a pierdut nădejdea că bătrânul va mai trăi, s-a dus la el și i-a mărturisit durerea sa, iar pe urmă a spus:
— O, uncheșule, v-am slujit și nu v-am părăsit, slujindu-vă, nici o clipită, vreme de douăzeci de ani și v-am fost credincios și v-am slujit cu sârg, cât am putut.
— Da, o, copilul meu, a răspuns bătrânul, ne-ai slujit până au murit acești bătrâni și s-au înfățișat dinaintea lui Allah Preamăritul și Preaslăvitul și nimenea nu poate să ocolească moartea.
— O, stăpâne al meu, a grăit tânărul, ești la un ceas greu și tare aș vrea să mă lămurești care este pricina plânsului vostru și a hohotelor voastre necurmate și a mâhnirii și a suspinelor.
— O, copilul meu, a răspuns bătrânul, nu îți este de nici o trebuință să afli; nu mă sili să fac ceea ce nu pot. M-am rugat la Allah Preamăritul să nu mai ispitească pe nimeni cu ispitirea mea, și, dacă vrei să scapi de ceea ce ne-a prăpădit pe noi, să nu deschizi, iată, ușa aceea.
Și i-a arătat cu mâna ușa și l-a sfătuit să nu o deschidă și a grăit:
— Iar dacă vrei să te ajungă ceea ce ne-a ajuns pe noi, deschide-o: vei afla pricina celor ce ai văzut la noi, încât te vei căi, dar căința îți va fi zadarnică.
Și pe urmă boala bătrânului s-a înrăutățit și bătrânul a murit și tânărul l-a spălat cu mâna lui și l-a înfășurat în giulgiu și l-a îngropat lângă soții lui. Și tânărul a rămas pe mai departe în casa aceea, încuiat cu toate câte se găseau acolo, da sta tot îngândurat și cugetând la ceea ce se întâmplase cu bătrânul. Și, într-o zi, chibzuia la vorbele bătrânului, care îi lăsase cu limbă de moarte să nu deschidă ușa și deodată i s-a năzărit să se uite la ea. Și s-a sculat și s-a dus și a căutat până ce a dat de o ușă mică, pe care un păianjen își țesuse pânza și la ușă erau patru lacăte din oțel; și când tânărul s-a uitat la ea, și-a adus aminte de ceea ce îl prevestise bătrânul și a plecat de lângă ușă. Ci sufletul îl tot îmboldea să deschidă ușa și el s-a înfrânat șapte zile, dar în a opta zi sufletul l-a biruit și tânărul a strigat:
— Numaidecât am să deschid ușa și am să mă uit, orice-o fi să mi se tragă din asta! De județul lui Allah Preamăritul și de ursitoare nimenea nu scapă și nimica nu are să se întâmple dacă nu e după vrerea lui Allah!
Și s-a sculat și a deschis ușa, după ce a spart lacătele.
Și, deschizând ușa, a văzut o hrubă îngustă și a intrat în hrubă și a mers vreme de trei ceasuri și deodată a ieșit pe malul unei ape curgătoare mari. Și tânărul s-a minunat și a început să se preumble pe mal, holbându-se și la dreapta și la stânga și deodată a văzut un vultur mare, care s-a coborât din văzduh și l-a înhățat pe tânăr în gheare și a zburat cu el printre cer și pământ, până ce a poposit pe un ostrov din mijlocul mării. Și l-a slobozit pe tânăr în ostrovul acela și s-a dus, iar tânărul a rămas acolo năuc, neștiind încotro să se îndrepte.
Și când, într-o zi, sta așa, deodată au strălucit pe mare pânzele unei corăbii, ca o steluță pe cer și gândurile tânărului s-au legat de corabia aceea și nădăjduia că în ea va fi izbăvirea lui. Și a început să se uite la corabie și aceasta s-a apropiat tare de el. Și când corabia s-a apropiat, tânărul a văzut că era o luntre făcută din os de elefant și din lemn de abanos, cu vâsle de santal și aloe, toată învrâstată cu dungi din aur strălucitor și în ea ședeau zece copile neprihănite, asemănătoare cu niște lune. Și, văzându-l pe tânăr, au sărit din luntre, au început să-i sărute mâinile și au spus: „Tu ești împăratul-mire!” Iar pe urmă s-a apropiat de el o copilă asemănătoare cu soarele neacoperit pe un cer fără nori și care ținea în mână o năframă de mătase, în care se aflau niște veșminte împărătești și o coroană din aur împodobită cu toate soiurile de rubine și safire, și, apropiindu-se, l-a îmbrăcat și l-a încununat cu coroana. Și copilele l-au purtat pe tânăr pe brațe până la luntre și tânărul a văzut în ea tot soiul de chilimuri din mătase de felurite culori și au întins pânzele și au purces pe valurile mării.
