Banchiza
Nautilus își reluă direcția, mereu spre sud, mergând cu mare viteză de-a lungul meridianului al cincizecilea. Voia oare să ajungă până la pol? N-aș fi crezut, fiindcă până atunci toate încercările de a se atinge polul dăduseră greș. Dealtfel, nici timpul nu era potrivit, deoarece 13 martie al pământurilor antarctice corespunde cu 13 septembrie al regiunilor boreale, când începe perioada echinoxială. În ziua de 14 martie, la 55° latitudine, am zărit ghețuri plutitoare, niște sfărâmături neînsemnate, de douăzeci până la douăzeci și cinci de picioare, ca niște praguri de care se spărgeau valurile. Nautilus plutea la suprafața oceanului. Ned Land, care vânase prin mările arctice, era obișnuit cu priveliștea ghețurilor. Conseil și cu mine le vedeam pentru întâia oară. În zare, spre sud, se întindea o fâșie albă, orbitor de sclipitoare, căreia balenierele engleze i-au dat numele de „iceblinck”. Fâșia asta pe care norii, oricât de deși ar fi, nu o pot întuneca, vestește prezența unui pack sau a unui banc de gheață. În adevăr, curând se iviră blocuri tot mai mari, a căror strălucire se schimba mereu, după toanele cetii. Unele din ele erau străbătute de vine verzi, ca niște dungi șerpuite, trase cu sulfat de cupru. Prin altele, care semănau cu niște ametiste uriașe, lumina pătrundea nestânjenită. Unele oglindeau razele de lumină pe miile de fațete ale cristalelor lor; altele, colorate de reflexele vii ale calcarului, ar fi ajuns pentru construirea unui întreg oraș de marmură. Cu cât coboram mai spre sud, cu atât insulele acestea plutitoare se înmulțeau și se măreau. Mii de păsări polare își făcuseră cuiburi pe ele. Petrelii, damierii, furtunarii ne asurzeau cu țipetele lor, ba chiar, luându-l pe Nautilus drept un cadavru de balenă, se așezau pe el lovind cu ciocul în tabla sonoră. În timpul navigației printre ghețuri, căpitanul Nemo stătea adesea pe punte, cercetând cu atenție ținuturile pustii. Câteodată, privirea lui liniștită părea că se însuflețește. Se gândea că în mările acestea polare, nestrăbătute de oameni, era la el acasă, stăpân peste întinderile de netrecut? Tot ce se poate. Dar nu spunea o vorbă. Stătea ca împietrit și nu-și venea în fire decât când simțul său de cârmaci îl îndemna s-o facă. Îl conducea pe Nautilus cu o măiestrie desăvârșită, ferindu-l de ciocnirile cu ghețarii, dintre care unii măsurau o lungime de mai multe mile și o înălțime de șaptezeci până la optzeci de metri. Adesea, orizontul părea pe de-a-ntregul închis. La 60° latitudine nu se mai vedea niciun loc de trecere. Cu toate astea, cercetând cu grijă, căpitanul Nemo găsea totdeauna vreo deschizătură îngustă, prin care se strecura cu îndrăzneală, știind bine că ea se va închide în urma noastră. În felul acesta, Nautilus, condus cu îndemânare, străbătu ghețurile, clasificate după forma sau după mărimea lor cu o precizie ce-l încânta pe Conseil: iceberguri sau munți de gheață, icefielduri sau câmpii întinse și nesfârșite, driftice sau ghețuri plutitoare, packuri sau câmpuri de sfărâmături, numite și palkuri atunci când sunt circulare sau streamuri, când sunt alcătuite din fâșii lungi.
Temperatura era destul de scăzută: termometrul de afară arăta două sau trei grade sub zero. Noi însă aveam haine călduroase, făcute din pielea focilor și a urșilor marini. Interiorul lui Nautilus, încălzit cu regularitate de aparatele lui electrice, putea să înfrunte și frigurile cele mai mari. Dealtfel, n-aveam decât să ne cufundăm câțiva metri sub valuri, ca să dăm de o temperatură potrivită.
Dacă am fi călătorit prin locurile acestea cu două luni în urmă, am fi nimerit în timpul când ziua este neîntreruptă; acum, însă, noaptea ținea trei sau patru ore, și mai târziu avea să întunece pentru șase luni regiunile din jurul polului.
La 15 martie am depășit latitudinea insulelor New Shetland și Orkney de Sud.
