Arhipelagul grecesc
A doua zi, 12 februarie, în zori, Nautilus se ridică la suprafața valurilor. Alergai într-un suflet pe punte. La trei mile spre sud se zăreau abia deslușit înălțimile Peluzei. Un curent ne purtase dintr-o mare într-alta. Dar tunelul acela, ușor de coborât, cred că era cu neputință de urcat.
Pe la ora șapte, Ned și Conseil veniră să-mi țină tovărășie. Cei doi prieteni nedespărțiți dormiseră liniștiți, fără să se sinchisească de isprăvile lui Nautilus.
— Ei, domnule naturalist, mă întrebă canadianul, pe un ton oarecum ironic, cum e cu Mediterana?
— În clipa asta plutim pe apele ei, prietene Ned.
— Cum! strigă Conseil. Noaptea trecută…
— Da, noaptea trecută am străbătut în câteva minute istmul acela de nestrăbătut.
— Nu cred nimic, răspunse canadianul.
— Să știi că greșești, meștere Land, i-am spus eu. Vezi coasta aceea joasă care se rotunjește spre sud? E coasta egipteană.
— Astea-s povești, domnule! ripostă încăpățânatul canadian.
— Odată ce domnul spune, nu poate fi altfel! îl contrazise Conseil.
— Dealtfel, Ned, însuși căpitanul Nemo mi-a făcut cinstea de a-mi împărtăși tainele tunelului său și am stat lângă el, în cabina cârmaciului, cât timp l-a condus pe Nautilus prin strâmtoarea aceea îngustă.
— Auzi, Ned? făcu Conseil.
— Dumneata, Ned, care ai ochii atât de buni, adăugai, ai putea zări ușor zăgazurile Port Said-ului, care se prelungesc în mare.
Canadianul se uită atent.
— În adevăr, aveți dreptate, domnule profesor, spuse el, iar căpitanul dumneavoastră e un om și jumătate. Iată-ne în Mediterana. Bun! Hai atunci să vorbim despre trebușoara noastră, dar în așa fel încât să nu ne audă nimeni.
Am înțeles unde voia să bată canadianul. M-am gândit că tot mai bine e să stăm de vorbă dacă are chef, așa că ne-am tras toți trei sub far, unde nu ne puteau ajunge stropii valurilor.
— Și acum, Ned, te ascultăm. Ce ai să ne spui?
— Ce am eu de spus e foarte simplu, răspunse canadianul. Acum suntem în Europa; cer să plecăm de pe Nautilus, mai înainte ca toanele căpitanului Nemo să ne târască în fundul mărilor polare sau în Oceania.
Mărturisesc că discuțiile acestea cu Ned Land mă puneau totdeauna în mare încurcătură. N-aș fi vrut să fiu cât de cât o piedică a libertății tovarășilor mei, dar, în același timp, nu simțeam deloc dorința să-l părăsesc pe căpitanul Nemo. Datorită lui și aparatului său, îmi completam în fiecare zi studiile submarine și-mi refăceam cartea despre adâncurile mărilor, la fața locului. Voi mai găsi vreodată un asemenea prilej de-a cerceta minunile oceanului? Cu siguranță că nu! Iată de ce nu mă puteam împăca cu gândul plecării de pe Nautilus înainte de a se fi împlinit ciclul cercetărilor noastre.
— Prietene Ned, l-am întrebat, mărturisește cinstit, te plictisești pe bord? îți pare rău că soarta te-a aruncat în mâinile căpitanului Nemo?
Canadianul rămase câteva clipe tăcut.
— Să vă spun drept, îmi răspunse apoi, încrucișându-și brațele pe piept, nu-mi pare rău de călătoria asta pe sub mări. Ba chiar voi fi totdeauna mulțumit că am făcut-o. Dar dacă am început-o, apoi odată trebuie s-o și sfârșim, cel puțin așa mi se pare.
— O vom sfârși, Ned.
— Unde și când?
— Unde? Habar n-am. Când? Nu ți-aș putea spune, sau mai degrabă îmi închipui că se va sfârși atunci când mările nu vor mai avea să ne arate nimic nou. Orice început trebuie să aibă și un sfârșit pe lumea asta.
