Cărbunele submarin
A doua zi, 20 februarie, mă trezii târziu, pe la unsprezece, din pricina oboselii din timpul nopții. M-am îmbrăcat în grabă, nerăbdător să aflu direcția lui Nautilus. Instrumentele arătau că înaintam mereu spre sud, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, la o adâncime de o sută de metri.
Peste câtăva vreme veni și Conseil în salon. I-am povestit călătoria noastră nocturnă, și, fiindcă obloanele mai erau încă deschise, a putut să vadă și el o parte din continentul scufundat.
Nautilus, plutind la numai zece metri deasupra pământului Atlantidei, gonea ca un balon dus de vânt deasupra câmpiilor terestre; stând la ferestrele salonului, ni se părea că suntem niște călători într-un vagon al unui tren rapid. Prin fața ochilor ni se perindau stânci cioplite în forme nemaivăzute și păduri de arbori trecuți din regnul vegetal în cel animal, ale căror siluete neclintite se strâmbau sub valuri. Mormanele de pietre, pitite în covoare de axidii și de anemone sau împodobite cu lungi hidrofite verticale, cât și blocurile de lavă răsucite nefiresc stăteau mărturie a furiei erupțiilor plutonice. În timp ce priveliștile acelea ciudate străluceau în lumina farurilor noastre electrice, îi povesteam lui Conseil istoria atlanților, care, dintr-un punct de vedere pur imaginar, i-au inspirat lui Bailly atâtea pagini încântătoare. Îi povestii luptele eroice purtate și-i înfățișai problema existenței Atlantidei ca pe un fapt ce nu mai putea fi pus la îndoială. Dar Conseil părea că se gândește în altă parte și că nu mă prea ascultă. Am înțeles îndată nepăsarea lui față de problemele istorice. Într-adevăr, privirile îi erau atrase de o sumedenie de pești, și atunci când îi avea în față, pierdut în noianul clasificării, uita pe ce lume trăiește. În asemenea împrejurări, n-am putut face altceva decât să-l urmez, reluând, alături de el, studiile noastre ihtiologice.
Dealtfel, peștii aceia ai Atlanticului nu se deosebeau mult de cei pe care-i studiasem până atunci. Erau vulpi de mare uriașe, lungi de cinci metri și înzestrate cu o mare putere musculară, care le îngăduie să se avânte deasupra valurilor; rechini de felurite specii, printre care un rechin albastru de cincisprezece picioare, cu dinți triunghiulari și ascuțiți, pe care transparența îl făcea aproape nevăzut în mijlocul apelor; sagri cafenii; humantini în formă de prismă, cuirasați cu o piele plină de tuberculi; sturioni asemănători cu semenii lor din Mediterana; singnați-trompetă, lungi de un picior și jumătate, de un galben-cafeniu, cu mici înotătoare cenușii, fără dinți și fără limbă, care treceau pe dinaintea noastră ca niște șerpi subțiri și mlădioși.
Printre peștii osoși, Conseil însemnă niște makaira negricioși, lungi de trei metri, înarmați la falca de sus cu o spadă ascuțită; trahini în culori vii, cunoscuți încă din vremea lui Aristotel sub numele de dragoni de mare, pe care țepii înotătoarei dorsale îi fac foarte primejdios de prins; apoi corifene, cu spinarea cafenie, vărgată cu dungi mici și albastre și încadrată într-un chenar de aur; dorade frumoase; crisostomi-lună, un fel de discuri cu răsfrângeri de azur, care, luminați de sus de razele soarelui, păreau niște pete de argint; în sfârșit, xifii-spadă, lungi de opt metri, umblând în cârduri, cu înotătoare gălbui tăiate în formă de coasă și cu săbii lungi de șase picioare, animale neînfricate, mai degrabă ierbivore decât mâncătoare de pești, care ascultau de cel mai mic semn al femelelor lor ca niște soți bine dresați.
