Vanikoro
Spectacolul înfiorător la care asistasem era numai începutul seriei de catastrofe marine pe care Nautilus avea să le întâlnească în drum. De când am intrat în mările mai umblate, am zărit adesea, plutind sub apă, schelete de vase putrezite și, în adâncuri, pe fund, tunuri, ghiulele, ancore, lanțuri și multe alte obiecte de fier roase de rugină.
Astfel, purtați înainte de Nautilus, pe care trăiam ca și izolați, la 11 decembrie am ajuns în apropierea arhipelagului Pomotu, vechi grup de insule primejdioase pomenit de Bougainville, care se întinde pe o lungime de cinci sute de leghe de la est-sud-est la vest-nord-vest, între 13°30' și 23°50' latitudine sudică și 125°30' și 151°30' longitudine vestică, de la insula Ducie până la insula Lazaref. Arhipelagul Pomotu are o suprafață de trei sute șaptezeci de leghe pătrate și este format din vreo șaizeci de grupuri de insule, printre care și grupul Gambier, căruia Franța i-a impus protectoratul său. Insulele acestea de mărgean cresc încet, dar necontenit, și se vor uni într-o zi datorită înmulțirii polipilor. Apoi, noua insulă se va uni la rândul ei cu arhipelagurile vecine, formând al cincilea continent, care se va întinde de la Noua Zeelandă și Noua Caledonie până la insulele Marchize. În ziua în care îi expuneam căpitanului Nemo teoria aceasta, el îmi răspunse rece:
— Pământul ar avea nevoie de oameni noi, nu de continente noi!
Întâmplarea făcuse ca Nautilus să ajungă tocmai în dreptul insulei Clermont-Tonnerre, una din cele mai curioase, din grupul care a fost descoperit în 1822 de căpitanul Bell, comandantul vasului Minerva. Am putut astfel să studiez sistemul madreporic căruia i se datoresc insulele din acest ocean.
Madreporarii, care nu trebuie confundați cu mărgeanul, au un țesut învelit în calcar. Prefacerile structurii țesutului l-au făcut pe ilustrul meu profesor, domnul Milne-Edwards să-i claseze în cinci secțiuni. Vietățile mici care secretă scheletul trăiesc cu miliardele în câte o căsulie. Depunerile lor calcaroase devin roci, recife, insulițe și insule. Ele formează când un inel împrejurul unei lagune sau lac interior, care comunică prin câteva spărturi cu marea, când o barieră asemănătoare acelor de pe coastele Noii Caledonii și de pe diferitele insule din arhipelagul Pomotu. În unele locuri, de pildă în insula Réunion sau în insula Mauriciu, madreporarii înalță recife care par încărcate de ciucuri, adevărate ziduri drepte și înalte, în preajma cărora oceanul este foarte adânc. Înconjurând la o depărtare de numai câteva sute de metri malurile râpoase ale insulei Clermont-Tonnerre, am putut să admir munca uriașă îndeplinită de lucrătorii aceia microscopici.
Pereții insulei se datoresc mai cu seamă unor madreporari care poartă numele de milepore, porite, astre și meandrine. Polipii aceștia cresc mai ales în apele agitate de la suprafața mării, de aceea ei încep mai întâi să clădească partea de sus, care se adâncește apoi, încetul cu încetul, odată cu sfărâmăturile secrețiunilor pe care se reazemă. Așa este cel puțin teoria lui Darwin, care explică în felul acesta formarea atolilor – teorie după mine superioară aceleia care pune la temelia construcțiilor madreporice vârfuri de munți sau de vulcani cufundate la câteva picioare sub nivelul mării.
Am putut să cercetez de foarte aproape zidurile acestea ciudate, căci lângă ele sondele arătau o adâncime mai mare de trei sute de metri, iar farurile noastre electrice făceau să scânteieze calcarul strălucitor. Întrebându-mă de cât timp au avut nevoie barierele uriașe din fața noastră ca să se formeze, Conseil a rămas uimit când i-am spus că, după cercetările savanților, durata lor de creștere este de aproape trei milimetri și jumătate într-un secol.
— Așadar, ca să se înalțe zidurile acestea, îmi spuse el, a fost nevoie de…?
— De o sută nouăzeci și două de mii de ani, dragul meu Conseil, ceea ce lungește nespus de mult zilele biblice. Dealtfel, formarea huilei, adică mineralizarea pădurilor îngropate de potopuri, a cerut un timp cu mult mai îndelungat. Dar voi adăuga că zilele Bibliei nu sunt decât epoci, și nu intervalul care se scurge între două răsărituri de soare, căci, după Biblia însăși, soarele nu datează din prima zi a creației.