— Sunt de aceeași părere cu domnul, interveni Conseil, și cred că s-ar putea ca, după ce vom fi cutreierat toate mările globului, căpitanul Nemo să îngăduie ca să ne luăm zborul.
— Să ne luăm zborul! strigă canadianul. Poate vrei să zici să ne zboare creierii!
— Să nu vorbim fără rost, meștere Land, spusei eu. N-avem de ce ne teme din partea căpitanului, dar nu împărtășesc nici părerea lui Conseil. Cunoaștem tainele lui Nautilus și nu cred că Nemo ar primi să le afle toată lumea numai pentru plăcerea de a ne da nouă drumul.
— Atunci, ce mai nădăjduiți? întrebă canadianul.
— Că se vor ivi anumite împrejurări, pe care le vom putea folosi și pe care va trebui să le folosim poate peste șase luni, tot atât de bine ca și azi.
— He-he! făcu Ned Land. Și unde o să fim mă rog peste șase luni, domnule naturalist?
— Poate aici, poate în China. Știi că Nautilus e un alergător sprinten. Străbate oceanele așa cum străbate o rândunică aerul sau un tren expres continentele. Nu ocolește mările umblate și nu m-aș mira deloc dacă într-o bună zi s-ar apropia de coastele Franței, ale Angliei sau ale Americii, de unde am putea încerca să fugim tot atât de bine ca și de aici.
— Domnule Aronnax, răspunse canadianul, spusele dumneavoastră sunt greșite din capul locului. Vorbiți mereu la viitor: „Vom fi acolo! Vom fi aici!” Eu, unul, vorbesc la prezent: „Suntem aici și nu trebuie să pierdem prilejul”.
Strâns în chingi de judecata lui Ned Land, simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare. Ce să-i mai spun, ca să-l trag de partea mea?
— Să ne închipuim, domnule, ceva imposibil, urmă Ned. Să ne închipuim, de pildă, că ar veni acum căpitanul Nemo și v-ar oferi libertatea. Ați primi-o?
— Nu știu, răspunsei.
— Și dacă ar adăuga că a doua oară nu v-ar mai face hatârul acesta, ați primi-o?
Am rămas tăcut.
— Dar prietenul Conseil ce părere are? întrebă Ned Land.
— Prietenul Conseil, răspunse liniștit cel întrebat, n-are nimic de spus. E cu totul dezinteresat în chestiunea asta. Ca și stăpânul său, ca și prietenul său Ned, el e holtei. Nu-l așteaptă acasă nici nevastă, nici copii, nici părinți. Deoarece se află în slujba domnului profesor, gândește și vorbește ca el și, spre marea lui părere de rău, nu trebuie să vă bizuiți pe el ca să aveți majoritatea. De față sunt numai două persoane: domnul profesor, de o parte, și Ned Land, de cealaltă. Acestea fiind zise, prietenul Conseil ascultă, și-i gata să ia note.
Am zâmbit fără să vreau când am văzut în ce măsură își nimicește Conseil personalitatea. La drept vorbind, însă, canadianul putea să se bucure că nu-l are împotriva lui.
— Atunci, domnule, zise Ned Land, fiindcă Conseil nu există, să discutăm numai noi doi. Eu am spus ce am avut de spus și m-ați auzit. Care vă este răspunsul?
Eram nevoit să ajung la o concluzie și nu puteam suferi șiretlicurile.
— Prietene Ned, spusei, iată-mi răspunsul: ai dreptate împotriva mea, iar argumentele mele nu pot ține piept alor dumitale. Nu trebuie să ne bizuim pe bunăvoința căpitanului Nemo. Ar trebui să fie cu totul neprevăzător ca să ne redea libertatea. Pe de altă parte, pe noi, aceeași prevedere ne îndeamnă să folosim cel dintâi prilej ca să fugim de pe Nautilus…
— Bravo, domnule Aronnax! Astea zic și eu că sunt cuvinte înțelepte.