Dar pe când cercetam feluriții reprezentanți ai faunei marine, nu mă mai săturam privind văile Atlantidei. Uneori neregularitățile fundului oceanic îl sileau pe Nautilus să-și încetinească viteza și să se strecoare cu îndemânarea unui cetaceu printre trecătorile strâmte ale colinelor. Dacă labirintul devenea prea încâlcit, submarinul se înălța ca un balon, apoi, după ce trecea piedica, își relua mersul la numai câțiva metri deasupra solului. Minunată și încântătoare călătorie, semănând cu o plimbare aerostatică, de care o deosebea doar faptul că Nautilus se supunea cu desăvârșire mâinii cârmaciului său!
Pe la patru după-amiază, terenul, care până atunci fusese mâlos și acoperit de crengi mineralizate, începu să se schimbe încetul cu încetul: deveni mai stâncos, părând presărat cu conglomerate, cu tufuri bazaltice și urme de lavă și de obsidian sulfuros. Mă gândeam că după șesurile lungi vor urma în curând munții și, într-adevăr, când Nautilus făcu unele mișcări, am văzut spre sud un fel de zid înalt care părea că închide orice ieșire. Vârful lui trecea, fără îndoială, de nivelul oceanului. Pesemne că era un continent sau măcar o insulă, fie una dintre insulele Canare, fie una dintre insulele Capului Verde. Poziția vasului nefiind însemnată – poate dinadins – nu știam unde ne aflăm. În orice caz, zidul mi se părea că trebuie să fie marginea Atlantidei, din care nu străbătusem decât o părticică. Îmi continuai observațiile și în timpul nopții. Rămăsesem singur, fiindcă Conseil plecase să se culce în cabina lui. Încetinindu-și mersul, Nautilus sălta pe deasupra colinelor învăluite în umbră când atingându-le, ca și cum ar fi vrut să se așeze pe ele, când ridicându-se la suprafața valurilor. Prin cristalul apelor se vedeau câteva constelații strălucitoare, dintre care am recunoscut cele cinci sau șase stele zodiacale care vin după Orion.
Aș fi rămas încă multă vreme în fața ferestrei ca să admir marea și cerul, dacă nu s-ar fi închis obloanele. În clipa aceea, Nautilus ajunsese la poalele zidului. Cum avea să iasă de acolo, nu puteam ghici. M-am dus în camera mea. Nautilus stătea nemișcat. Adormii cu gândul să mă scol peste câteva ore, dar nu m-am putut trezi decât a doua zi la ora opt. Am intrat atunci în salon și, privind manometrul, îmi dădui seama că Nautilus plutește la suprafața oceanului. Dealtfel, se auzi curând și zgomot de pași deasupra, pe punte.
Cu toate acestea, nicio clătinare de val nu legăna vasul. M-am urcat până aproape de punte. Capacul era deschis. Am scos capul, dar în loc să dau de lumina zilei, m-am pomenit înconjurat de un întuneric de nepătruns. Unde ne aflam? Mă înșelasem? Să nu fi trecut încă noaptea? Nu se vedea totuși nicio stea, iar bezna era cu mult mai neagră decât întunericul nopții. Nu știam ce să cred, când deodată cineva mă întrebă:
— Dumneavoastră sunteți, domnule profesor?
— Ah! Domnule căpitan! Unde ne aflăm?
— Sub pământ, domnule profesor.
— Sub pământ? strigai eu. Și Nautilus mai plutește?
— Plutește.
— Nu înțeleg…
— Așteptați câteva clipe. Farul se va aprinde îndată și dacă vă plac situațiile limpezi, veți fi mulțumit.
Mă suii pe punte și așteptai. Întunericul era atât de adânc, încât nu-l vedeam nici măcar pe căpitanul Nemo. Dar, uitându-mă spre zenit, exact deasupra capului meu, mi se păru că întrevăd o licărire, un fel de semiîntuneric, străbătând printr-o scobitură rotundă. În clipa aceea farul se aprinse și lucirea lui orbitoare întunecă geana de lumină de deasupra.
