Pentru și contra
În vremea când se petreceau toate acestea, eu mă întorceam dintr-o explorare științifică pe care o făcusem în ținuturile pline de primejdii din Nebraska, în Statele Unite. Fusesem trimis acolo de guvernul francez în calitatea mea de profesor suplinitor la Muzeul de istorie naturală din Paris. După șase luni petrecute în Nebraska, către sfârșitul lui martie m-am întors la New York, aducând cu mine colecții prețioase. Plecarea spre Franța îmi era fixată pentru începutul lunii mai. În așteptarea ei, mă ocupam cu clasarea bogățiilor mineralogice, botanice și zoologice, pentru muzeu. Atunci avu loc accidentul vasului Scoția.
Cunoșteam toate discuțiile în legătură cu monstrul marin; și cum s-ar fi putut să nu le cunosc? Citisem și recitisem pe rând toate ziarele americane și europene, fără însă a mă lămuri prea mult. Taina aceasta îmi dădea de gândit, și pentru că nu puteam să-mi formez o părere, treceam de la o extremă la alta. Fără îndoială că la mijloc era ceva neobișnuit; neîncrezătorii puteau merge să vadă spărtura misterioasă a vasului Scoția. Când am ajuns la New York, faptele erau discutate cu înflăcărare. Părerea că ar fi vorba de o insulă plutitoare sau de o stâncă invizibilă, așa cum susțineau necunoscătorii, fusese părăsită. Într-adevăr, în afară de cazul când stânca aceasta ar fi avut în ea o mașină, cum s-ar fi putut deplasa cu o viteză atât de mare?
De asemenea, tot pe baza uimitoarei viteze de deplasare fusese respinsă și ideea existenței unei epave marine uriașe. Rămâneau deci numai două explicații posibile, și partizanii lor se împărțiseră în două tabere: de o parte, cei care susțineau teoria existenței unui monstru de o forță colosală, de cealaltă parte, cei care vorbeau cu convingere despre un vas „submarin”, de o forță motrice extraordinară.
Or, această ultimă ipoteză, admisibilă la urma urmelor, căzu în fața cercetărilor făcute în cele două continente. Nu prea era cu putință ca un simplu particular să aibă un asemenea aparat. Unde și când l-ar fi putut construi și cum ar fi reușit el să păstreze secretul construcției?
Numai un guvern putea avea o astfel de mașină distrugătoare, pentru că în vremurile acestea nenorocite, în care omul se străduiește să mărească puterea armelor de război, e de crezut ca un stat să încerce, fără știrea celorlalte, o mașină atât de groaznică. După puștile cu tragere rapidă, torpilele; după torpile, berbecii submarini; apoi – cel puțin așa sper – mijloacele de apărare împotriva lor. Dar ipoteza unei mașini de război căzu și ea în urma declarațiilor guvernelor. Pentru că era vorba de un interes public – doar sufereau comunicațiile transoceanice – sinceritatea guvernelor nu putea fi pusă la îndoială. Dealtfel, cine ar fi fost în stare să creadă că construcția unui vas submarin s-ar fi putut face în secret? A păstra secretul în asemenea împrejurări e foarte greu pentru un particular și cu siguranță că este imposibil pentru un stat, ale cărui acțiuni sunt supravegheate cu deosebită atenție de către puterile rivale.
Deci, după cercetări făcute în Anglia, Franța, Rusia, Prusia, Spania, Italia, America și chiar în Turcia, ipoteza unui vas submarin fu definitiv îndepărtată.
Monstrul marin reveni astfel la ordinea zilei, în ciuda nenumăratelor glume și atacuri ale ziarelor de mâna a doua. Porniți pe această cale, oamenii își dădură frâu liber imaginației, făurind cele mai nesăbuite și mai năstrușnice închipuiri în domeniul ihtiologiei.
La sosirea mea în New York, mai multe persoane îmi făcură onoarea de a-mi pune întrebări cu privire la monstru. Publicasem în Franța o lucrare in-cvarto, în două volume, intitulată „Misterele din adâncul mărilor”. Cartea, foarte bine primită în lumea savanților, mă făcea să trec drept un specialist în acest domeniu destul de puțin cunoscut al istoriei naturale. Mi se ceru părerea. Atâta timp cât am putut să neg realitatea faptului, m-am ținut de o negare absolută. Curând însă, „strâns cu ușa”, a trebuit să dau explicații. Deci, „onorabilul Pierre Aronnax, profesor la Muzeul din Paris”, a fost somat de ziarul „New York Herald” să-și spună părerea. Fiindcă nu puteam să tac, am vorbit. Am discutat chestiunea sub toate aspectele ei politice și științifice; dau mai jos un extras dintr-un articol bine documentat pe care l-am publicat în numărul din 30 aprilie:
Prin urmare, spuneam eu, după ce am cercetat una câte una diferitele ipoteze, după ce a fost înlăturată orice altă presupunere trebuie să admitem neapărat existența unui animal marin de o putere neobișnuită.