— Numai că aș vrea să-ți atrag atenția asupra unui singur lucru: trebuie ca prilejul să fie serios, trebuie ca întâia noastră încercare de fugă să izbutească; dacă dă greș cumva, nu mai găsim al doilea prilej, iar căpitanul Nemo n-are să ne-o ierte niciodată.
— Asta e cât se poate de drept! răspunse canadianul. Dar e același lucru dacă încercăm să fugim peste doi ani sau peste două zile. Deci problema rămâne aceeași: dacă împrejurările ne sunt prielnice, trebuie să le folosim.
— Ne-am înțeles! Și acum te-aș ruga să-mi spui, Ned, ce înțelegi prin împrejurări prielnice?
— De pildă, dacă Nautilus s-ar apropia într-o noapte întunecoasă de țărmul european.
— Ai încerca să scapi, înotând?
— Da, dacă țărmul ar fi de ajuns de aproape și dacă vasul ar pluti la suprafața apei; nu, însă, dacă țărmul ar fi departe și vasul la adâncime.
— Și în cazul acesta?
— Atunci aș încerca să pun mâna pe luntre. Mă pricep s-o conduc. Ne suim în ea, dăm drumul șuruburilor și ne ridicăm la suprafață, fără ca măcar pilotul, care stă în partea de dinainte a vasului, să bage de seamă că am șters-o.
— Bine, Ned! Pândește deci prilejul ăsta, dar nu uita că dacă dăm greș suntem pierduți.
— N-am să uit, domnule Aronnax.
— Și acum, Ned, vrei să știi tot ce cred eu despre planul dumitale?
— Firește, domnule.
— Ei bine, îmi închipui – nu spun nădăjduiesc – îmi închipui că prilejul despre care vorbești n-are să se ivească niciodată.
— Și de ce, mă rog?
— Pentru că Nemo știe prea bine că vom încerca să ne eliberăm, așa că va fi cu ochii în patru, mai cu seamă când vom ajunge pe lângă țărmul european.
— Sunt de aceeași părere cu domnul! spuse Conseil.
— Vom vedea! se împotrivi Ned Land, scuturând îndârjit din cap.
— Și acum, Ned, să ne oprim aici. Niciun cuvânt mai mult. În ziua când vei fi gata, dă-ne de veste și te urmăm. Mă bizui cu totul pe dumneata.
Astfel se sfârși o discuție care avea să aibă mai târziu urmări dintre cele mai grave. Trebuie să arăt acum că faptele părură să adeverească prevederile mele, spre marea deznădejde a canadianului. N-avea oare căpitanul Nemo încredere în noi sau voia doar să se ferească de numeroasele nave ale tuturor națiunilor, care brăzdau Mediterana?
N-aș putea spune; dar Nautilus pluti aproape tot timpul sub apă și departe de țărmuri, când ridicându-se la suprafață, atât cât să se ivească deasupra valurilor numai cabina pilotului, când scufundându-se la adâncimi mari; între Arhipelagul grecesc și Asia Mică n-am dat de fund nici la două mii de metri.
N-aș fi știut că trecem pe lângă insula Carpathos, una din Sporade, dacă Nemo nu mi-ar fi arătat cu degetul un punct de pe hartă, amintindu-mi cunoscutul vers al lui Vergiliu:
Est in Carpathio Neptuni gurgite vates
Coeruleus Proteus…
Situată între Rodos și Creta, insula aceasta, numită astăzi Scarpanto, se spune că a fost odinioară sălașul lui Proteu, bătrânul păstor al turmelor lui Neptun. Prin ferestrele salonului n-am putut vedea decât temeliile ei de granit.
A doua zi, 14 februarie, mă hotărâi să-mi petrec câteva ore studiind peștii din arhipelag. Nu știu însă din ce pricină obloanele rămaseră închise. Determinând poziția lui Nautilus, băgai de seamă că se îndrepta spre Candia, vechea insulă Creta. În clipa îmbarcării mele pe Abraham Lincoln, locuitorii acestei insule se ridicaseră de la mic la mare împotriva despotismului turcesc. Dar ce urmări avusese răscoala nu puteam ști, și nici căpitanul Nemo, care n-avea nicio legătură cu uscatul, n-ar fi putut să mi-o spună.