După ce am închis o clipă ochii, orbiți de puterea luminii, mă uitai în jurul meu. Nautilus plutea pe lângă un mal, zidit ca un chei. Marea în care se oprise era un fel de lac, închis într-un cerc de ziduri, cu diametrul de două mile, adică având vreo șase mile de jur împrejur. Nivelul lacului – după cum arăta manometrul – nu putea fi decât cel exterior, fiindcă trebuia neapărat să existe o comunicație între lac și mare. Pereții înalți, aplecați spre bază, se rotunjeau formând un fel de pâlnie răsturnată, a cărei înălțime atingea cinci sau șase sute de metri. În vârf se deschidea scobitura rotundă prin care zărisem licărirea datorită, fără îndoială, luminii zilei. Înainte de a cerceta mai cu atenție așezarea grotei aceleia uriașe, înainte de a mă întreba dacă e făcută de natură sau de mâna omului, m-am îndreptat spre căpitanul Nemo.
— Unde suntem? îl întrebai.
— În mijlocul unui vulcan stins, îmi răspunse el; un vulcan înecat de apele mării, în urma unor cutremure. În timp ce dumneavoastră dormeați, Nautilus a pătruns în lacul acesta printr-un canal natural, deschis la zece metri sub valurile oceanului. Aici e portul său, un port sigur, tainic și la adăpostul tuturor vânturilor! Dacă puteți, găsiți-mi pe țărmurile continentelor sau insulelor dumneavoastră o radă asemănătoare cu adăpostul acesta sigur împotriva furiei uraganelor.
— Aici într-adevăr sunteți în siguranță, domnule căpitan. Cine v-ar putea urmări în inima unui vulcan? Dar mi s-a părut că văd o deschizătură în vârful lui…
— E craterul vulcanului. Un crater odinioară plin de lavă, vapori și flăcări, prin care acum pătrunde aerul înviorător pe care-l respirăm.
— Dar ce munte vulcanic e acesta? întrebai eu.
— E un munte situat pe una din numeroasele insule cu care-i presărat oceanul. O stâncă oarecare pentru vapoare; pentru noi însă este o adevărată peșteră uriașă. Am descoperit-o printr-o întâmplare; o întâmplare fericită însă.
— Oare n-ar putea coborî cineva prin gura craterului?
— Nu, după cum nici eu n-aș putea urca pe acolo. Până la o sută de picioare spre baza interioară a muntelui mai merge, dar de la o sută de picioare pereții au asemenea povârnișuri încât sunt de netrecut.
— Văd, domnule căpitan, că natura vă ajută totdeauna și pretutindeni. Vă aflați în siguranță pe lacul acesta și nimeni nu poate intra aici. Nu înțeleg însă la ce vă trebuie un adăpost? Doar, Nautilus n-are nevoie de port!
— Așa e, domnule profesor, dar are nevoie de electricitate ca să se miște, de elemente care să-i dea electricitatea, de sodiu ca să-i alimenteze elementele, de cărbune ca să facă sodiul și de o mină din care să se scoată cărbunele. Or, tocmai în locurile acestea, marea acoperă păduri întregi, înecate încă din timpurile geologice și care sunt acum, pentru noi, o mină nesecată de cărbuni.
— Așadar, domnule căpitan, oamenii dumneavoastră lucrează aici ca mineri.
— Da, domnule profesor. Minele de aici se întind, ca și cele de la Newcastle, pe sub valuri. Oamenii mei, îmbrăcați în haine de scafandru, cu târnăcopul și hârlețul în mână, scot de aici cărbunele, pe care altfel ar trebui să-l iau din minele de pe continente. Iar când ard combustibilul pentru fabricarea sodiului, fumul care iese prin crater face ca muntele să semene cu un vulcan în activitate.
— Îi vom vedea la lucru pe tovarășii dumneavoastră?