Marile adâncimi ale oceanului ne sunt cu totul necunoscute. Sondele cercetătorilor n-au ajuns încă până la ele. Ce se petrece oare în aceste abisuri? Ce fel de ființe trăiesc și ar putea trăi la douăsprezece sau cincisprezece mile sub apă? Ce fel de organism au aceste animale? Cu greu ne putem închipui.
Totuși, soluția problemei pe care o am de rezolvat poate să ia forma unei dileme; sau cunoaștem toate varietățile de ființe care trăiesc pe planeta noastră, sau nu le cunoaștem.
Dacă nu le cunoaștem pe toate, dacă natura mai are încă pentru noi secrete în ihtiologie, nimic nu e mai ușor decât să admitem existența unor pești sau a unor cetacei de specii sau de genuri necunoscute, cu un organism parcă anume făcut ca să „perforeze”, locuind în abisurile de nepătruns, și pe care o întâmplare oarecare, o fantezie sau o toană îi ridică din când în când, la mari intervale de timp către suprafața oceanelor.
Dacă, dimpotrivă, cunoaștem toate speciile existente trebuie neapărat să căutăm animalul de care e vorba printre acelea care sunt determinate, și în cazul acesta m-aș simți îndemnat să admit existența unui narval uriaș.
Narvalul obișnuit sau licornul de mare atinge adesea o lungime de șaizeci de picioare. Înmulțiți cu cinci sau chiar cu zece această mărime, dați cetaceului nostru o putere proporțională cu mărimea sa, sporiți-i armele de atac și veți obține animalul dorit. El va avea proporțiile determinate de ofițerii de pe Shannon, va avea unealta trebuincioasă pentru străpungerea vasului Scoția și puterea necesară pentru a sparge blindajul unei nave. Într-adevăr, narvalul este înarmat cu un fel de spadă de fildeș, cu o halebardă – după cum îi spun unii naturaliști – un dinte principal care are tăria oțelului. Asemenea dinți s-au găsit înfipți în corpul balenelor pe care narvalul le atacă totdeauna cu succes. Alții au fost smulși cu foarte mare greutate din carenele vaselor pe care le sfredeliseră dintr-o parte într-alta, așa cum un burghiu sfredelește un butoi. La muzeul Facultății de Medicină din Paris se găsește unul dintre acești dinți, lung de doi metri și douăzeci și cinci de centimetri și lat de patruzeci și opt de centimetri la bază!
Ei bine, închipuiți-vă această armă de zece ori mai tare și animalul de zece ori mai puternic, zvârliți-o cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, înmulțiți masa ei cu viteza și veți obține o lovitură în stare să dea naștere catastrofei despre care vorbim. Deci, până la informații mai amănunțite, părerea mea este că avem de-a face cu un cetaceu de o mărime uriașă, înarmat nu cu o halebardă, ci cu un adevărat pinten ca al fregatelor cuirasate sau al navelor-berbec de război, cu care s-ar asemăna atât în ceea ce privește volumul cât și puterea de mișcare.
Astfel s-ar explica acest fenomen inexplicabil – afară de cazul în care, în ciuda celor văzute, simțite și resimțite, nimic nu ar fi adevărat, ceea ce iarăși este cu putință!
Ultimele cuvinte erau o lașitate din partea mea; dar voiam să-mi apăr până la un anumit punct demnitatea de profesor și să nu mă fac de râs în fața americanilor, care râd din toată inima atunci când râd. Îmi păstram astfel o ieșire. Dar, în fond, admiteam existența monstrului.