Când Nautilus se reîntoarse la suprafața oceanului, am cuprins cu privirea întreaga insulă Clermont-Tonnerre, joasă și împădurită. Pe stâncile ei madreporice au putut crește plantele numai datorită vârtejurilor marine și furtunilor. Cândva, demult, câteva semințe aduse de uragan de pe pământuri învecinate căzură pe straturile calcaroase amestecate cu rămășițele descompuse ale peștilor și plantelor marine, din care s-a format humusul vegetal. O nucă de cocos, aruncată de valuri, ajunse pe noile țărmuri. Sămânța prinse rădăcini.
Crescând, arborele opri vaporii de apă. Astfel se născu un pârâu. Încetul cu încetul vegetația se întinse. Câteva animale mici, viermi, insecte sosiră pe trunchiuri smulse de vânt din alte insule. Broaștele țestoase veniră să-și clocească aici ouăle. Păsările și-au făcut cuib în arborii tineri. În chipul acesta, viața animală se dezvoltă și, atras de verdeață și rodnicie, apăru omul. Astfel s-au format aceste insule, operă uriașă a vietăților microscopice.
Spre seară, insula Clermont-Tonnerre pieri în depărtare, și Nautilus își schimbă vădit direcția. După ce atinse Tropicul Capricornului la o sută treizeci și cinci grade longitudine, vasul se îndreptă spre vest-nord-vest, străbătând toată zona intertropicală. Deși soarele verii își revărsa cu dărnicie razele, nu sufeream deloc de căldură, fiindcă la treizeci sau patruzeci de metri sub apă temperatura nu se ridica la mai mult de zece sau douăsprezece grade.
La 15 decembrie am lăsat spre răsărit fermecătorul Arhipelag al Societății și încântătoarea Tahiti, podoaba Pacificului. Dimineața zărirăm la câteva mile depărtare vârfurile înalte ale acestei insule, în apele ei am pescuit pești dintre cei mai buni pentru masa noastră: scrumbii, bonite, albicore și câteva varietăți ale unui șarpe de mare numit murenophis.
Nautilus străbătuse opt mii o sută de mile. Lochul arăta nouă mii șapte sute douăzeci de mile când am ajuns între arhipelagul Tonga Tabu, unde au pierit echipajele vaselor Argo, Port-au-Prince și Duke-of-Portland, și Arhipelagul Navigatorilor, unde a fost ucis căpitanul de Langle, prietenul lui La Perouse. Am trecut apoi pe lângă arhipelagul Viti, unde sălbaticii i-au măcelărit pe mateloții de pe Union ca și pe căpitanul Bureau din Nantes, comandantul vasului Aimable-Josephine.
Arhipelagul acesta, care se întinde pe o sută de leghe de la nord la sud și pe nouăzeci de la est la vest, este cuprins între 6° și 2° latitudine sudică și 174° până la 179° longitudine vestică. Printre numeroasele insule, insulițe și stânci care îl formează, se numără și insulele Viti Levu, Vanua Levu și Kandubon.
Ele au fost descoperite în 1643 de Tasman, în același an în care Toricelli inventa barometrul și Ludovic al XIV-lea se urca pe tron. Rămâne să vă gândiți care dintre aceste trei fapte au fost mai folositoare umanității. Au venit apoi Cook, în 1714, d'Entrecasteaux, în 1793 și, în sfârșit, în 1827, Dumont d'Urville, care descurcă tot haosul geografic al arhipelagului. Nautilus se apropie de Golful Wailea, unde s-au desfășurat grozavele aventuri ale căpitanului Dillon, care a descoperit cel dintâi taina naufragiului lui La Perouse.
Golful acesta, în care am pescuit de mai multe ori, ne-a dat foarte multe stridii din cele mai bune. Le-am mâncat fără nicio socoteală, deschizându-le chiar la masă, după cum ne învață Seneca. Stridiile făceau parte din specia cunoscută sub numele de ostrea lamellosa, foarte obișnuită în Corsica. Bancul de stridii trebuie să fi fost uriaș și fără îndoială că, dacă n-ar mai și pieri din ele, ar ajunge să astupe golful, dat fiind că o singură stridie face până la două milioane de ouă.
Și dacă meșterul Ned Land n-a pățit nimic de data asta, după lăcomia de care a dat dovadă, se datorește faptului că stridia e singura hrană care nu provoacă niciodată indigestii. Într-adevăr, este nevoie de cel puțin șaisprezece duzini de stridii ca să avem cele trei sute cincisprezece grame de substanțe azotoase necesare hranei zilnice a unui om.
