O balenă de specie necunoscută
Cu toate că m-a buimăcit căderea aceea neașteptată, tot ce am simțit atunci mi-a rămas foarte limpede întipărit în minte.
Mai întâi m-am scufundat la o adâncime de vreo douăzeci de picioare. Sunt un bun înotător, deși nu mă pot măsura cu Byron sau cu Edgar Poe, care au fost ași în arta natației – astfel că nu mi-am pierdut cumpătul. Din câteva lovituri puternice de picioare m-am ridicat la suprafața apei.
Prima mea grijă a fost să văd ce s-a întâmplat cu fregata. Îmi observase cineva dispariția? Își schimbase oare Abraham Lincoln direcția?
Trimisese comandantul Farragut o barcă după mine? Puteam să nădăjduiesc că voi fi salvat?
Prin întunericul de nepătruns, se întrezărea o umbră neagră dispărând spre răsărit. Luminile ei se pierdură în depărtare. Era fregata. Mă socoteam pierdut.
— Ajutor! Ajutor! strigai, înotând cu disperare spre Abraham Lincoln.
Hainele mă stinghereau. Apa mi le lipea de corp, zădărnicindu-mi orice mișcare. Mă cufundam, mă sufocam.
— Ajutor!
A fost ultimul meu strigăt. Gura mi se umplu de apă. Mă zbăteam târât spre adâncuri.
Deodată cineva mă apucă de haină, mă trase la suprafața apei și am auzit, da, am auzit cuvintele acestea:
— Dacă domnul ar avea bunăvoința să se sprijine de umărul meu, ar putea să înoate mult mai ușor.
M-am agățat de brațul credinciosului Conseil:
— Tu ești, Conseil, tu?
— Chiar eu, îmi răspunse Conseil. Și la ordinele domnului.
— Ciocnirea te-a aruncat în apă odată cu mine?
— Deloc. Dar fiind în serviciul domnului, l-am urmat pe domnul!
Conseil găsea că toate acestea sunt foarte firești!
— Și fregata? îl întrebai eu.
— Fregata, răspunse Conseil întorcându-se pe spate, sunt de părere că domnul nu trebuie să se mai bizuie pe ea.
— Ce spui?
— În clipa în care mă aruncam în mare, am auzit oamenii de la cârmă strigând: „Elicea și cârma sunt sfărâmate”.
— Sfărâmate?
— Da, sfărâmate de colțul monstrului. Cred că e singura stricăciune pe care a suferit-o Abraham Lincoln. Dar, din nenorocire pentru noi, fregata nu mai poate fi cârmită.
— Atunci suntem pierduți!
— Poate, răspunse liniștit Conseil. Totuși mai avem câteva ore înaintea noastră și în acest timp se pot întâmpla încă multe lucruri.
Calmul de neclintit al lui Conseil mă îmbărbăta. Am înotat cu mai multă vigoare; însă din cauza hainelor care mă strângeau ca într-un clește, abia mă puteam ține la suprafață. Conseil băgă de seamă lucrul acesta.
— Să-mi dea voie domnul să-i fac o tăietură la haină, îmi spuse el.
Și strecurând un cuțit sub hainele mele, le despică de sus până jos.
Apoi mi le scoase cu dibăcie, în timp ce eu înotam pentru amândoi.
I-am făcut, la rândul meu, aceeași operație lui Conseil, continuând să „navigam” unul lângă altul.
Totuși, situația nu era mai puțin gravă. Poate că dispariția noastră nici nu fusese observată, și chiar dacă ar fi fost, fregata nu putea să se întoarcă spre noi din cauza cârmei rupte. Nu puteam nădăjdui decât în trimiterea unei bărci.
Conseil se gândi cu sânge rece la această presupunere și își făcu un plan. Ciudată ființă! Băiatul acesta era atât de liniștit, de parcă s-ar fi aflat la el acasă!