Căpitanul îmi spuse că odinioară numeroase cârduri de foci locuiau în ținuturile acelea, dar balenierele engleze și americane, în setea lor de distrugere, au măcelărit adulții și femelele gestante și au lăsat în urma lor pustiu și moarte.
La 16 martie, pe la opt dimineața, Nautilus, urmând meridianul al cincizeci și cincilea, trecu peste Cercul polar antarctic. Ghețurile ne înconjurau din toate părțile. Nemo înainta mereu, mergând din trecătoare în trecătoare.
— Oare încotro o fi mergând? întrebai eu.
— Drept înainte! îmi răspunse Conseil. Până la urmă, dacă n-o să poată merge mai departe, o să se oprească.
— Nu-mi prea vine să cred!
Și, la drept vorbind, excursia aceea aventuroasă nu-mi displăcea deloc. Cu greu aș putea să arăt cât mă încânta frumusețea regiunilor pe care le străbăteam! Ghețurile luau forme minunate: îngrămădirea lor înfățișa când un oraș oriental cu nenumărate minarete și geamii, când o cetate prăbușită, doborâtă la pământ de vreun cutremur. În mijlocul furtunilor de zăpadă, priveliștea se schimba necontenit sub razele piezișe ale soarelui sau sub cețurile fumurii. Auzeam și vedeam pretutindeni detunături, surpări, prăbușiri de ghețari, care se schimbau asemeni vederilor dintr-o lanternă magică.
Dacă Nautilus era scufundat în timpul acestor ruperi de echilibru, zgomotul se propaga prin apă cu o intensitate înspăimântătoare și prăbușirea uriașelor grămezi isca vârtejuri primejdioase până în straturile cele mai adânci ale oceanului. Nautilus sălta și se clătina atunci ca o corabie lăsată pradă furiei elementelor naturii. De multe ori nu se mai vedea nicio trecere și credeam că vom rămâne acolo, prinși pentru totdeauna. Dar căpitanul Nemo, călăuzit de instinct, descoperea noi trecători, după cele mai mici semne. Nu se înșela niciodată, observând firișoarele de apă albăstrie care brăzdau icefield-urile. De aceea nu mă îndoiam că se mai aventurase cu Nautilus prin mările antarctice.
Dar în ziua de 16 martie, câmpurile de gheață ne închiseră calea cu desăvârșire. Nu ajunseserăm încă la banchiză, dar aveam în față icefielduri, înțepenite laolaltă de ger. O asemenea piedică nu-l putea opri însă pe căpitanul Nemo și el se aruncă împotriva icefieldului cu o furie înspăimântătoare. Nautilus intră ca o daltă în masa sfărâmicioasă, despicând-o cu trosnituri grozave. Semăna atunci cu un berbece antic, împins de o putere nemărginită. Sfărâmăturile de gheață, aruncate la mari înălțimi, cădeau ca grindina în jurul nostru. Prin forța propriului său impuls, submarinul nostru își croia un canal. Uneori, dus de avânt, se ridica deasupra câmpului de gheață, strivindu-l sub greutatea sa. Alteori, vârât sub icefield, îl făcea să plesnească printr-o simplă clătinare, pricinuindu-i spărturi largi. În zilele acelea am avut de înfruntat furtuni puternice. Câteodată pâcla era atât de deasă, încât nu se mai vedea nici de la un capăt la celălalt al punții. Vântul se schimba pe neașteptate dintr-o direcție în alta. Zăpada se grămădea în troiene atât de tari, încât ar fi trebuit sfărâmată cu târnăcopul. La numai cinci grade sub zero, tot învelișul lui Nautilus se acoperea de gheață. O corabie n-ar fi putut să se miște, căci toate funiile i s-ar fi încurcat în scripeți. Numai un vas fără pânze, împins de motoare electrice și nefolosind cărbuni, ar fi fost în stare să înfrunte latitudini atât de înalte. În condițiile acestea, barometrul rămânea mereu coborât, atingând chiar 73°5'. Nici pe indicațiile busolei nu ne mai puteam bizui. Cu cât ne apropiam de Polul magnetic meridional, care nu trebuie confundat cu Polul Sud al globului, cu atât acele înnebunite ale busolei arătau mai anapoda. După Hansten, polul acesta se afla cam la 70° latitudine și 130° longitudine, iar după observațiile lui Duperrey, la 135° longitudine și 70° 30' latitudine. Trebuia deci să facem cercetări numeroase, ducând compasurile în diferite locuri ale navei, și să ne oprim la o medie. Adesea însă ne mulțumeam să trasăm drumul străbătut după calcule aproximative, metodă puțin satisfăcătoare pentru trecătorile șerpuite, ale căror puncte de reper se schimbau necontenit. În sfârșit, la 18 martie, după douăzeci de încercări zadarnice, Nautilus se văzu stăvilit de-a binelea. Nu mai erau nici streamuri, nici palkuri și nici icefielduri, ci doar o nesfârșită și neclintită barieră clădită din munți uniți între ei.