— De data asta nu, fiindcă mă grăbesc să continui ocolul submarin al lumii. De aceea mă voi mulțumi cu rezervele de sodiu pe care le mai am aici. Vom rămâne aici o zi, adică timpul de care e nevoie ca să urcăm sodiul pe bord, apoi ne vom urma călătoria. Așa că, dacă doriți să vizitați grota și să faceți înconjurul lacului, folosiți ziua aceasta, domnule Aronnax.
I-am mulțumit căpitanului și m-am dus să-i caut pe cei doi tovarăși ai mei. Ei nu ieșiseră încă din cabină. Îi rugai să mă întovărășească pe punte, fără să le spun unde ne aflam. Lui Conseil, care nu se mira niciodată de nimic, i se păru tot atât de firesc să se trezească sub un munte, pe cât i se păruse de firesc să adoarmă sub apă. Ned Land însă avea un singur gând: să cerceteze grota ca să găsească vreo ieșire.
După ce am mâncat, pe la ora zece am coborât pe mal.
— Iată-ne din nou pe pământ! spuse Conseil.
— Asta nu se cheamă „pământ”, îi răspunse canadianul, și nici nu ne aflăm „pe el”, ci „sub el”.
Între pereții muntelui și apa lacului se întindea un mal nisipos, care în locul cel mai lat avea cinci sute de picioare. Pe malul acela se putea face ușor înconjurul lacului. Dar baza pereților înalți era formată dintr-un sol frământat pe care zăceau, într-o îngrămădire pitorească, blocuri vulcanice și pietre ponce uriașe, pe care flăcările subterane le acoperiseră cu un smalț lucios ce scânteia în lumina farului. Sub pașii noștri, pulberea de mica de pe țărm zbura ca un nor de scântei.
Solul se ridica tot mai mult, cu cât ne îndepărtam de apă. Curând ajunserăm la niște dâmburi lungi și întortocheate, adevărate urcușuri, pe care ne-am putut cățăra; dar a trebuit să pășim cu băgare de seamă printre conglomeratele acelea, pe care nu le lega niciun ciment, iar piciorul aluneca pe trahitele acelea sticloase, făcute din cristale de feldspat și cuarț. Natura vulcanică a grotei se vădea pretutindeni; le atrasei atenția tovarășilor mei asupra acestui lucru.
— Vă puteți închipui, îi întrebai eu, cum era pâlnia asta atunci când se umplea de lavă clocotită și când nivelul lichidului incandescent se ridica până la deschizătura muntelui, ca fonta pe pereții unui cuptor?
— Îmi închipui cât se poate de bine, răspunse Conseil. Dar domnul ar putea să-mi spună de ce uriașul topitor și-a oprit munca și cum se face că acum în locul cuptorului sunt apele liniștite ale unui lac?
— După câte s-ar părea, dragă Conseil, vreo zguduire lăuntrică a deschis în apele oceanului canalul pe care a trecut și Nautilus. Atunci, apele au năvălit înăuntrul muntelui. O luptă înspăimântătoare s-a dat între cele două elemente, luptă care a luat sfârșit cu victoria lui Neptun. Dar secole nenumărate s-au scurs până ce vulcanul înecat a devenit o grotă liniștită.
— Foarte bine, spuse Ned Land. N-am nimic împotriva explicației acesteia, numai că îmi pare rău pentru noi, că deschizătura de care vorbiți nu s-a făcut deasupra nivelului mării.
— Păi, dragă Ned, îl luă în primire Conseil, dacă trecerea n-ar fi fost submarină, Nautilus n-ar fi putut pătrunde prin ea.
— Și mai am să adaug, meștere Land, că apele n-ar fi năvălit sub munte, iar vulcanul ar fi rămas vulcan. Așa că n-are de ce să-ți pară rău.