De aceea, seara, când am rămas numai noi doi în salon, n-am pomenit nicio vorbă despre răscoală. Dealtminteri, căpitanul părea tăcut, îngrijorat. Apoi, împotriva obiceiului, el porunci să se deschidă ambele obloane ale salonului și, mergând de la o fereastră la alta, cercetă cu atenție apele. Cu ce scop? Nu puteam ghici; așa că, văzând cum stau lucrurile, începui să studiez peștii care mi se perindau prin fața ochilor.
Printre altele, am observat acei gobii aphya, pomeniți de Aristotel și cunoscuți îndeobște sub numele de „zvârlugi de mare”, pe care îi întâlnești mai ales în apele sărate din preajma deltei Nilului. Lângă ei se perindau pagri pe jumătate fosforescenți, un soi de spari pe care egiptenii îi socoteau printre animalele sfinte și a căror sosire în apele fluviului, căruia îi vesteau revărsarea rodnică, era sărbătorită cu ceremonii religioase. Am mai însemnat și niște cheiline lungi de trei decimetri, pești osoși cu solzi străvezii, a căror culoare vânătă e amestecată cu pete roșii; sunt mari mâncători de plante marine, ceea ce le dă un gust minunat; de aceea, cheilinele erau foarte căutate de gurmanzii Romei antice, iar măruntaiele lor, gătite cu lapți de murenă, creier de păun și limbi de flamingo, alcătuiau acel fel dumnezeiesc care îl încânta pe Vitellius.
Un alt locuitor al acestor mări mi-a atras atenția și mi-a readus în minte toate amintirile antichității. Era remora, care călătorește prinsă de pântecele rechinilor; după spusele celor vechi, peștișorul acesta, agățat de carena unei corăbii, o putea opri din drum, iar unul dintre ei, ținând pe loc corabia lui Antoniu în bătălia de la Actium, a înlesnit astfel victoria lui Augustus. De ce lucruri atârnă soarta națiunilor! Am mai observat niște anthias minunați, din ordinul lutjanilor, pești sfinți pentru greci, care le atribuiau puterea de a alunga monștrii marini din apele pe unde umblau; numele lor înseamnă „floare”, și și-l meritau prin culorile lor schimbătoare, prin nuanțele cuprinse în gama roșului, de la paloarea trandafirului până la strălucirea rubinului, și prin reflexele fugare care dădeau ape de moar înotătoarei lor dorsale. Nu-mi puteam desprinde privirea de la minunile mărilor când, deodată, am fost izbit de o apariție cu totul neașteptată.
Din mijlocul apelor se ivi un om, un scufundător, purtând la cingătoare o pungă de piele. Nu era un trup dus de valuri, ci un om viu care înota voinicește, dispărând din când în când ca să respire la suprafață și scufundându-se apoi din nou.
M-am întors tulburat spre căpitanul Nemo.
— Un om, un naufragiat! strigai eu. Trebuie să-l salvăm cu orice preț.
Căpitanul se apropie de fereastră, fără să-mi răspundă. Omul se apropiase și ne privea, cu fața lipită de geam.
Spre marea mea uimire, căpitanul Nemo îi făcu un semn. Scufundătorul îi răspunse mișcându-și mâna, apoi se ridică la suprafața mării și nu se mai ivi.
— Nu vă neliniștiți, îmi răspunse căpitanul. E Nicolai, de la Capul Matapan, poreclit Peștele. E binecunoscut în toate Cicladele ca un scufundător fără pereche! Trăiește mai mult în apă, unde se simte mai în elementul său decât pe pământ, umblând neîncetat de la o insulă la alta, până la Creta.
— Îl cunoașteți, domnule căpitan?
— De ce nu, domnule Aronnax?
După acest schimb de cuvinte, căpitanul Nemo se îndreptă spre un dulap de lângă fereastra stângă a salonului. În apropierea acelui dulap se afla un cufăr legat în cercuri de fier, pe al cărui capac era prinsă o placă de aramă cu inițiala lui Nautilus și cu deviza: Mobilis in mobile.