Articolul meu fu discutat cu multă aprindere, fapt care-l făcu foarte cunoscut și îmi aduse un număr oarecare de partizani. Dealtfel, soluția propusă lăsa frâu liber imaginației. Spiritului omenesc îi place să-și plăsmuiască tot felul de făpturi supranaturale, și marea este cel mai bun loc în care pot să se nască și să se dezvolte acești uriași pe lângă care animalele de pe pământ, ca elefanții sau rinocerii, nu sunt decât niște pitici. Întinderile de apă poartă în adâncurile lor cele mai mari specii de mamifere cunoscute și ascund poate moluște de mărimi nemaipomenite, crustacee înspăimântătoare la vedere, cum ar fi, de pildă, homari având o sută de metri, sau crabi cântărind două sute de tone! Și de ce nu? Pe vremuri, animalele de pe pământ, viețuitoare ale erelor geologice, patrupedele, quadrumanele, reptilele și păsările erau făcute pe măsuri uriașe. Creatorul îi turnase într-un tipar colosal, pe care timpul l-a micșorat puțin câte puțin. De ce oare marea n-ar fi păstrat în adâncurile ei necunoscute aceste probe gigantice ale vieții unei alte epoci, ea care niciodată nu se schimbă, pe câtă vreme sâmburele pământesc se schimbă întruna? De ce oare n-ar ascunde în sânul ei ultimele varietăți ale acestor specii de titani, ce trăiesc secole în locul anilor și milenii în locul secolelor?
Dar prea mă las dus de visuri care n-ar trebui să mă preocupe într-o asemenea măsură. Să pun deci capăt închipuirilor pe care timpul mi le-a schimbat ulterior în realități de necrezut. Repet: se formase atunci o părere despre natura fenomenului, și oamenii credeau pe de-a-ntregul în existența unei ființe uimitoare care nu avea nimic comun cu fabuloșii șerpi de mare. Dar dacă unii n-au văzut în aceasta decât o problemă pur științifică, alții, mai practici, mai ales din America și din Anglia, erau de părere că oceanul trebuie curățat de periculosul monstru, pentru ca astfel să se asigure comunicațiile transoceanice. Ziarele industriale și comerciale, mai ales, insistară asupra acestui lucru. „Shipping and Mercantile Gazette”, „Lloyd”, și „Paquebot”, „Revue maritime et coloniale”, toate ziarele devotate companiilor de asigurare, care amenințau să ridice taxele de asigurare, au fost în unanimitate de acord asupra acestui punct.
După ce opinia publică și-a dat astfel verdictul, Statele Unite luară, primele, o hotărâre. La New York se organiză o expediție destinată urmăririi cetaceului. O fregată de mare viteză, numită Abraham Lincoln fu pregătită să cerceteze în cel mai scurt timp apele. Arsenalele au fost deschise comandantului Farragut, care grăbi echiparea fregatei.
Și, după cum se întâmplă totdeauna, din clipa în care se luă hotărârea ca monstrul să fie urmărit, el nu mai apăru. Timp de două luni nu se mai auzi nimic despre el. Nicio navă nu-l mai întâlni. Se părea că cetaceul aflase de comploturile care se urzeau împotriva lui. Se vorbise atâta despre monstru, chiar și prin cablul transatlantic! De aceea unii glumeți pretindeau că, printr-un șiretlic, monstrul oprise în drum vreo telegramă, aflând astfel de toate uneltirile și punându-se la adăpost.
Deci acum nu se mai știa în ce parte să fie trimisă fregata, pregătită pentru o lungă călătorie și echipată cu unelte de pescuit din cele mai bune. Și nerăbdarea crescu mereu, până când, la 2 iulie, se află că un vas, care naviga pe ruta San Francisco-Șanhai, văzuse animalul cu trei săptămâni mai înainte în apele nordice ale Pacificului.
Știrea aceasta dădu naștere unei emoții de nedescris. Comandantului Farragut nu i se mai îngădui nici măcar un răgaz de douăzeci și patru de ore. Proviziile erau încărcate. Magaziile de cărbuni erau pline până la refuz. Toți oamenii din echipaj se găseau la posturi. Căpitanului nu-i mai rămânea decât să-și aprindă cuptoarele, să le încingă și să pornească. Nu i s-ar fi iertat nici măcar o jumătate de zi întârziere. Dealtfel, comandantul Farragut nu dorea nici el altceva decât să plece cât mai curând.
Cu trei ore înainte ca Abraham Lincoln să părăsească cheiul din Brooklyn, am primit o scrisoare redactată în felul următor:
Domnului Aronnax.
Profesor la Muzeul din Paris.
Hotel „Fifth-Avenue”
New York.
Domnule, Dacă doriți să faceți parte din expediția de pe Abraham Lincoln, guvernul Statelor Unite ar fi încântat ca Franța să fie reprezentată prin dv. în această expediție. Comandantul Farragut vă ține la dispoziție o cabină.
Cu cele mai bune sentimente.
J. B. Hobson, secretarul Ministerului Marinei.