Urcam mereu. Dâmburile erau din ce în ce mai abrupte și mai înguste. Uneori dădeam de șanțuri adânci peste care trebuia să sărim, alteori ne târam pe genunchi sau pe burtă și ocoleam povârnișurile ca să trecem peste crestele ascuțite. Dar dibăcia lui Conseil și forța canadianului învinseră toate piedicile. La vreo treizeci de metri înălțime, natura solului începu să se schimbe. Drumul rămase însă la fel de anevoios. Bazalturile negre înlocuiau acum conglomeratele și trahitele; unele se întindeau în pânze pline de bășicături, altele formau prisme regulate, exemple minunate de arhitectură naturală, asemeni unor coloane care susțineau arcadele bolții uriașe. Între bazalturi șerpuiau fluvii împietrite de lavă răcită, încrustate cu fâșii bituminoase, iar pe alocuri se întindeau covoare largi de sulf. Lumina zilei, care pătrundea acum cu putere prin craterul de sus, scălda într-un luciu palid resturile vulcanice, îngropate pentru totdeauna în inima stinsă a muntelui.
Mai sus cu vreo două sute cincizeci de picioare a trebuit să ne oprim: în fața noastră se ridicau obstacole de netrecut. Bolta lăuntrică se înclina în așa fel, încât nu mai urcam, ci trebuia să mergem de jur împrejur. La înălțimea aceea, regnul vegetal începea lupta cu regnul mineral. Câțiva copăcei și ici-colo chiar copaci în toată puterea cuvântului ieșeau din scobiturile stâncilor. Am recunoscut câteva euforbii din care picura sevă caustică. Eliotrope ce nu-și justificau numele, pentru că razele soarelui nu le mângâiau niciodată, își aplecau trist capetele decolorate și fără mireasmă; crizantemele creșteau sfioase la rădăcina unor aloeși cu frunze lungi, mohorâte, bolnăvicioase. Dar în torentul împietrit de lavă am găsit câteva violete mici, slab parfumate, pe care le-am mirosit cu nesaț. Parfumul e sufletul florii, dar florile mării, splendidele hidrofite n-au suflet!
Tocmai ajunseserăm lângă un pâlc de arbori-dragon viguroși, care dădeau stâncile la o parte cu rădăcinile lor mușchiuloase, când Ned Land strigă:
— Ia uitați-vă, un stup!
— Un stup? întrebai eu neîncrezător.
— Da, un stup, repetă canadianul. Și albinele zumzăie în jurul lui.
M-am apropiat și a trebuit să recunosc că așa era. În scorbura unui arbore-dragon roiau câteva mii de albine, atât de răspândite în insulele Canare și ale căror produse sunt foarte prețuite. Firește, canadianul a vrut mai întâi să-și strângă o provizie de miere și n-am avut ce-i face. Aprinzând cu bricheta un mănunchi de frunze uscate amestecate cu pucioasă, el începu să afume albinele. Zumzetul se stinse treptat și din scorbura deschisă Ned Land strânse câteva livre de miere aromată pe care o vârî în torbă.
— Să vedeți ce prăjitură strașnică am să fac din miere și făină de artocarpus! ne spuse el.
— Tii! se bucură Conseil. O să fie ca turta dulce.
— Fie și ca turta dulce, spusei eu, numai hai să mergem mai departe.
La unele coturi ale potecii pe care mergeam se vedea lacul, în toată întinderea lui. Farul îi lumina întreaga suprafață, pe care nu tresărea niciun val, nicio unduire. Nautilus părea încremenit. Pe punte și pe mal forfoteau oamenii echipajului, ca niște năluci negre în mijlocul luminii.
Pe când înconjuram vârful înalt al stâncilor care sprijineau bolta, am descoperit că albinele nu erau singurele viețuitoare dinăuntrul vulcanului. Păsări de pradă pluteau din loc în loc, rotindu-se în umbră, sau își luau zborul din cuiburile lor cocoțate pe vârfuri de stâncă. Erau ulii cu pântecul alb și un fel de șoimi care poartă numele de vânturei. Pe povârnișuri alergau cât le țineau picioarele dropii dolofane. E lesne de închipuit ce poftă l-a cuprins pe Ned la vederea unui vânat atât de gustos și cât de rău i-a părut că n-avea o pușcă la îndemână. El încercă să înlocuiască plumbul cu pietre și, după câteva încercări nereușite, izbuti să rănească una din dropiile acelea minunate. Dacă aș arăta că și-a primejduit de zeci de ori viața ca să prindă vânatul, n-aș minți deloc. Dar până la urmă izbuti să vâre dropia în tolbă, lângă fagurii de miere.