— Banchiza! îmi spuse canadianul.
Am înțeles că pentru Ned Land, ca și pentru toți navigatorii dinaintea noastră, banchiza însemna un hotar de netrecut. Pentru că soarele se ivise o clipă pe la amiază, căpitanul Nemo făcu o măsurătoare destul de exactă, care ne situa la 51°30' longitudine și 67°39' latitudine meridională. Era un punct înaintat al regiunilor antarctice. În fața ochilor noștri nu mai era nici urmă de mare, de suprafață lichidă. Sub pintenul lui Nautilus se întindea o nesfârșită câmpie frământată, plină de movile încâlcite, cu tot amestecul acela întortocheat care se poate vedea pe un fluviu înainte de topirea ghețurilor. Aici, însă, toate acestea aveau proporții uriașe. Ici și colo se ridicau până la o înălțime de două sute de picioare vârfuri ascuțite, ca niște piscuri subțiri; în altă parte, un șir de faleze cenușii, tăiate drept, păreau oglinzi nesfârșite, reflectând cele câteva raze de soare pe jumătate înecate de ceață. Peste priveliștea pustiită plutea o tăcere sălbatică, tulburată doar de aripile petrelilor și furtunarilor. Totul era înghețat, chiar și zgomotul! Nautilus se văzu nevoit să-și oprească goana sa aventuroasă printre ghețuri.
— Domnule, îmi spuse în ziua aceea Ned Land, dacă ar merge mai departe căpitanul…
— Ce s-ar întâmpla?
— Ar fi un om grozav.
— De ce, Ned?
— Fiindcă nimeni nu poate trece de banchiză. E tare căpitanul, dar, mii de draci! n-o fi mai tare decât natura; și acolo unde a pus ea un hotar, trebuie să te oprești, vrând, nevrând!
— Adevărat, Ned. Și totuși aș fi vrut să știu ce se află îndărătul banchizei. Nimic nu mă supără mai mult decât un zid!
— Aveți dreptate, încuviință Conseil. Zidurile au fost născocite numai ca să-i necăjească pe savanți. Nicăieri n-ar trebui să fie ziduri!
— Bun! făcu canadianul. Dar se știe foarte bine ce este după banchiză.
— Ce este? am întrebat.
— Gheață și iar gheață!
— Dumneata ești sigur de lucrul ăsta, Ned, dar eu nu sunt. Iată de ce aș vrea să mă duc să văd.
— Renunțați la asemenea idei, domnule profesor, îmi răspunse canadianul. Ați ajuns la banchiză, și asta nu-i puțin. Mai departe n-o să mergeți nici dumneavoastră, nici căpitanul Nemo și nici Nautilus. De voie, de nevoie o să ne întoarcem spre nord, adică spre țările oamenilor de treabă.
Trebuie să recunosc că Ned Land avea dreptate și că atât timp cât navele nu vor fi făcute ca să meargă pe câmpuri de gheață, vor fi nevoite să se oprească în fața banchizei. În adevăr, cu toate sforțările și cu toate mijloacele puternice întrebuințate ca să spargă ghețurile, Nautilus trebui să se oprească. De obicei, cine nu poate merge mai departe se întoarce pe unde a venit. Aici, însă, a te înapoia era tot atât de imposibil ca și a înainta, pentru că trecătorile se închiseseră în urma noastră. Și orice oprire în loc a lui Nautilus nu putea să aibă altă urmare decât înțepenirea lui în scurtă vreme. Asta s-a și întâmplat, dealtfel, pe la două după-amiaza, când cu o iuțeală uimitoare s-a format o nouă gheață pe ambele laturi ale vasului. Eram silit să recunosc că purtarea căpitanului Nemo fusese mai mult decât nechibzuită.