Fără să pară stânjenit de faptul că mă aflam acolo, căpitanul deschise dulapul, care semăna cu o casă de bani. Înăuntrul lui se aflau numeroase lingouri de aur.
De unde venea metalul acela prețios, care reprezenta o sumă uriașă? De unde culesese căpitanul atâta bogăție și ce voia să facă cu aurul?
Priveam fără să scot un cuvânt. Căpitanul Nemo luă una câte una bucățile de metal și le așeză cu grijă în cufăr, până ce îl umplu. Am socotit că pusese acolo peste o mie de kilograme de aur, adică aproape cinci milioane de franci. Închizând cu grijă cufărul, căpitanul scrise pe capac o adresă în greaca modernă, după cât mi-am dat seama. El apăsă apoi pe un buton, al cărui fir făcea legătura cu postul echipajului. Patru oameni intrară îndată în salon și împinseră cu greu cufărul afară. Am auzit apoi cum îl urcau pe scara de fier cu ajutorul macaralei. În clipa aceea, căpitanul Nemo se întoarse spre mine:
— Ați spus ceva, domnule profesor? mă întrebă el.
— Nu, nimic, domnule căpitan.
— Atunci dați-mi voie să vă urez noapte bună!
Și, cu aceasta, căpitanul Nemo părăsi salonul.
Vă închipuiți cât de nedumerit m-am întors în camera mea. Zadarnic am încercat să dorm. Căutam să fac o legătură între apariția scufundătorului și cufărul plin de aur. Curând simții, după legănarea vasului, că Nautilus se ridică la suprafață. Urmă un zgomot de pași pe punte. Am înțeles că dezlegau luntrea și o lăsau pe apă. Ea izbi o clipă învelișul lui Nautilus, apoi se făcu tăcere.
Două ore mai târziu, aceleași zgomote și aceleași tropăituri răsunară din nou. Luntrea fu ridicată și potrivită în găoacea ei, după care Nautilus se scufundă iar.
Așadar, milioanele fuseseră trimise cuiva. În care punct al continentului? Cui le trimisese căpitanul Nemo?
A doua zi am povestit lui Conseil și canadianului întâmplările din timpul nopții care-mi stârniseră atât de mult curiozitatea. Tovarășii mei fură la fel de nedumeriți.
— De unde o fi luând atâtea milioane? se minună canadianul.
La asta nu puteam să dau niciun răspuns. După dejun m-am dus să lucrez în salon. Mi-am scris însemnările până la cinci seara. Atunci – poate datorită unei stări personale – mi s-a părut că e atât de cald, încât a trebuit să-mi scot haina de byssus. Nu puteam înțelege de unde venea atâta căldură, căci nu ne aflam la latitudini înalte. Și apoi, atâta timp cât Nautilus se afla sub apă, nu puteau avea loc schimbări de temperatură. M-am uitat la manometru. Arăta o adâncime de șaizeci de picioare, pe care căldura atmosferică n-ar fi putut să o atingă.
Am lucrat mai departe, dar căldura creștea din ce în ce, devenind de nesuferit.
„Nu s-o fi aprins ceva pe bordul vasului?” mă întrebai. Tocmai voiam să ies din salon, când intră căpitanul Nemo. Se apropie de termometru și, după ce îl cercetă, se întoarse spre mine:
— Patruzeci și două de grade, zise el.
— Văd, căpitane, răspunsei eu, și dacă mai crește căldura, s-a isprăvit cu noi.
— Ei, domnule profesor, căldura n-are să mai crească dacă n-o să vrem noi.
— Puteți s-o micșorați când vreți?
— Nu, dar pot să mă îndepărtez de focarul care o produce.
— E un focar în afară?
— Firește. Plutim într-un curent de apă clocotită.
— E cu putință? strigai eu.
— Priviți!