La 25 decembrie, Nautilus naviga în mijlocul arhipelagului Noilor Hebride, pe care Quiros le-a descoperit în 1606, pe care Bougainville le-a explorat în 1768 și cărora Cook le-a dat numele actual în 1773. Grupul acesta se compune mai cu seamă din nouă insule mari și se întinde pe o lungime de o sută douăzeci de leghe, de la nord-nord-vest la sud-sud-est, între 15° și 2° latitudine sudică și 164° și 168° longitudine. Am trecut pe aproape de insula Auru, care în lumina amiezii îmi apăru ca o pădure deasă și verde, dominată de un pisc foarte înalt. În ziua aceea era Crăciunul, și Ned Land regreta grozav „Christmas”-ul, sărbătoare de familie la care protestanții țin atât de mult.
Nu-l mai văzusem pe căpitanul Nemo de vreo opt zile, când, în dimineața zilei de 27, intră în salon, cu aerul unui om de care abia te-ai despărțit.
Tocmai mă uitam pe planisferă, urmărind ruta lui Nautilus; căpitanul se apropie și, punând degetul pe un punct al hărții, spuse numai atât:
— Vanikoro.
Numele acesta avu un efect magic. Era numele insulelor pe care naufragiaseră vasele lui La Perouse. Am sărit în picioare.
— Ne îndreptăm spre Vanikoro? îl întrebai.
— Da, domnule profesor, răspunse căpitanul.
— Și am să pot vizita insulele acelea vestite, unde s-au sfărâmat Boussole și Astrolabe?
— Da, domnule profesor, dacă asta vă este dorința.
— Când ajungem la Vanikoro?
— Am și ajuns.
M-am urcat pe punte, urmat de căpitanul Nemo, și am scrutat cu nesaț orizontul. Înspre nord-est se ridicau din mare două insule vulcanice, una mai mare și alta mai mică, înconjurate de un recif de corali, cu o circumferință de patruzeci de mile. Aveam în față însăși insula Vanikoro, căreia Dumont d'Urville îi dăduse numele de Insula Căutării, și ne găseam exact în fața micului port Vanu, situat între 16°4' latitudine sudică și 164°32' longitudine estică. Țărmurile păreau acoperite de verdeață, începând de la plajă și până aproape de înălțimile dinlăuntrul insulei, deasupra cărora se ridica muntele Kapogo, înalt de aproape nouă sute cincizeci de metri.
Lăsând în urmă primele șiruri de stânci, Nautilus pătrunse printr-o trecătoare îngustă, ajungând acolo unde marea avea o adâncime de cincizeci până la șaptezeci de metri. La umbra unor mangrove am zărit câțiva sălbatici care priveau uimiți cum ne apropiem de ei. Forma lunguiață și neagră a lui Nautilus, înaintând pe apă, nu semăna oare cu un cetaceu nemaivăzut de care trebuiau să se păzească?
Căpitanul Nemo mă întrebă ce știu despre naufragiul lui La Perouse.
— Ceea ce știe toată lumea, căpitane, îi răspunsei eu.
— Și puteți să-mi spuneți și mie ce știe toată lumea? adăugă el, pe un ton puțin ironic.
— Cu plăcere.
I-am povestit ce știam din ultima lucrare a lui Dumont d'Urville, al cărei rezumat îl redau în cele ce urmează. În 1785, Ludovic al XVI-lea îl trimise într-o călătorie în jurul pământului pe La Perouse împreună cu secundul acestuia, căpitanul de Langle. Ei se îmbarcară pe navele Boussole și Astrolabe, care de atunci au dispărut. În 1791, guvernul francez, neliniștit de soarta celor două corvete, trimise în căutarea lor două bastimente: Recherche și Espérance. Acestea părăsiră portul Brest la 28 septembrie, sub comanda lui Bruni d'Entrecasteaux. Două luni mai târziu, comandantul vasului Albermale, un anume Bowen, anunța că întâlnise sfărâmături de vase pe coasta Noii Georgii. Dar d'Entrecasteaux, neștiind nimic despre vestea adusă de Bowen, veste care dealtfel era destul de nesigură, se îndreptă spre Insulele Amiralității pe care un raport al căpitanului Hunter le arăta ca fiind locul unde naufragiase La Perouse.