„Și, pomenindu-mă așa, povestea tânărul mai apoi, am socotit că era un vis și habar n-aveam unde mă duc ele, iar când am poposit la țărm, am văzut că țărmul era plin de oști, al căror număr nu-l știa nimeni, afară de Allah (slavă și mărire lui!) și războinicii erau îmbrăcați în zale. Și mi s-au adus cinci cai focoși, înșăuați cu șei din aur împodobite cu tot soiul de mărgăritare și de pietre scumpe. Și am luat unul dintre ei și am încălecat, iar ceilalți patru veneau după mine. Și când am încălecat, deasupra capului meu s-au împreunat steagurile și flamurile; și au bubuit tobele; și au bătut darabanele; și oștenii s-au rânduit de-a dreapta și de-a stânga mea; dar eu îmi tot ziceam: «Visez ori sunt treaz?» Și am mers întruna, nevenindu-mi să cred că sunt înconjurat de asemenea măreție și gândind că acestea erau niște năzăriri din vis, până când ne-am apropiat de o pajiște verde, unde se aflau niște palate, niște grădini, niște pomi și canale și flori și păsări care îl preamăreau pe Allah, unul, Biruitorul.”
Și pe când se întâmplau toate acestea, deodată au ieșit din palatele acelea și din grădini niște oșteni asemenea unui șuvoi când se revarsă și au umplut pajiștea. Și, apropiindu-se de tânăr, oștenii s-au oprit. Și din mijlocul lor a ieșit împăratul, care numai el era călare, iar înaintea lui mergeau pe jos câțiva curteni de-ai lui. Ajungând lângă tânăr, împăratul acela a descălecat și, văzând că împăratul a descălecat, tânărul a descălecat și el și și-au dat binețe unul altuia cu cele mai alese plecăciuni, iar pe urmă au încălecat iarăși. Și împăratul i-a spus tânărului:
— Poftește cu noi, ești oaspetele meu!
Și tânărul a pornit cu împăratul, tăinuind cu el, iar alaiul s-a orânduit și a mers înaintea lor până la palatul împăratului. Iar pe urmă s-au dat jos de pe cai și au intrat cu toții în palat, iar mâna tânărului era în mâna împăratului. Și împăratul l-a poftit pe un jeț din aur și a stat jos lângă el. Și când împăratul și-a ridicat vălul de pe față, s-a arătat că era o copilandră asemănătoare cu soarele neacoperit pe un cer fără nori: frumoasă, minunată, strălucitoare și desăvârșită, falnică și marghiolită. Și tânărul s-a uitat și a văzut o fericire mare și o mulțumire deplină și a început să se mire de frumusețea fetișcanei și de nurii ei, iar ea i-a spus:
— Află, o, împărate, că eu sunt împărăteasa acestor pământuri și toți oștenii pe care i-ai văzut și toți cei pe care i-ai întâlnit, fie călăreți, fie pedestrași, sunt femei și nu se află bărbați printre ele. Iar la noi, în țara aceasta, bărbații ară, seamănă, seceră și muncesc, lucrează pământul, zidesc cetăți și au grijă de trebuințele celor care se îndeletnicesc cu feluritele meșteșuguri; în ceea ce le privește pe femei, d-apoi ele sunt judecători și slujbași obștești și oșteni.
Și tânărul s-a minunat până peste poate de toate acestea și pe când ei vorbeau astfel, deodată a intrat vizirul și s-a văzut că acesta era o bătrână căruntă, cuviincioasă, strălucită și falnică.
— Poftește pe judecător și martorii! A spus împărăteasa.
Și bătrâna s-a dus să-i aducă, iar împărăteasa s-a întors către tânăr și a început să tăifăsuiască cu el și să-l înveselească, risipindu-i tristețea cu vorbe mângâietoare.
Iar pe urmă s-a răsucit către el și l-a întrebat:
— Oare te învoiești să-ți fiu soție?
Și tânărul s-a sculat și a început să sărute pământul dintre mâinile împărătesei, dar ea nu i-a îngăduit. Iar tânărul a spus:
— O, stăpână, eu îți sunt slugă umilă, care te va sluji!
Ci împărăteasa a grăit:
— Oare tu nu vezi toate slugile acestea și oștenii și bogățiile și comorile și zahareaua pe care le-ai băgat de seamă?
— Da, văd, a răspuns tânărul.
