Omul mărilor
Cel care vorbise era comandantul vasului.
Auzindu-l, Ned Land se ridică. De îndată ce stăpânul său îi făcu un semn să plece, stewardul ieși, aproape sugrumat și abia ținându-se pe picioare. Atât de mare era autoritatea comandantului asupra oamenilor săi, încât stewardul nu făcu niciun gest prin care să lase să se vadă ura ce o simțea împotriva canadianului. Conseil, de data asta curios, fără să-și dea seama, iar eu, uimit, așteptam tăcuți deznodământul acestei scene.
Sprijinit de colțul mesei, cu brațele încrucișate, comandantul ne privi cu cea mai mare atenție. Stătea oare în cumpănă dacă să ne vorbească sau nu? Îi părea rău de cuvintele rostite în franțuzește? S-ar fi putut crede că da.
După câteva clipe de liniște, pe care nimeni dintre noi nu se gândea să o tulbure, comandantul ne spuse cu o voce calmă și pătrunzătoare:
— Domnilor, cunosc la fel de bine franceza, engleza, germana și latina. Aș fi putut deci să vă răspund chiar de la prima noastră întâlnire, dar am vrut mai întâi să vă cunosc și apoi să chibzuiesc. Povestea dumneavoastră, pe care am ascultat-o de patru ori, și care de fiecare dată a avut un conținut cu totul asemănător, mi-a arătat cine sunteți. Știu acum că întâmplarea m-a pus în fața domnului Pierre Aronnax, profesor de istorie naturală la Muzeul din Paris, trimis într-o misiune științifică în străinătate, a lui Conseil, omul său de serviciu, și a lui Ned Land, canadian prin naștere, vânător de balene pe fregata Abraham Lincoln, din flota Statelor Unite ale Americii.
Mă înclinai, în semn de aprobare; întrucât comandantul nu-mi pusese nicio întrebare, n-aveam ce-i răspunde. Omul acesta vorbea franceza curent, fără accent străin. Frazele sale erau limpezi, cuvintele exacte, ușurința de a se exprima remarcabilă. Dar cu toate astea „am simțit” că nu aveam în fața mea un compatriot. El urmă:
— Socotiți, fără îndoială, domnilor, că a trecut cam multă vreme de la prima vizită pe care v-am făcut-o. Însă, după ce am aflat cine sunteți, am dorit să chibzuiesc asupra hotărârii pe care o voi lua în privința dumneavoastră. Am stat mult la îndoială. Împrejurări nenorocite v-au adus în fața unui om care a rupt orice legătură cu omenirea. Ați venit să-mi tulburați liniștea…
— Fără voia noastră, spusei eu.
— Fără voie? întrebă necunoscutul, ridicând puțin vocea. Cum, Abraham Lincoln mă urmărește fără voie în toate mările? Fără voie v-ați îmbarcat dumneavoastră pe fregată? Fără voie mi-ați bombardat vasul și tot fără voie Ned Land și-a aruncat cangea asupra lui?
Am înțeles că sub vorbele lui se ascunde o mânie abia stăpânită. Desigur însă că aveam de dat un răspuns la toate aceste învinuiri, ceea ce și făcui:
— Domnule, i-am spus, fără îndoială că nu cunoașteți discuțiile care au avut loc în America și Europa în privința dumneavoastră. Nu știați că numeroasele accidente, datorită ciocnirilor cu aparatul dumneavoastră submarin, au alarmat opinia publică de pe cele două continente. Nu vă mai înșir presupunerile fără număr prin care se încerca lămurirea acestui fenomen ciudat, căruia numai dumneavoastră îi cunoașteți taina. Dar să știți că, urmărindu-vă până la marginile Pacificului, Abraham Lincoln credea că vânează un monstru marin puternic, de care oceanul trebuia curățat cu orice preț.
Un zâmbet ușor apăru pe chipul comandantului; apoi el spuse pe un ton liniștit:
— Domnule Aronnax, ați putea afirma că fregata dumneavoastră n-ar fi urmărit și bombardat chiar și un vas submarin, nu numai un monstru?
Întrebarea aceasta mă puse în încurcătură, fiindcă comandantul Farragut n-ar fi șovăit, ci ar fi socotit că este de datoria lui să nimicească un asemenea aparat, cum ar fi nimicit, dealtfel, și un narval gigantic.
— Acum înțelegeți, domnule, reluă necunoscutul, de ce am dreptul să vă privesc ca pe niște dușmani.