În clipa aceea eram pe punte. Căpitanul, care cercetase câtva timp situația, îmi spuse:
— Ei, domnule profesor, ce credeți?
— Cred că suntem prinși, domnule căpitan.
— Prinși? Ce înțelegeți prin asta?
— Vreau să spun că nu mai putem merge nici înainte, nici înapoi și nici în lături. Cred că asta, cel puțin pe continentele locuite, înseamnă „a fi prins”.
— Așadar, domnule Aronnax, credeți că Nautilus nu se va putea libera?
— E greu, domnule căpitan, fiindcă anotimpul este prea înaintat ca să vă puteți bizui pe topirea gheții.
— Ah, domnule profesor, răspunse cu un ton ironic căpitanul Nemo, sunteți mereu același! Pretutindeni vedeți doar piedici și greutăți! Vă spun însă că Nautilus nu numai că o să scape, dar va merge și mai departe încă!
— Mai departe, spre sud? îl întrebai mirat.
— Da, domnule, va merge la pol.
— La pol! strigai eu neîncrezător.
— Da, răspunse căpitanul, la Polul Sud, în punctul necunoscut încă, unde se întretaie toate meridianele globului. Doar știți că pot face cu Nautilus tot ce vreau.
Da! Știam. Știam că îndrăzneala omului acestuia mergea până la nesăbuință! Dar ca să învingi piedicile nenumărate ale Polului Sud, care n-a fost încă atins nici de cei mai îndrăzneți navigatori și care, de fapt, e mai greu de cucerit decât Polul Nord, însemna să începi o faptă cu totul nechibzuită, pe care numai mintea unui nebun putea să o plăsmuiască.
M-am gândit atunci să-l întreb pe căpitan dacă descoperise polul acesta, necălcat încă de niciun picior omenesc.
— Nu, domnule, mi-a răspuns el, dar îl vom descoperi împreună. N-am să mă împotmolesc acolo unde s-au împotmolit alții. Încă nu l-am dus niciodată pe Nautilus atât de departe în mările australe, dar vă repet că va merge și mai departe.
— Aș vrea să vă cred, domnule căpitan, i-am răspuns eu, cu oarecare ironie în glas, vă cred chiar! Haidem înainte! Pentru noi nu există piedici! Să sfărâmăm banchiza! S-o aruncăm în aer și, dacă tot mai rezistă, să-i punem aripi lui Nautilus, ca s-o poată trece pe deasupra!
— Pe deasupra, domnule profesor? mă întrebă liniștit căpitanul Nemo. Nu pe deasupra, ci pe dedesubt.
— Pe dedesubt! strigai eu.
Planurile căpitanului mi se arătară limpezi dintr-o dată. Înțelesesem. Minunatele calități ale lui Nautilus aveau să-i servească iarăși în încercarea aceea supraomenească!
— Văd că începem să ne înțelegem, domnule profesor, îmi spuse căpitanul, zâmbind ușor. Ați și întrevăzut posibilitatea – eu aș spune succesul – încercării mele. Pentru o navă obișnuită ea ar fi cu neputință, dar pentru Nautilus nu-i mare lucru. Dacă până la pol este un continent, vasul se va opri. Dar dacă, dimpotrivă, e o mare liberă, vom merge pe ea până la pol!
— Asta-i, am spus, urmând raționamentul căpitanului; dacă marea este înghețată la suprafață, în schimb straturile ei inferioare sunt libere, pentru motivul providențial că apa de mare își atinge densitatea cea mai mare la o temperatură mai înaltă decât aceea la care îngheață. Și, dacă nu mă înșel, partea scufundată a banchizei este de patru ori mai mare decât partea dinafară.
— Cam atât, domnule profesor. Pentru fiecare picior înălțime deasupra apei, icebergul are trei picioare grosime sub apă. Fiindcă munții aceștia de gheață nu sunt mai înalți de o sută de metri, înseamnă că nici sub apă nu au o adâncime mai mare de trei sute de metri. Or, ce înseamnă trei sute de metri pentru Nautilus?
— Nimica toată.
— Ar putea chiar să coboare la adâncimi și mai mari ca să caute temperatura obișnuită a mărilor, și atunci nici nu ne-ar păsa măcar când afară ar fi un ger de treizeci sau patruzeci de grade.
— E drept, domnule căpitan, foarte drept! răspunsei eu.