Cercetările sale au fost zadarnice. Espérance și Recherche trecură chiar prin fața insulei Vanikoro, fără a se opri, și până la urmă această călătorie se dovedi a fi una din cele mai nenorocite, căci în ea își pierdu viața d'Entrecasteaux, doi secunzi și mai mulți marinari.
Mai târziu, căpitanul Dillon, un vechi navigator al Pacificului, a fost cel dintâi care a găsit urme neîndoielnice ale naufragiaților.
La 15 mai 1824, nava sa Saint-Patrick trecu pe lângă Tikopia, una dintre insulele Noilor Hebride. Aici un marinar indian, ieșindu-i înainte într-o pirogă, îi vându un mâner de sabie din argint gravat. Indianul acela povestea printre altele că mai înainte cu șase ani, în timpul unui popas la Vanikoro, văzuse doi europeni ale căror vase naufragiaseră cu mulți ani în urmă pe stâncile insulei.
Dillon, ghicind că e vorba de vasele lui La Perouse a căror dispariție stârnise atâta vâlvă, voi să pornească spre Vanikoro, unde, după spusele matelotului, se găseau numeroase urme ale naufragiului. Dar vânturile și curenții îl împiedicară.
Dillon se reîntoarse la Calcutta. Aici reuși să capete ajutorul Societății asiatice și al Companiei Indiilor. I se dădu un vas numit La Recherche și, împreună cu un agent francez, plecă la 23 ianuarie 1827. După ce făcu popas în mai multe locuri din Pacific, La Recherche ajunse la 7 iulie 1827 în fața insulei Vanikoro, în portul Vanu, în același loc în care se găsea acum Nautilus.
Aici, Dillon culese numeroase rămășițe ale naufragiului: unelte de fier, ancore, bucăți de scripeți, tunulețe de bronz, o ghiulea de optsprezece livre, frânturi de instrumente astronomice, o bucată din coronamentul pupei și un clopot de bronz cu următoarea inscripție: „Bazin m-a făcut”, marca turnătoriei Arsenalului din Brest, pe la 1785. Deci nu mai era cu putință nicio îndoială.
Dillon rămase acolo până în octombrie, făcând cercetări amănunțite. Apoi părăsi Vanikoro, se îndreptă spre Noua Zeelandă, poposi în 7 aprilie 1828 la Calcutta, de unde se întoarse în Franța, fiind primit cu simpatie de Carol al X-lea. În vremea asta, Dumont d'Urville, care nu știa nimic despre descoperirile lui Dillon, căuta prin alte părți locul naufragiului. Și, într-adevăr, echipajul unei baleniere îi aduse vestea că în mâinile sălbaticilor din Luisiada și din Noua Caledonie se găsesc niște medalii și o cruce de Saint-Louis.
Dumont d'Urville, conducând vasul Astrolabe, porni la drum și, la două luni după plecarea lui Dillon din Vanikoro, el ancora în fața lui Hobart-Town. Acolo luă cunoștință de rezultatele obținute de Dillon și află că un oarecare James Hobbs, secund pe nava Union din Calcutta, oprindu-se pe o insulă situată între 8°18' latitudine sudică și 156°30' longitudine estică, găsise la indigenii de pe acele meleaguri bare de fier și bucăți de stofă roșie.
Dumont d'Urville, destul de nedumerit și neștiind dacă trebuie să dea crezare sau nu veștilor anunțate de ziare, nu tocmai demne de încredere, se hotărî totuși să pornească pe urmele lui Dillon.
La 10 februarie 1828, Astrolabe sosi în fața insulei Tikopia, de unde își luă drept călăuză și interpret pe un dezertor stabilit în insulă; se îndreptă apoi spre Vanikoro, pe care o zări la 12 februarie, merse de-a lungul recifelor până în ziua de 14 februarie și abia la 20 ale aceleiași luni ancoră în portul Vanu.
La 23 februarie, câțiva ofițeri cercetară insula și găsiră câteva rămășițe neînsemnate. Băștinașii se arătară răuvoitori; nu voiau să spună nimic și refuzau să-i ducă la locul naufragiului. Purtarea lor lăsă să se nască bănuieli că ei i-ar fi maltratat pe naufragiați. Acum, băștinașii păreau să se teamă de Dumont d'Urville, ca de unul venit să-l răzbune pe La Perouse și pe nefericiții săi tovarăși.
Totuși, la 26 februarie, indigenii, momiți cu daruri și înțelegând că nu aveau de ce se teme, îl conduseră pe Jacquinot, secundul vasului, la locul naufragiului.
Acolo, la trei sau patru brase sub apă, între recifele Pacu și Vanu, zăceau împrăștiate ancore, tunuri, bucăți de fier și de plumb, înfipte în calcar. Șalupa și baleniera lui Astrolabe se îndreptară spre locul acela și, cu multă caznă, echipajul izbuti să smulgă o ancoră grea de o mie opt sute de livre, un tun de fier, o bucată de plumb și două tunuri mici de bronz. Întrebând pe indigeni, Dumont d'Urville află că La Perouse, după ce își pierduse amândouă vasele în recifele insulei, își construise un vas mai mic, cu care dispăruse din nou… Unde? Nu se știa. Comandantul lui Astrolabe ridică, sub un tufiș de manglieri, un monument de piatră în amintirea vestitului navigator și a tovarășilor lui. Era o piramidă simplă, dreptunghiulară, cu piedestalul de mărgean, fără niciun fel de podoabe de fier care ar fi putut să trezească lăcomia indigenilor.
După aceea, Dumont d'Urville se pregăti de plecare; dar întregul echipaj era bolnav de febra specifică acestor țărmuri nesănătoase, îmbolnăvindu-se apoi și el, nu putu porni până la 17 martie. În timpul acesta, guvernul francez, crezând că Dumont d'Urville n-a aflat nimic despre descoperirea lui Dillon, trimise spre Vanikoro corveta Bayonnaise comandată de Legoarant de Tromelin, care se găsea atunci pe coasta vestică a Americii. Vasul acostă în fața insulei Vanikoro la câteva luni după plecarea lui Astrolabe; nu descoperi nimic nou, dar constată că sălbaticii respectaseră monumentul ridicat în amintirea lui La Perouse.
Iată, pe scurt, istoria pe care i-am povestit-o căpitanului Nemo.
— Așadar, îmi spuse el, nu se știe încă în ce parte a pierit al treilea vas, construit de naufragiații de la Vanikoro?
— Nu se știe.
Căpitanul Nemo nu răspunse nimic și-mi făcu semn să-l urmez în salon. Nautilus coborî la câțiva metri sub apă și obloanele se deschiseră.
M-am apropiat în grabă de geam și sub desișul de corali acoperit de fongii, sifonule, alcione și cariofilee, printre miliardele de pești încântători, julis, glyphisidoni, pompheride, diacopi, holocentri, am recunoscut unele resturi pe care dragele nu le putuseră scoate: bucăți de fier, fărâme de ancore, de tunuri, de ghiulele, o garnitură de cabestan, o parte din prova, toate aparținând vaselor naufragiate și pe care acum crescuseră flori vii. În timp ce priveam epavele, căpitanul îmi povesti cu voce gravă:
— Comandantul La Perouse a plecat la 7 decembrie 1785 cu vasele Boussole și Astrolabe. El s-a oprit mai întâi în Golful Botany, a vizitat Arhipelagul Prietenilor, Noua Caledonie, s-a îndreptat către Santa Cruz și a poposit la Namuka, una din insulele arhipelagului Hapai. Apoi navele sale au ajuns la recifele încă necunoscute de la Vanikoro. Vasul Boussole, care mergea înainte, s-a lovit de coasta sudică. Astrolabe, voind să-i vină în ajutor, păți același lucru. Primul vas se sfărâmă îndată. Al doilea, împotmolit în partea ferită de vânt, rezistă câteva zile. Băștinașii îi primiră destul de bine pe naufragiați, care se instalară în insulă și își construiră un vas mai mic din resturile celorlalte două vase mari. Câțiva dintre marinari rămaseră pentru totdeauna, de bună voie, la Vanikoro. Ceilalți, slăbiți și bolnavi, plecară cu La Perouse. Ei se îndreptară către insulele Salomon unde își găsiră sfârșitul, pe coasta de apus a insulei celei mai mari din grup, între Capurile Deception și Satisfaction.
— De unde știți toate acestea? întrebai eu.
— Iată ce am găsit pe locul ultimului naufragiu!
Căpitanul Nemo îmi arătă o cutie de tablă, roasă de apa sărată a mării, pe care se afla stema Franței. O deschise și înăuntru am văzut un teanc de hârtii îngălbenite, dar pe care se mai putea desluși scrisul.
Erau chiar instrucțiunile ministrului marinei date comandantului La Perouse, cu însemnări pe margini făcute de mâna lui Ludovic al XVI-lea!
— Frumoasă moarte pentru un marinar! spuse căpitanul Nemo. Liniștit mormânt e acest mormânt de mărgean, și dea Cerul ca eu și tovarășii mei să nu avem niciodată altul!