Am hotărât, dat fiind că singura noastră scăpare nu putea fi decât o barcă de pe Abraham Lincoln, să ne pregătim s-o așteptăm cât mai mult timp. Și pentru ca în așteptarea bărcii să nu ne sleim puterile, ne-am gândit la următoarea soluție: în timp ce unul dintre noi va pluti pe spate, nemișcat, cu brațele încrucișate, cu picioarele întinse, celălalt va înota împingându-l înainte. Rolul acesta de remorcher nu trebuia să dureze mai mult de zece minute și în felul acesta aveam putința să înotăm încă vreo câteva ore, poate chiar până la răsăritul soarelui.
Slabă nădejde! Dar speranța este atât de adânc înrădăcinată în sufletul omului! Și apoi, eram doi. În sfârșit, deși pare de necrezut, trebuie să spun că dacă aș fi vrut chiar să-mi nimicesc orice nădejde și să mă las cuprins de desperare, tot n-aș fi putut!
Ciocnirea dintre fregată și cetaceu avusese loc cam pe la unsprezece noaptea. După socoteala mea, trebuia deci să rezistăm încă opt ore până la răsăritul soarelui – lucru care ar fi fost cu putință dacă puneam în practică planul nostru. Marea, destul de liniștită, nu ne obosea prea tare. Din când în când încercam să străbat cu privirea întunericul adânc, pe care-l întrerupea doar fosforescența provocată de mișcările noastre. Priveam valurile luminoase care se spărgeau sub mâna mea și a căror fâșie sclipitoare era acoperită de umbre plumburii. Am fi putut crede că suntem cufundați într-o baie de mercur.
Pe la unu noaptea mă simții foarte obosit. Brațele și picioarele îmi înțepeniseră din pricina unor cârcei puternici. Conseil mă sprijini, și salvarea noastră nu mai atârna acum decât de el. Curând îl auzii gâfiind: respirația îi era scurtă și repede. Am înțeles că nu va mai putea să reziste multă vreme.
— Lasă-mă! Lasă-mă! îi spusei.
— Să părăsesc pe domnul? Niciodată! strigă el. Sper să mă înec eu mai întâi.
Chiar atunci, printre norii groși, pe care vântul îi mâna spre răsărit, se ivi luna. Sub razele ei, marea străluci. Lumina aceea binefăcătoare ne împrospăta puterile. Ridicai capul și privii în toate părțile. Fregata abia se mai zărea, ca o masă întunecată, cam la vreo cinci mile de noi. De bărci însă nici urmă!
Am vrut să strig, dar la ce bun, când ne găseam la o asemenea depărtare! Buzele mele umflate nu mai erau în stare să scoată niciun sunet. Conseil bâigui câteva cuvinte și mi se păru că-l aud repetând de mai multe ori:
— Ajutor! Ajutor!
Oprindu-ne o clipă, am ascultat. Mi se părea că mai aud ceva. Și nu puteam să fiu sigur dacă era sângele care-mi vâjâia în urechi sau dacă era un strigăt care răspundea chemării lui Conseil.
— Ai auzit? șoptii eu.
— Da! Da!
Și Conseil strigă din nou, cu desperare.
De data aceasta nu mă puteam înșela! O voce omenească ne răspunse. Era oare vocea unui nenorocit părăsit în mijlocul oceanului, a unei alte victime de pe vasul nostru, sau mai degrabă ne chema din întuneric o barcă trimisă de fregată?
Conseil făcu o ultimă sforțare și, sprijinindu-se de umărul meu, în timp ce eu rezistam cu cele din urmă puteri, ieși pe jumătate din apă, după care căzu iar, istovit.
— Ce-ai văzut?
— Am văzut… șopti el, am văzut… dar să nu mai vorbim… să ne păstrăm puterile…!
Ce văzuse oare? În clipa aceea, nu știu de ce, amintirea monstrului îmi reveni pentru prima oară în minte… Dar vocea?… S-au dus de mult vremurile când de-alde Iona își găseau adăpost în pântecele balenelor! În acest timp, Conseil mă trăgea mereu după el, ridicând din când în când capul, privind înainte și scoțând câte un strigăt, căruia îi răspundea o voce din ce în ce mai apropiată. Abia îl mai auzeam. Puterile mă părăsiseră; degetele mi se răsfirau; mâinile nu-mi mai erau de niciun ajutor, gura mereu deschisă mi se umplea de apa sărată a mării; mă cuprinse frigul. Ridicai capul pentru ultima oară, apoi mă scufundai… În clipa aceea m-am lovit de ceva tare, de care m-am agățat. Am simțit că sunt tras la suprafața apei, că pieptul mi se dezumflă și am leșinat. Îmi revenii curând, datorită frecțiunii strașnice care mi se făcea. Am întredeschis ochii…
— Conseil! am șoptit.