A trebuit să coborâm apoi spre țărm, pentru că era cu neputință să mai urcăm creasta. Deasupra noastră, craterul larg deschis părea o gură uriașă de fântână. Din locul în care ne aflam zăream deslușit cerul și vedeam alergând norii răvășiți de vântul din apus, care-și târau până în vârful muntelui peticele neguroase. Asta arăta că norii nu sunt prea sus, fiindcă muntele se înălța abia cu opt sute de picioare deasupra oceanului.
La o jumătate de oră după ultima ispravă a canadianului, ajunserăm din nou jos, pe malul interior. Aici creșteau lanuri întregi de mărar de mare, un fel de plantă mică din familia umbeliferelor, bună de pus în oțet, căreia i se mai spune și fenicul-de-mare. Conseil culese câteva buchete. Dintre animale, am întâlnit mii de crustacei de toate soiurile, homari, crabi, palemoni, mysis, păianjeni-de-mare, galatee și nesfârșit de multe scoici, ghiocuri, murecși și patele.
Acolo se deschidea o peșteră minunată, pe al cărei nisip ne-am întins toți trei cu plăcere. Focul lustruise pereții smălțuiți și strălucitori ai peșterii, presărați în întregime cu pulbere de mica. Ned Land pipăia stânca, încercând să-i măsoare grosimea, ceea ce m-a făcut să zâmbesc fără voie. Vorbind apoi despre veșnicele sale planuri de evadare, i-am dat canadianului o oarecare speranță, spunându-i că Nemo n-a venit spre sud decât ca să-și împrospăteze provizia de sodiu. N-ar fi fost de mirare ca Nautilus să pornească spre coastele Europei și ale Americii, înlesnind astfel canadianului o nouă încercare de fugă. Stăteam tolăniți de o oră în peștera aceea fermecătoare. Discuția, care la început fusese aprinsă, lâncezea acum. Ne cuprinse moleșeala. Fiindcă n-aveam de ce să mă împotrivesc somnului, m-am lăsat în voia lui. Visam – nu-ți alegi visele –, visam că viața mea se reducea la viața vegetativă a unei simple moluște. Mi se părea că peștera aceasta era cele două valve ale cochiliei mele…
Deodată mă trezi vocea lui Conseil.
— Alarmă! Alarmă! strigă el.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebai ridicându-mă pe jumătate.
— Năvălește apa peste noi!
Am sărit în picioare. Marea năvălea în peșteră ca un puhoi și, fiindcă nu eram moluște, trebuia, nici vorbă, să fugim. În câteva minute ne aflam la adăpost, pe vârful grotei.
— Ce-o fi asta? întrebă Conseil. Vreun fenomen nou?
— Nicidecum, prietene, îi răspunsei. E fluxul care era cât p-aci să ne prindă pe neașteptate, ca pe eroul lui Walter Scott! Oceanul se umflă în afară și, printr-o lege firească a echilibrului, crește și nivelul lacului. Ne-am ales numai cu o jumătate de baie. Haidem pe Nautilus să ne schimbăm hainele!
Trei sferturi de oră mai târziu, plimbarea noastră în jurul lacului luă sfârșit și ne urcarăm pe bord. Oamenii echipajului tocmai sfârșeau de cărat provizia de sodiu și Nautilus ar fi putut pleca de îndată. Cu toate astea, căpitanul Nemo nu dădu niciun ordin. Aștepta oare să se înnopteze, ca să poată ieși în taină prin trecătoarea submarină? Se prea poate. A doua zi dimineața, însă, Nautilus, părăsindu-și portul, naviga în larg, la câțiva metri sub valurile Atlanticului.