— Singura greutate, urmă căpitanul, ar fi dacă am rămâne cufundați mai multe zile, fără să ne împrospătăm provizia de aer.
— Numai asta ne oprește? întrebai eu. Nautilus are rezervoare uriașe pe care le putem umple și ele ne vor da tot oxigenul de care vom avea nevoie.
— Ați judecat bine, domnule Aronnax, răspunse zâmbind căpitanul; dar ca să nu se poată spune că sunt nechibzuit, am să vă arăt de pe acum ce greutăți ar mai putea fi.
— Ar mai putea fi vreuna?
— Una singură. Dacă există mare la Polul Sud, s-ar putea tot așa de bine ca ea să fie înghețată peste tot și prin urmare să nu ne putem urca deloc la suprafață!
— Bine, dar uitați că Nautilus e înarmat cu un pinten strașnic și că am putea să-l lansăm pieziș, contra câmpului de gheață care ar trebui spart?
— Ei, domnule profesor, aveți multe idei astăzi!
— Și pe urmă, domnule căpitan, am adăugat însuflețindu-mă și mai mult, de ce să nu găsim mare liberă la Polul Sud ca și la Polul Nord? Polii frigului nu se confundă cu polii pământului nici în Emisfera Australă, nici în Emisfera Boreală și, până la proba contrarie, trebuie să presupunem că în punctele acestea ale globului se află ori un continent, ori un ocean fără gheață.
— Și eu cred la fel, domnule Aronnax, răspunse căpitanul. Am să vă atrag numai atenția că, după ce ați avut atâtea de spus împotriva planului meu, acum mă dați gata cu argumente în favoarea lui.
Căpitanul Nemo avea dreptate. Ajunsesem să fiu mai îndrăzneț decât el. Eu îl târam spre pol! Îl întreceam, i-o luam înainte… Aș! Cum ar fi cu putință una ca asta, biet zăpăcit! Căpitanul Nemo cunoaște mai bine decât tine toate laturile problemei, și acum se distrează privindu-te purtat de visuri spre lucruri cu neputință de realizat.
Dar căpitanul nu-și pierdea timpul. La un semnal al său apăru secundul. Stătură de vorbă amândoi, repede, în limba lor de neînțeles, iar secundul, fie că fusese înștiințat de mai înainte, fie că socotea planul destul de bun, nu păru deloc surprins. Dar, oricât a fost secundul de calm, Conseil tot l-a întrecut în privința asta atunci când i-am făcut cunoscut planul nostru de a ne îndrepta spre Polul Sud. El a primit vestea mea cu un „cum dorește domnul” și a trebuit să mă mulțumesc cu atât. Cât despre Ned Land, cred că nimeni n-a ridicat vreodată din umeri mai sus decât i-a ridicat el atunci.
— Să vă spun drept, mi-e milă de dumneavoastră și de căpitanul Nemo al dumneavoastră, făcu el.
— Vom merge la pol, meștere Land.
— Tot ce se poate, dar de întors n-o să vă mai întoarceți de acolo!
Și Ned Land intră în cabina lui, „ca să nu se întâmple vreo nenorocire”, după cum spunea el. Între timp începuseră pregătirile pentru îndrăzneața încercare. Puternicele pompe ale lui Nautilus împingeau aerul în rezervoare și îl înmagazinau la presiune înaltă. Pe la orele patru, căpitanul Nemo mă înștiința că panourile de pe punte vor fi închise. Am aruncat o ultimă privire spre banchiza pe care urma s-o străbatem. Timpul era senin, atmosfera destul de limpede, ger puternic, 12° sub zero; dar fiindcă vântul se liniștise, frigul nu părea de neîndurat.
Vreo zece oameni se urcară ca să sfărâme cu târnăcoapele gheața din jurul carenei lui Nautilus. Treaba a mers repede, fiindcă gheața era încă subțire. Ne întoarserăm cu toții înăuntru. Rezervoarele obișnuite, goale în timpul plutirii la suprafață, fură umplute cu apă și Nautilus începu să se scufunde.
Stăteam în salon, împreună cu Conseil. Priveam prin geam straturile inferioare ale Oceanului Austral. Termometrul urca. Acul manometrului se mișca pe cadran.