Obloanele se dădură în lături și în fața ochilor mei se ivi marea, în întregime albă. O pâclă de vapori sulfuroși se desfășura în mijlocul valurilor, care clocoteau ca apa dintr-un cazan. Mi-am sprijinit mâna pe geam, dar era atât de fierbinte, încât a trebuit să mi-o retrag numaidecât.
— Unde ne aflăm? am întrebat.
— Aproape de insula Santorin, domnule profesor; mai exact, în canalul care desparte Nea-Kamenni de Palea-Kamenni. Am vrut să vă arăt priveliștea neobișnuită a unei erupții submarine.
— Credeam că a luat sfârșit formarea acestor noi insule, răspunsei eu.
— Nimic încă n-a luat sfârșit pe meleagurile astea vulcanice, îmi răspunse căpitanul Nemo, și globul nostru e veșnic frământat aici de focuri lăuntrice. După Pliniu și Cassiodor, în anul nouăsprezece al erei noastre a apărut o insulă nouă, Theia cea sfântă, chiar în locul pe care s-au format de curând insulițele acestea. Apoi ea s-a prăbușit într-o bună zi sub valuri, ca să se ivească din nou în anul șaizeci și nouă și să se prăbușească pentru a doua oară. Din vremurile acelea și până în zilele noastre activitatea plutonică a fost întreruptă. Dar la 3 februarie 1866, o nouă insuliță, numită insula George, răsări în mijlocul unui nor sulfuros lângă Nea-Kamenni, cu care se uni în a șasea zi a aceleiași luni. După 7 zile, la 13 februarie, apăru insulița Aphroessa, lăsând un canal de 10 metri între ea și Nea-Kamenni. Eram în apele acelea când s-a produs fenomenul, așa că i-am putut observa toate fazele. Insulița Aphroessa, de formă rotundă, avea un diametru de 300 de picioare și o înălțime de 30 de picioare, alcătuită fiind din lavă neagră, sticloasă, amestecată cu bucăți de feldspat. În sfârșit, la 10 martie, se ivi lângă Nea-Kamenni încă o insulă, și mai mică, numită Reka; de atunci, cele trei insulițe, unite laolaltă, formează o singură insulă.
— Și canalul în care ne aflăm acum? întrebai eu.
— Iată-l! răspunse căpitanul Nemo, arătându-mi o hartă a arhipelagului. Vedeți, am însemnat aici și insulițele cele noi.
— Dar canalul se va astupa oare cândva?
— S-ar putea, domnule Aronnax, fiindcă din 1866 au mai apărut opt insulițe de lavă, în fața portului Sf. Nicolae de pe Palea-Kamenni. E deci limpede că Nea și Palea au să se unească în curând. Dacă în mijlocul Pacificului continentele sunt formate de infuzori, aici ele iau naștere datorită fenomenelor eruptive. Iată, domnule, ce se petrece sub valuri.
M-am întors spre fereastră. Nautilus nu mai înainta. Căldura devenise de nesuferit. Marea se colorase din alb în roșu, datorită unor săruri de fier care se aflau acolo din belșug. Cu toate că salonul se închidea ermetic, înăuntru pătrunsese un miros nesuferit de pucioasă și zăream flăcări purpurii, a căror strălucire întuneca lumina electrică.
Eram transpirat din cale-afară, mă înăbușeam, simțeam că încep să fierb. Da, simțeam cu adevărat că fierb!
— Nu mai putem rămâne în apa asta clocotită, i-am spus căpitanului.
— Nu, n-ar fi prudent, îmi răspunse netulburat Nemo.
Căpitanul dădu ordin și Nautilus viră, îndepărtându-se de cuptorul pe care nu-l putea înfrunta. Un sfert de oră mai târziu, respiram deasupra valurilor.
Atunci m-am gândit că dacă Ned Land ar fi ales meleagurile acelea să fugim, n-am fi scăpat cu viață din marea de foc!
A doua zi, la 16 februarie, Nautilus ieși din bazinul care atinge adâncimi de trei mii de metri între Rodos și Alexandria și, trecând prin fața insulei Cerigo, părăsi Arhipelagul grecesc, după ce înconjurase Capul Matapan.