N-am mai spus nimic. Ce rost mai are o discuție, când forța poate să distrugă cele mai bune dovezi?
— Am șovăit multă vreme, reluă comandantul. Nimic nu mă obligă să vă dau ospitalitate. Dacă ar fi trebuit să mă despart de dumneavoastră, nu mai aveam de ce să vă revăd. Puteam să vă urc pe puntea vasului care v-a servit de adăpost, să mă scufund în apă și să uit că ați existat cândva. N-ar fi fost dreptul meu?
— Ar fi fost poate dreptul unui sălbatic, îi răspunsei, nu al unui om civilizat.
— Domnule profesor, replică cu vioiciune comandantul, eu nu sunt ceea ce dumneavoastră numiți un om civilizat. M-am rupt de întreaga lume pentru motive pe care numai eu am dreptul să le judec; nu mai ascult deci de regulile lumii și vă poftesc să nu mi le mai amintiți niciodată.
Cuvintele acestea mi-au fost spuse răspicat. Ochii necunoscutului scăpărară fulgere de mânie și dispreț și mi-am dat seama că omul acesta trebuie să fi avut un trecut înfricoșător. Nu numai că trăia în afara legilor omenești, dar se făcuse independent, liber în înțelesul cel mai strict al cuvântului, în afara oricărei atingeri. Cine ar fi îndrăznit să-l urmărească în fundul mărilor când, chiar la suprafața lor, el putea să zădărnicească orice s-ar fi încercat împotriva lui? Ce navă ar fi fost în stare să țină piept atacurilor submarinului? Ce cuirasă, oricât ar fi fost ea de solidă, ar fi rezistat loviturilor monstrului de metal? Niciun om nu putea să-i ceară socoteală pentru faptele sale. Dumnezeu, dacă credea în El, și conștiința lui, dacă avea una, erau singurii judecători de care putea să depindă. Toate acestea îmi trecură fulgerător prin minte, pe când ciudatul comandant tăcea, cufundat în gândurile sale. Mă uitam la el cu un amestec de spaimă și de curiozitate, așa cum, fără îndoială, Edip se uitase la Sfinx. După o tăcere destul de îndelungată, comandantul începu din nou să vorbească:
— După cum vă spuneam, întâi am șovăit; dar m-am gândit că propriul meu interes ar putea să se împace cu acea milă firească, la care orice făptură omenească are dreptul. Fiindcă soarta v-a aruncat pe vasul meu, veți rămâne aici. Veți fi liberi, dar în schimbul acestei libertăți, care dealtfel nu va fi deplină, vă cer o singură condiție. Îmi este de ajuns cuvântul dumneavoastră de onoare că vă veți supune ei.
— Spuneți-ne despre ce este vorba, domnule; îmi închipui că este o condiție pe care orice om cinstit o poate primi.
— Da, domnule. Iat-o: s-ar putea ca unele întâmplări neprevăzute să mă silească să vă țin închiși câteva ceasuri sau câteva zile în cabinele dumneavoastră! Deoarece doresc să nu folosesc niciodată forța, aștept de la dumneavoastră, într-un asemenea caz, mai mult decât în toate celelalte, o ascultare absolută. Făcând așa, vă scutesc de orice răspundere, fiindcă eu sunt acela care trebuie să vă împiedice să vedeți ceea ce nu trebuie să fie văzut. Primiți condiția mea?
Pe bord se petreceau deci lucruri destul de ciudate, care nu trebuiau să fie văzute de cei ce nu se aflau în afara legilor societății! Aceasta nu avea să fie cea mai mică dintre surprizele pe care mi le pregătea viitorul!
— Primim, răspunsei eu. Dar v-aș cere îngăduința să vă pun o întrebare; una singură.
— Vorbiți, domnule.
— Mi-ați spus că vom fi liberi pe bord.
— Cu desăvârșire.
— Aș dori să vă întreb: ce înțelegeți prin această libertate?
— Libertatea de a străbate vasul în lung și în lat, de a privi, de a observa chiar tot ceea ce se petrece aici, în afara unor rare împrejurări, în sfârșit, libertatea de care ne bucurăm noi înșine, tovarășii mei și cu mine.
Vedeam bine că nu ne înțelegem deloc.
— Dați-mi voie, reluai eu, dar această libertate nu e alta decât aceea pe care o are orice prizonier de a-și străbate închisoarea! Ea nu ne ajunge.
— Va trebui totuși să vă mulțumiți cu ea.
— Cum, să nu ne mai vedem niciodată țara, prietenii, rudele?