Cam pe la trei sute de metri, așa cum prevăzuse căpitanul Nemo, am început să plutim pe sub banchiză. Dar Nautilus se cufundă și mai mult, atingând o adâncime de opt sute de metri. Temperatura apei, care fusese de 12° la suprafață, era acum numai de 11°. E de la sine înțeles însă că temperatura din interiorul lui Nautilus, menținută cu aparatele de încălzit, era cu mult mai ridicată. Toate manevrele se îndeplineau cu o precizie extraordinară.
— Vom trece, dacă nu-i cu supărare, spuse Conseil.
— Sunt sigur că vom trece! îi răspunsei eu, convins.
Sub apele libere, Nautilus pornise de-a dreptul spre pol, fără să se depărteze de meridianul al cincizeci și doilea. Ne rămâneau de străbătut douăzeci și două de grade și jumătate de latitudine, de la 67°30' până la 90°, adică ceva mai mult de cinci sute de leghe. Nautilus înainta cu o viteză de douăzeci și șase de mile pe oră, viteză egală cu aceea a unui tren expres. Dacă mergea mereu așa, îi erau de ajuns patruzeci de ore ca să atingă polul.
Atras de noutatea situației, am rămas împreună cu Conseil o parte din noapte la fereastra salonului. Marea, luminată de razele farului, era pustie. Peștii nu locuiau în apele ei captive, pe care le foloseau doar pentru trecerea din Oceanul Antarctic în marea liberă a polului. Înaintam cu repeziciune și simțeam asta după tresăririle corpului de oțel al vasului.
Pe la orele două noaptea m-am dus să mă odihnesc puțin. Conseil îmi urmă pilda. Străbătând coridoarele, nu l-am întâlnit pe căpitanul Nemo. Mi-am închipuit că este în cabina cârmaciului.
A doua zi, la 19 martie, pe la cinci dimineața, îmi reluai postul în salon. Indicatorul electric arăta că viteza lui Nautilus fusese micșorată. Vasul se ridica spre suprafață cu băgare de seamă, golindu-și rezervoarele.
Îmi bătea inima. Aveam să ieșim și să dăm de aerul liber al polului? Nu. O zguduitură mă făcu să-mi dau seama că Nautilus se lovise de fundul banchizei, foarte groasă încă, judecând după sunetul înăbușit al loviturii. Într-adevăr, o „atinsesem” – după cum spun marinarii – dar în sens invers și la o mie de picioare adâncime. Asta arăta că gheața de deasupra avea două mii de picioare grosime, dintre care o mie erau deasupra apei. Banchiza era acolo mult mai groasă decât fusese la margine, ceea ce nu era deloc îmbucurător. În timpul zilei, Nautilus repetă de mai multe ori încercarea și de fiecare dată se lovi de zidul de deasupra. Uneori dădea de el la nouă sute de metri, ceea ce făcea o mie două sute de metri grosime, dintre care două sute se ridicau deasupra oceanului – adică o grosime de două ori mai mare decât în locul unde Nautilus se scufundase sub apă.
Mi-am notat cu grijă diferitele adâncimi și am obținut astfel profilul submarin al lanțului de ghețari.
Seara nu se produsese nicio schimbare în situația noastră. Mereu gheață, de patru sau cinci sute de metri adâncime! Banchiza se subțiase destul de mult, dar mai aveam încă o grosime serioasă între noi și suprafața oceanului! Se făcu ora opt. După regulile zilnice ale bordului, aerul ar fi trebuit să fie împrospătat cu patru ore mai înainte. Totuși nu sufeream prea mult, deși căpitanul Nemo nu dăduse încă drumul unui supliment de oxigen din rezervoare. În noaptea aceea n-am dormit bine. Speranța și teama mă năpădiră rând pe rând. M-am trezit de mai multe ori. Nautilus continua să dibuie. Pe la trei dimineața observai că suprafața inferioară a banchizei era numai de cincizeci de metri adâncime. O sută cincizeci de picioare ne mai despărțeau de suprafața apei. Banchiza se schimba încetul cu încetul în icefield. Muntele se prefăcea în câmpie. Priveam cu atenție manometrul. Vasul nostru urca întruna, urmând pieziș o suprafață lucioasă ce scânteia sub razele luminii electrice. Banchiza se micșora sus și jos prin povârnișuri domoale, subțiindu-se din milă în milă. În sfârșit, pe la șase dimineața, în neuitata zi de 19 martie, ușa salonului se deschise și căpitanul Nemo apăru.
— Mare liberă! spuse el.