— Domnul m-a sunat? răspunse Conseil.
Atunci, la lumina ultimelor raze ale lunii care apunea, am zărit o figură care nu era a lui Conseil, dar pe care am recunoscut-o îndată.
— Ned! am strigat.
— Da, domnule, Ned, în persoană, alergând încă după premiu! îmi răspunse canadianul.
— Ai fost aruncat în mare când s-a ciocnit fregata?
— Da, domnule profesor, dar fiindcă sunt mai norocos decât dumneavoastră, am nimerit îndată pe o insulă plutitoare.
— O insulă?
— Da, sau, și mai exact, am nimerit pe cetaceul dumneavoastră uriaș.
— Vorbește mai limpede, Ned.
— Numai acum am înțeles de ce cangea mea nu l-a putut pătrunde și s-a tocit de pielea lui.
— De ce, Ned, de ce?
— Pentru că monstrul ăsta, domnule profesor, e făcut din plăci de oțel!
Aici trebuie să mă opresc puțin, să-mi reîmprospătez amintirile și să-mi controlez spusele.
Ultimele cuvinte ale canadianului pricinuiră o schimbare bruscă în mintea mea. M-am cățărat repede deasupra ființei sau obiectului pe jumătate ieșit din apă, care ne servea de adăpost; l-am încercat cu piciorul. Aveam de-a face, fără îndoială, cu un corp tare, de nepătruns, și nu cu acea substanță moale din care sunt făcute marile mamifere marine.
Dar acest corp tare putea să fie o carapace osoasă, asemeni aceleia pe care o aveau animalele antediluviene, și aș fi putut foarte bine să clasez monstrul printre reptilele-amfibii, cum sunt broaștele țestoase sau aligatorii.
Dar nu! Spatele negricios pe care stăteam era neted, lucios, fără solzi. Când îl loveai, scotea un sunet metalic și – mă credeți sau nu – părea că este, dar ce spun eu, nu părea, ci chiar era făcut din plăci nituite.
Nu mai încăpea nici urmă de îndoială! Animalul, monstrul, fenomenul care dăduse de gândit întregii lumi savante, care tulburase și înșelase închipuirea marinarilor de pe cele două continente, trebuia s-o recunosc, era un fenomen mai uimitor încă, un fenomen ieșit din mâna omului.
Descoperirea existenței unei ființe mitologice, de necrezut, nu m-ar fi uimit atât de mult. Ca minunea să vină de la Creator, e lucrul cel mai firesc. Dar să te pomenești dintr-o dată în fața ochilor cu un lucru atât de uluitor, făurit de mâna omului într-un mod misterios, era ceva care te putea face să-ți pierzi mințile!
Cu toate acestea, nu mai încăpea nicio îndoială! Ne găseam pe spatele unui fel de vas submarin, care avea, după cum am putut să-mi dau seama, forma unui imens pește de oțel. Ned Land avusese dreptate. Conseil și cu mine ne-am văzut siliți să ne alăturăm părerii lui.
— Bine, spusei eu, dar atunci aparatul acesta trebuie să aibă într-însul mașini și un echipaj care să le manevreze…
— Nici vorbă că da, îmi răspunse Ned, și totuși, de trei ore, de când stau pe insula asta plutitoare, n-a dat nimeni niciun semn de viață.
— Va să zică, vasul nu s-a mișcat din loc.
— Nu, domnule Aronnax, se lasă legănat în voia valurilor, dar nu pornește mai departe.
— Totuși știm că e înzestrat cu o mare iuțeală. Și, pentru că e nevoie de o mașină care să producă viteza aceasta și de un mecanic care să conducă mașina, e sigur că suntem salvați.