Și împărăteasa a spus:
— Toate acestea stau dinainte-ți, folosește-te de ele, dând și dăruind, precum ți-o fi placul.
Iar pe urmă a arătat către o ușă încuiată și a spus:
— Fă ce vrei cu toate, afară de ușa aceea, iat-o; să n-o deschizi: când ai s-o deschizi, ai să te căiești, dar căința nu are să-ți aducă nici o dobândă.
Și nici nu-și isprăvise ea bine vorbele, că s-a și înfățișat vizireasa și cu ea judecătorița și martorele și când au venit (și toate erau bătrâne, cu niște plete ce le cădeau pe umeri, mândre și falnice) și s-au rânduit dinaintea împărătesei, ea le-a poruncit să-i încheie hârtia de căsătorie și i s-a dat tânărul ca soț. Și împărăteasa a orânduit ospețele și a adunat oștencele și când au mâncat și au băut, tânărul a intrat la ea și a găsit-o neprihănită și fecioară. I-a luat fecioria și a sălășluit cu ea șapte ani, în cea mai dulce, mai desfătată, mai fericită și mai huzurită viață.
Dar odată, într-o bună zi, și-a adus aminte de ușa încuiată și și-a zis: „Dacă în dosul ei nu ar fi niște comori pricopsite, cu mult mai mult decât cele pe care le-am văzut, soția mea nu mi-ar fi cerut să n-o deschid!” Și s-a sculat și a deschis ușa și deodată în dosul ei a dat de pasărea aceea care îl luase de pe țărmul mării și îl adusese pe ostrov. Și când l-a văzut, pasărea a strigat:
— Nu se află scăpare pentru obrazul aceluia care niciodată nu se stăpânește!
Și, văzând pasărea și auzindu-i vorbele, tânărul a luat-o la fugă, dar pasărea s-a ținut după el și, prinzându-l, a zburat cu el printre cer și pământ depărtare de un ceas, iar pe urmă l-a lăsat pe locul de unde îl răpise și a pierit. Iar el a rămas pe loc, iar pe urmă, venindu-și în minți, și-a adus aminte cât noroc văzuse mai înainte, câtă fălnicie, câtă prețuire și cum mergeau oștenii înaintea lui, iar el poruncea și poprea și a început să plângă și să suspine. Și s-a tânguit pe țărmul mării, acolo unde îl lăsase pasărea, două luni și jinduia să se întoarcă la soție.
Și, într-o noapte, când nu putea să doarmă și cugeta cu jale, deodată s-a auzit un glas, al cărui sunet îl auzea, dar nu vedea cine grăiește și glasul acela striga:
— Ce mari au fost desfătările! Nu au să se mai întoarcă, nu au să se mai întoarcă cele ce s-au dus! Sporește-ți jalea!
Și, auzind acestea, tânărul a încetat să mai tragă nădejde că o va mai dobândi vreodată pe împărăteasă și că se va mai întoarce la fericirea aceea, pe care o cunoscuse. Iar pe urmă a intrat în casa în care fuseseră bătrânii și a priceput că și ei au pățit întocmai cum pățise el și că aceasta era pricina plânsului lor și a amarului și i-a înțeles apoi. Și pe tânăr l-a năpădit jalea și urâtul și a intrat în sala aceea și tot plângea și suspina, nemaiîmbiindu-se nici să mănânce, nici să bea și nici să se bucure de miresmele desfătătoare și nici să mai râdă, și, într-un sfârșit, a murit și a fost înmormântat lângă bătrânii aceia.
Așa că să știi, o, împărate, că pripeala nu e de lăudat și că ea nu duce decât la căință. Iacătă sfatul pe care ți-l dau eu!
Și, auzind aceste cuvinte, împăratul le-a dat ascultare și s-a oprit să-și omoare fiul.
Când însă a fost cea de a șasea zi, a intrat la împărat roaba, ținând în mână un jungher tras din teacă și a spus:
— Află, o, doamne al meu, că dacă nu ai să-mi împlinești jalba și nu ai să-ți preacinstești dreptatea și fala dinaintea celor care m-au obidit – iar aceștia sunt vizirii tăi, care tot născocesc că femeile se țin de șiretlicuri, vicleșuguri și înșelăciuni și se reped să-mi vatăme dreptatea și să-l împingă pe împărat să se lepede de pricina mea. Ci iată că eu am să-ți dovedesc că bărbații sunt mai haini decât femeile, povestindu-ți despre fiul unui împărat când a ajuns între patru ochi cu soția unui negustor.
— Păi ce s-a petrecut între el și ea? A întrebat împăratul.
Și roaba a spus: