Capitolul I

Oceanul Indian

Aici începe a doua parte a călătoriei noastre sub mări. Cea dintâi luase sfârșit prin tulburătoarea scenă din cimitirul de mărgean, care-mi lăsase urme adânci în suflet. Așadar, întreaga viață a căpitanului Nemo se desfășura în cuprinsul nemărginit al mărilor; în străfundurile lor de nepătruns își pregătise până și mormântul. Acolo, niciunul din monștrii oceanului n-ar fi putut să tulbure cel de pe urmă somn al călătorilor de pe Nautilus, al acestor prieteni strâns uniți în moarte ca și în viață! „Și nici oamenii!” adăugase căpitanul.

Mereu aceeași neîncredere sălbatică, de nepotolit, față de societatea omenească!

Mie unuia nu îmi mai erau de ajuns presupunerile care îl mulțumeau pe Conseil. Băiatul acesta cumsecade credea cu tărie că Nemo ar fi unul din acei savanți ale căror merite nu sunt prețuite cum trebuie și care răspund prin disprețul lor la nepăsarea oamenilor. Pentru el, comandantul lui Nautilus era un geniu neînțeles care, dezamăgit de viața de pe pământ, se refugiase într-o lume de nepătruns ca să poată trăi nestingherit. După părerea mea, însă, toate astea nu lămureau decât în parte firea căpitanului Nemo.

Ultimele întâmplări îmi dovediseră că e vorba de cu totul altceva! Taina ce învăluia încă noaptea în care fuseserăm închiși și adormiți, faptul că Nemo îmi smulsese cu forța luneta cu care mă pregăteam să cercetez orizontul, rana mortală a omului aceluia, pusă pe seama unei ciocniri de neînțeles a lui Nautilus – toate acestea îmi arătau că lucrurile trebuie privite altfel. Nu! Căpitanul nu se mulțumea doar să fugă de oameni! Puternicul vas nu slujea numai unei dorințe de neînfrânt pentru libertate, era poate și o armă pentru cine știe ce răzbunări cumplite.

Deocamdată nimic nu-mi este încă limpede; abia dacă întrezăresc câteva pâlpâiri în bezna care ne înconjoară. Va trebui deci să mă mărginesc să scriu, ca să zic așa, după cum îmi vor dicta evenimentele.

Dealtfel, nu suntem legați cu nimic de căpitanul Nemo. El știe că e cu neputință să scăpăm de pe Nautilus. Nu ne-am dat nici măcar cuvântul de onoare că vom rămâne pe vas. Nu suntem decât niște captivi, niște prizonieri care, oarecum din politețe, suntem numiți oaspeți. Ned Land n-a renunțat deloc la speranța că-și va recâștiga libertatea. E sigur că va folosi cel dintâi prilej pe care întâmplarea i-l va scoate în cale. Fără îndoială că și eu am să fac la fel. Și cu toate astea, mi-ar părea rău să plec ducând cu mine tainele lui Nautilus pe care generozitatea căpitanului ne-a lăsat să le pătrundem. Dar, la urma urmei, trebuie să-l urâm sau să-l admirăm pe căpitanul Nemo? Trebuie să-l socotim victimă sau călău? Și apoi, ca să fiu sincer, înainte de a mă despărți de el pentru totdeauna, aș vrea să fac până la capăt înconjurul lumii submarine, ale cărui începuturi sunt atât de mărețe. Aș vrea să văd toate minunile îngrămădite sub mările globului. Aș vrea să văd ceea ce nu a mai văzut nimeni, chiar dacă va trebui să plătesc cu viața dorința aceasta nestinsă de a cunoaște! Ce am descoperit până acum? Nimic sau aproape nimic, fiindcă de-abia am străbătut șase mii de leghe de-a lungul Pacificului!

Știam bine însă că Nautilus se apropie de pământuri locuite și, dacă ni s-ar ivi vreun prilej de scăpare, ar fi o cruzime din partea mea să-mi sacrific tovarășii pentru dorința de a cunoaște cât mai multe. Va trebui să-i urmez și poate chiar să-i călăuzesc. Dar prilejul acesta se va ivi el vreodată? Ca om lipsit de libertate, îl doresc din toată inima, dar ca savant, ca cercetător, mă tem de el.

În ziua de 21 ianuarie 1868, la prânz, pe când ofițerul secund lua înălțimea soarelui, m-am urcat pe punte și, aprinzându-mi o țigară, m-am dus lângă el ca să privesc operația. Fără îndoială că omul acesta nu înțelegea limba franceză, pentru că, deși am făcut de mai multe ori, cu voce tare, unele observații, secundul a rămas nepăsător și mut. Dacă ar fi înțeles cuvintele mele, nu s-ar fi putut să nu dea, fără voia lui, măcar un semn de atenție. În timp ce el își făcea măsurătoarea cu ajutorul sextantului, unul din mateloții de pe Nautilus – voinicul acela care ne întovărășise în prima călătorie submarină spre insula Crespo – veni să curețe geamurile farului. Am cercetat și eu instalația aparatului, căruia niște inele lenticulare, asemănătoare cu ale farurilor de pe coastă, îi însuteau puterea și-i trimiteau lumina în direcția cerută. Lampa electrică era astfel construită încât dădea toată capacitatea ei de iluminare. Razele erau produse în vid, de aceea aveau asigurată și regularitatea, și intensitatea. Vidul cruța de asemenea și vârfurile de grafit între care se desfășoară arcul luminos. Asta însemna o economie importantă pentru căpitanul Nemo, deoarece vârfurile n-ar fi putut fi înlocuite cu una, cu două. În aceste condiții, însă, uzarea lor era aproape neînsemnată.

Când Nautilus se pregăti să-și reia drumul submarin, coborâi în salon. Panourile se închiseră și vasul luă drumul drept spre apus.

Brăzdam valurile Oceanului Indian, vastă câmpie lichidă de cinci sute cincizeci de milioane de hectare și ale cărei ape sunt atât de limpezi încât amețești dacă te apleci asupra lor. Nautilus pluti câteva zile la o adâncime de o sută până la două sute de metri. Oricui, afară de mine, care eram stăpânit de o nesfârșită dragoste pentru mare, ceasurile i s-ar fi părut lungi și plictisitoare; dar plimbările zilnice pe punte, unde sorbeam cu nesaț aerul dătător de viață al oceanului, priveliștea apelor bogate pe care o vedeam prin geamurile salonului, cititul cărților din bibliotecă, scrierea notelor mele zilnice îmi luau tot timpul, nelăsându-mi nicio clipă de oboseală sau de plictis.

Cu sănătatea toți o duceam destul de bine. Regimul de pe bord era cât se poate de potrivit, și în ce mă privește m-aș fi putut lipsi și de schimbările pe care Ned Land, din dorința de a se împotrivi, se străduia să le facă. Temperatura constantă a vasului ne punea la adăpost de orice boală, în așa fel încât nu ne puteam teme nici măcar de o răceală. Dealtfel, se afla pe bord o rezervă oarecare din madreporarul dendrophyllum, cunoscut în Provența sub numele de „fenicul de mare”, din carnea fragedă a polipilor căruia am fi putut face o pastă excelentă împotriva tusei.

Timp de câteva zile am văzut numeroase păsări de apă, palmipede, pescăruși mici și mari. Câteva dintre ele, vânate cu îndemânare și preparate într-un anumit fel, ne-au dat o hrană destul de bună. Printre marii zburători, purtați departe de orice pământ, care se odihnesc pe valuri de oboseala zborului, am zărit albatroși minunați, cu un strigăt strident ca un răget de măgar, păsări din familia longipenelor. Familia totipalmelor era reprezentată de fregate iuți, care pescuiau cu sprinteneală peștii de la suprafață, și de numeroși faetoni, sau „pai-în-coadă”, printre altele faetonul cu pene roșii în coadă, mare cât un porumbel, al cărui penaj alb e nuanțat cu tonuri trandafirii, care scot în evidență culoarea neagră a aripilor.

Plasele lui Nautilus au prins mai multe feluri de broaște țestoase de mare, din genul caret, cu spatele bombat, a căror carapace este foarte prețuită. Reptilele acestea se cufundă cu ușurință și pot sta multă vreme sub apă, închizându-și supapa cărnoasă de la deschizătura exterioară a canalului nazal. Când au fost prinse, unele dintre ele dormeau încă în carapace, la adăpost de animalele marine. Carnea broaștelor țestoase nu ni s-a părut tocmai bună, în schimb ouăle lor ne-au plăcut foarte mult.

Cât despre pești, ei ne-au stârnit admirația ori de câte ori, privind prin ferestre, am putut pătrunde în tainele vieții lor acvatice. Printre ei am observat mai multe specii pe care nu-mi fusese dat să le văd până atunci.

Voi pomeni mai ales ostracionii, care trăiesc numai în Marea Roșie, în Marea Indiilor și în partea oceanului care scaldă coastele Americii ecuatoriale. Peștii aceștia, ca și broaștele țestoase, armadilii, aricii-de-mare și crustaceele, sunt apărați de o platoșă care nu e nici cretoasă, nici pietroasă, ci de-a dreptul osoasă. Uneori platoșa are forma unui corp triunghiular, alteori a unui corp cu patru laturi. Printre cei triunghiulari am văzut câțiva lungi de o jumătate de decimetru, cu carnea sănătoasă și cu un gust minunat, cafenii la coadă și galbeni la înotătoare, pe care i-aș recomanda să fie aclimatizați chiar și în apele dulci, cu care, dealtfel, un anumit număr de pești de mare se deprind ușor. Voi pomeni și ostracionii cu patru laturi, care au pe spinare patru tuberculi mari; ostracionii pătați cu puncte albe pe partea de jos a corpului, care se îmblânzesc ca păsările; trigonii, înarmați cu țepi formați prin prelungirea crustei lor osoase, cărora grohăitul lor ciudat le-a adus porecla de „porci de mare”; apoi dromaderii, cu cocoașe mari în formă de con, a căror carne e tare și ațoasă.

Mai găsesc în însemnările zilnice ținute de meșterul Conseil câțiva pești din genul tetrodonilor, care trăiesc numai în mările acestea: spenglerieni cu spinarea roșie și pieptul alb, care se deosebesc prin trei șiruri de filamente așezate de-a lungul corpului, și tetrodoni electrici, lungi de șapte țoli, împodobiți în culorile cele mai vii. Apoi, ca exemple din alte genuri: ovoizi, asemănători unui ou cafeniu-negricios, brăzdați de dungi albe și fără coadă; diodoni, adevărați porci-spinoși ai mării, înarmați cu țepi și în stare să se umfle până se fac ca un ghem zbârlit de ace; căluți-de-mare, care se găsesc în toate oceanele; pegași zburători, cu botul alungit, cărora înotătoarele pectorale, foarte întinse și așezate ca niște aripi, le îngăduie, dacă nu să zboare, măcar să se avânte în aer; porumbei-spatulați, cu coada acoperită de numeroase inele solzoase; macrognați cu falca lungă, pești excelenți, lungi de douăzeci și cinci de centimetri și strălucind în culorile cele mai plăcute; calliomori vineți, cu capul zgrunțuros; mulțime de blenii-săritori, vărgați cu negru, cu înotătoare pectorale lungi, lunecând pe suprafața apei cu o iuțeală uimitoare; velifere delicioase, care își pot ridica înotătoarele ca pe niște pânze întinse în bătaia curenților prielnici; kurtuși splendizi, pe care natura i-a împodobit din belșug cu galben, albastru-ceresc, argint și aur; trichoptere, cu aripile făcute din filamente; zglăvoci, totdeauna mânjiți de mâl, care scot un fel de foșnet; trigle, al căror ficat e socotit otrăvitor; bodiani, care poartă pe ochi o apărătoare mobilă; în sfârșit, peștii-foale, cu botul lung și în formă de tub, adevărați prinzători de muște ai oceanului, înarmați cu o pușcă pe care n-au prevăzut-o nici Chassepot, nici Remington, și care ucid insectele lovindu-le cu o simplă picătură de apă.

În genul al optzeci și nouălea al peștilor clasificați de Lacépède, care face parte din a doua subclasă a peștilor osoși, cei cu opercul și membrană branhială, am observat scorpena, al cărei cap e înarmat cu țepi și care nu are decât o singură înotătoare dorsală; animalele acestea sunt acoperite cu solzi mici sau lipsite de ei, după subgenul căruia îi aparțin. Al doilea subgen ne-a dat exemplare de didactili lungi de trei-patru decimetri, vărgați cu galben, dar cu capul de o înfățișare fantastică. Cât despre primul subgen, el ne-a dat mai multe exemplare din peștele acela ciudat, poreclit pe drept cuvânt „broască de mare”, pește cu capul mare, când scobit de cavități adânci, când umflat de protuberanțe; zbârlit de țepi și presărat cu tuberculi, el poartă coarne neregulate și hidoase; corpul și coada îi sunt acoperite de bătături; țepii lui fac răni primejdioase; e respingător și înfiorător.

De la 21 la 23 ianuarie, Nautilus înainta cu două sute cincizeci de leghe în douăzeci și patru de ore, adică cinci sute patruzeci de mile, sau douăzeci și două de mile pe oră. Și dacă în trecere puteam recunoaște unele varietăți de pești, aceasta se datora luminii electrice care îi atrăgea ademenindu-i să ne însoțească. Cei mai mulți însă rămâneau curând în urmă, din pricina vitezei vasului. Cu toate acestea, unii izbuteau să se mai țină un timp în preajma lui Nautilus.

În dimineața de 24 ianuarie, la 12°5' latitudine sudică și 94°33' longitudine, am zărit insula Keeling, ridicătură madreporică plină de cocotieri minunați, care a fost vizitată de Darwin și de căpitanul Fitz-Roy. Nautilus se ținu la o mică depărtare de coastele râpoase ale acestei insule nelocuite. Dragele aruncate prinseră numeroase specii de polipi și de echinoderme și câteva cochilii ciudate din încrengătura moluștelor. Câteva exemplare prețioase din specia delfinulelor sporiră comorile căpitanului Nemo, cărora le-am adăugat și eu o astree punctiferă, un fel de polipier parazit, adesea prins de o cochilie. Curând, insula Keeling se pierdu în zare, iar vasul nostru luă direcția nord-vest, spre vârful Peninsulei indiene.

— Locuri civilizate! îmi spuse în ziua aceea Ned Land. Astea îmi plac mai mult decât insulele din Papuasia, în care sunt mai mulți sălbatici decât căprioare! Pe țărmul indian, domnule profesor, sunt drumuri, căi ferate, orașe englezești, franceze și indiene. N-ai nevoie să faci mai mult de cinci mile ca să dai de un compatriot! Hm! N-o fi venit cumva vremea să-i tragem chiulul căpitanului Nemo?

— Nu, Ned, nu! îi răspunsei eu hotărât. Să lăsăm lucrurile în voia lor, cum spuneți voi, marinarii. Nautilus se apropie de continente locuite. Se înapoiază spre Europa. Să-i îngăduim să ne ducă într-acolo. Când o să fim în mările noastre, vom vedea ce ne va sfătui prudența să încercăm. Dealtfel, nu-mi închipui că Nemo o să ne lase să vânăm pe coastele Malabarului sau ale Coromandelului, ca în pădurile din Noua Guinee.

— Și adică fără voia lui nu putem pleca, domnule?

Nu i-am mai răspuns canadianului. Nu voiam să încep o discuție pe tema aceasta, pentru că, de fapt, doream din toată inima să mă las până la capăt în voia sorții care mă aruncase pe bordul lui Nautilus.

De pe insula Keeling, mersul nostru se mai încetini și începu să se schimbe, ducându-ne adesea la mari adâncimi. Planurile înclinate, care puteau fi așezate oblic față de linia de plutire cu ajutorul unor pârghii din interior, au fost folosite de mai multe ori. Ne-am coborât astfel până la doi și chiar trei kilometri, fără ca să putem însă măsura adâncimea Mării Indiilor, al cărei fund n-a putut fi atins nici cu sonde de treisprezece mii de metri. În straturile mai adânci, termometrul arăta întotdeauna patru grade deasupra lui zero. Am observat că numai în straturile apropiate de suprafață apa era totdeauna mai rece, acolo unde fundul se găsea la o adâncime mai mică, decât în larg.

În ziua de 25 ianuarie, oceanul fiind cu totul pustiu, Nautilus pluti toată ziua la suprafață, lovind valurile cu elicea lui puternică și aruncând apa la o mare înălțime. Semăna atunci atât de bine cu un cetaceu uriaș, încât ar fi putut înșela pe oricine l-ar fi văzut. Trei sferturi de zi mi le-am petrecut pe punte, privind întinsul apelor. Nimic în zare, în afară de un steamer lung, care trecu pe la orele patru după-amiază în direcție opusă nouă, spre vest. Catargele steamerului se zăriră o clipă; el însă nu-l putea vedea pe Nautilus care se ridica abia cu puțin deasupra apei. Mi-am închipuit că nava aceea aparține Liniei peninsulare și orientale care face serviciul de pe insula Ceylon la Sydney, oprindu-se la Capul Regelui George și la Melbourne.

Pe la cinci după-amiază, înaintea scurtei înserări care în zonele tropicale leagă ziua cu noaptea, am văzut, împreună cu Conseil, o priveliște ciudată.

Există un animal plăcut la vedere, a cărui întâlnire, după cum se credea în vechime, prevestește noroc. Aristotel, Ateneus, Plinius, Opianus îi studiaseră obiceiurile și vorbiseră despre el cu toată arta poetică a savanților Greciei și Italiei. Ei îl numiseră „Nautilus” sau „pompilius”. Dar știința modernă n-a păstrat denumirea aceasta: molusca e cunoscută acum sub numele de „argonaut”.

Cine l-ar fi întrebat pe Conseil ar fi aflat de la acest băiat cumsecade că încrengătura moluștelor se împarte în cinci clase; că prima clasă, a cefalopodelor, ai căror reprezentanți sunt când goi, când acoperiți de cochilie, cuprinde două familii, a dibranhiatelor și a tetrabranhiatelor, care se deosebesc prin numărul branhiilor; că familia dibranhiatelor cuprinde trei genuri, argonautul, calmarul și sepia, iar familia tetrabranhiatelor nu are decât unul singur, nautilul. Dacă, după această nomenclatură, vreo minte îndărătnică ar fi confundat argonautul, care este acetabulifer, adică purtător de ventuze, cu nautilul, care este tentaculifer, adică purtător de tentacule, n-ar fi avut nicio scuză.

Un grup de câteva sute de asemenea argonauți, făcând parte din specia argonauților tuberculați, specifică Mării Indiilor, călătorea tocmai atunci la suprafața oceanului.

Moluștele acestea grațioase mergeau cu spatele înainte, mișcându-se cu ajutorul unui tub locomotor, prin care aruncau afară apa pe care o aspiraseră. Din cele opt tentacule ale fiecărui argonaut, șase, lungi și subțiri, pluteau pe apă, pe când celelalte două, lățite ca niște palme, erau întinse în vânt asemenea unor pânze ușoare. Le vedeam cât se poate de deslușit găoacea ondulată și în formă de spirală, pe care Cuvier o asemuiește pe drept cuvânt cu o corăbioară elegantă. În adevăr, găoacea poartă ca o navă animalul care a secretat-o, fără ca acesta să fie lipit de ea.

— Argonautul poate să-și părăsească găoacea, i-am spus lui Conseil, dar n-o părăsește niciodată.

— Ca și căpitanul Nemo, îmi răspunse, pe bună dreptate, Conseil. De aceea ar fi făcut mai bine să-și numească vasul Argonautul.

Nautilus pluti aproape o oră printre moluște – apoi, nu știu de ce, ele se speriară toate deodată. Ca la un semn, pânzele fură trase, brațele se strânseră, corpurile se înghemuiră, găoacele se răsturnară schimbându-și centrul de greutate și întreaga flotilă dispăru sub valuri. Totul se petrecu într-o clipă și nu cred că vreodată vasele vreunei escadre să fi manevrat cu mai multă punctualitate. În același timp, noaptea coborî dintr-o dată și valurile, abia mișcate de vânt, se prelinseră liniștite pe sub învelișurile de fier ale lui Nautilus.

A doua zi, 26 ianuarie, am tăiat Ecuatorul pe la al optzeci și doilea meridian, intrând în Emisfera Boreală. În cursul zilei ne-a însoțit un alai fioros de rechini, fiare înspăimântătoare care mișună prin mările acelea, făcându-le foarte periculoase. Erau rechini Philipps, cu spinarea cafenie și pântecele albicios, înarmați cu unsprezece rânduri de dinți; rechini-cu-ochi, care au pe gât o pată mare și neagră, încercuită cu alb, ce seamănă cu un ochi; rechini izabela, cu botul rotunjit și presărat cu puncte întunecate. Adesea, animalele acestea puternice se aruncau asupra geamului salonului cu o violență deloc liniștitoare. Ned Land nu se mai putea stăpâni atunci. Voia să urce la suprafață și să harponeze monștrii aceia, mai ales niște rechini emisoli, a căror gură e pavată cu dinți așezați ca un mozaic, și niște rechini-tigru mari, lungi de cinci metri, care îl ațâțau cu o stăruință cu totul deosebită. În scurtă vreme, însă, Nautilus, sporindu-și viteza, îi lăsă în urmă chiar și pe cei mai repezi dintre aceștia.

La 27 ianuarie, în largul Golfului Bengal, am văzut de mai multe ori o priveliște înfiorătoare: cadavre care pluteau la suprafața apei. Erau morții orașelor indiene, târâți de Gange până în larg. Pentru că vulturii, singurii gropari ai ținutului, nu isprăviseră de sfârtecat cadavrele, rechinii se grăbeau să le dea o mână de ajutor în funebra lor îndeletnicire.

Pe la orele șapte seara, Nautilus, pe jumătate cufundat, plutea într-o mare ca de lapte, ce părea că se întinde până dincolo de zări. Să fi fost efectul razelor lunii? Nu, pentru că luna nouă, abia de două zile, era încă sub orizont, în razele soarelui. Întregul cer, deși luminat de stele, părea negru față de albeața apelor.

Conseil nu-și credea ochilor; mă întrebă care sunt cauzele acestui fenomen ciudat. Din fericire am putut să-i răspund.

— Ai în față ceea ce se numește o mare de lapte, îi spusei, o întindere nesfârșită de apă albă, care poate fi văzută adesea în apropierea țărmurilor din Amboine ca și prin meleagurile în care ne aflăm acum.

— N-ar putea domnul să-mi spună cauzele unei asemenea priveliști? Că doar nu s-o fi prefăcut apa în lapte!

— Nu, Conseil, albeața care te uimește e datorată numai nenumăraților infuzori, un fel de viermușori luminoși, gelatinoși și fără culoare, subțiri cât firul de păr și a căror lungime nu trece de-o cincime de milimetru. Parte din vietățile acestea se lipesc între ele pe o întindere de câteva leghe.

— Câteva leghe! strigă Conseil.

— Da, băiete, și nu încerca să socotești numărul infuzorilor! N-ai să izbutești, fiindcă, dacă nu mă înșel, unii navigatori au plutit pe asemenea mări de lapte chiar și mai mult de patruzeci de mile.

Nu știu dacă Conseil a ținut seama de sfatul meu, dar părea adâncit în gânduri, căuta pesemne să socotească câte cincimi de milimetru sunt în patruzeci de mile pătrate. Cât despre mine, mă uitam în continuare la acest fenomen.

Timp de mai multe ore, Nautilus brăzdă cu pintenul său valurile alburii, alunecând fără zgomot pe apa ce părea săpunită, ca și cum ar fi plutit prin vâltoarea de spumă pe care curenții și contracurenții din golfuri o lasă uneori între ei.

Spre miezul nopții marea își reluă înfățișarea obișnuită, dar în urma noastră, până la marginea orizontului, cerul, oglindind albeața valurilor, păru multă vreme cufundat în luminile nedeslușite ale unei aurore boreale.