— Hm! făcu Ned cu îndoială.
În clipa aceea, vrând parcă să întărească cuvintele mele, se auzi o bolboroseală în partea dinapoi a acestui aparat ciudat, al cărui propulsor era cu siguranță o elice. Vasul porni. Abia am avut timp să ne agățăm de partea sa care se ridica cu optzeci de centimetri deasupra apei. Din fericire, însă, viteza nu era prea mare.
— Atât timp cât merge la suprafață, bodogăni Ned Land, n-am nimic de zis. Dar dacă îi dă prin minte să se scufunde, atunci pielea mea nu mai face nici doi bani!
„Ba încă și mai puțin!” ar fi putut spune canadianul. Trebuia deci să intrăm numaidecât în legătură cu cei ce se aflau înăuntrul aparatului. Am cercetat partea de deasupra, căutând o deschizătură, un capac, o „gură de vizitare”, ca să folosesc termenul tehnic; însă plăcile erau atât de bine prinse una de alta, încât totul părea neted și uniform.
Dealtfel dispăruse și luna și se făcuse întuneric beznă. Acum trebuia să așteptăm să se lumineze de ziuă, ca să găsim un mijloc de a pătrunde în interiorul vasului submarin.
Așadar, scăparea noastră era în mâna misterioșilor cârmaci care conduceau aparatul, și dacă ei ar fi dorit să-l scufunde, eram pierduți! Dar dacă aceasta nu avea să se întâmple, atunci era sigur că vom face cunoștință cu dânșii. Fără îndoială că dacă nu găsiseră un sistem de a-și produce singuri aerul, trebuiau să se ridice din când în când la suprafața apei, ca să-l ia. Deci trebuia să existe o deschizătură care să pună în legătură interiorul vasului cu aerul.
Cât despre nădejdea de a fi salvați de către comandantul Farragut, trebuia să renunțăm cu totul la ea. Ne îndreptam spre apus. După socotelile noastre, viteza cu care înaintam era destul de potrivită, cam de douăsprezece mile pe oră. Elicea bătea valurile cu o regularitate desăvârșită, ieșind din când în când la suprafață și făcând să țâșnească apa fosforescentă la o mare înălțime.
Pe la patru dimineața, aparatul își mări viteza. Rezistam cu greu la iuțeala sa amețitoare, mai ales când valurile ne șfichiuiau fața. Din fericire, Ned descoperi sub mâna sa un inel de prins odgoane, fixat în partea de sus a învelișului, și izbutirăm să ne agățăm de el.
Astfel se scurse întreaga noapte. Amintirile mele nelămurite mă împiedică să descriu pe rând tot ce s-a întâmplat. Îmi amintesc bine de un singur amănunt: în timpul când marea și vântul se potoliseră, mi s-a părut de mai multe ori că aud niște sunete nelămurite, un fel de armonie nedeslușită, formată din acorduri îndepărtate. Care era misterul acestui vas submarin, căruia întreaga lume îi căuta în zadar o explicație? Ce fel de ființe locuiau pe vasul acesta misterios? Care era mecanismul ce-i dădea putința să se miște cu o viteză atât de uimitoare? În sfârșit se iviră zorile. Ceața dimineții ne învălui, apoi se risipi curând. Eram gata să încep o cercetare amănunțită a învelișului care alcătuia, în partea de sus, un fel de punte, când am simțit că ea se scufundă încetul cu încetul.
— Ei, la naiba! strigă Ned Land, lovind cu piciorul în plăcile sonore, deschideți odată, navigatori neospitalieri!
Dar din pricina zgomotului asurzitor al elicei, era greu să-l audă cineva. Din fericire, însă, mișcarea de scufundare încetă.
Deodată, dinăuntrul vasului se auzi un zăngănit puternic de fiare. O placă fu ridicată și un om își făcu apariția. La vederea noastră el scoase un strigăt ciudat și dispăru.
După câteva clipe, opt voinici cu fața acoperită apărură pe tăcute și ne traseră în mașina lor fantastică.