— Da, domnule. Dar a renunța să vă puneți iarăși pe grumaz jugul de nesuferit al pământului, pe care oamenii îl socotesc libertate, nu e poate atât de greu pe cât credeți!
— Ei, asta-i! strigă Ned Land. Dacă e vorba așa, atunci pentru nimic în lume nu-mi dau cuvântul că nu voi încerca să scap de aici.
— Nici nu ți-l cer, meștere Land! răspunse cu răceală comandantul.
— Domnule, spusei eu, neputându-mi stăpâni mânia, dumneavoastră abuzați de situația în care ne aflăm! Asta-i cruzime!
— Nu, domnule, asta este bunătate! Nu sunteți decât prizonierii mei, în urma unei lupte! Deși aș putea, cu un singur cuvânt, să vă scufund în adâncurile oceanului, vă țin lângă mine. Dumneavoastră sunteți cei care m-ați atacat! Dumneavoastră sunteți cei care ați venit să smulgeți taina vieții mele, pe care niciun om pe lume nu trebuie să o pătrundă! Și credeți că am să vă trimit iarăși pe pământ, unde nimeni nu trebuie să mă cunoască? Niciodată! Dacă vă țin aici, nu o fac din plăcere, ci din nevoia de a mă apăra pe mine însumi.
Cuvintele acestea vădeau din partea comandantului o încăpățânare împotriva căreia nu era nimic de făcut.
— Prin urmare, domnule, îl întrebai eu, ne siliți pur și simplu să alegem între viață și moarte?
— Întocmai!
— Dragi prieteni, le spusei tovarășilor mei, în situația aceasta, nu mai avem ce răspunde. Dar niciun cuvânt nu ne leagă de stăpânul acestui vas.
— Într-adevăr, niciunul, domnule! spuse necunoscutul. Apoi, cu o voce mai blândă, adăugă: Și acum, dați-mi voie să isprăvesc ceea ce voiam să vă spun. Pe dumneavoastră, domnule Aronnax, vă cunosc. Cel puțin dumneavoastră, dacă nu și tovarășii dumneavoastră, nu veți avea poate să vă plângeți prea mult de întâmplarea care v-a legat de soarta mea. Printre cărțile care mă ajută în studiile ce mă atrag îndeosebi, veți găsi și lucrarea pe care ați publicat-o despre adâncurile mărilor. Am citit-o de multe ori. Ați dus cercetările până unde v-a îngăduit știința pământească. Dar nu știți totul, n-ați văzut totul. Dați-mi voie să vă spun că nu veți regreta timpul pe care îl veți petrece pe bordul vasului meu. Veți călători prin țara minunilor. Veți fi de-acum înainte uluit. Vă veți plictisi cu greu de priveliștea pe care o veți avea neîncetat în fața ochilor. Am de gând să fac din nou înconjurul lumii submarine, pentru a revedea – cine știe, poate pentru ultima dată – tot ce am putut să studiez în fundul mărilor pe care le-am străbătut de atâtea ori, și dumneavoastră veți fi tovarășul meu de studii. De astăzi înainte veți intra într-o lume nouă, veți vedea ce n-a văzut încă niciun om – fără a mă pune la socoteală pe mine și pe tovarășii mei – și datorită mie planeta noastră vă va dezvălui ultimele ei taine.
Nu pot tăgădui că vorbele comandantului mă mișcară adânc. Îmi ghicise slăbiciunea, așa că uitai pentru o clipă că vederea acelor lucruri minunate nu putea să prețuiască nici pe departe cât libertatea pierdută. Dealtfel, mă bizuiam pe viitor care putea să descurce lucrurile. De aceea mă mulțumii să-i răspund:
— Domnule, deși ați rupt-o cu omenirea, nădăjduiesc că nu sunteți lipsit de orice simțire omenească. Noi nu suntem decât niște naufragiați, primiți de milă pe bordul vasului dumneavoastră; lucrul acesta nu-l vom uita. Cât despre mine, îmi dau seama că dacă interesul pentru știință ar putea nimici până și nevoia de libertate, atunci întâlnirea noastră ar putea să-mi aducă o mare răsplată.
Credeam că acum comandantul îmi va întinde mâna pentru a pecetlui înțelegerea noastră. Dar n-a făcut-o. Îmi păru rău pentru el. În clipa când omul acesta ciudat voia să plece, i-am spus:
— Îngăduiți-mi încă o întrebare. Cum vă numiți?
— Pentru dumneavoastră, domnule, nu sunt decât căpitanul Nemo. Iar dumneavoastră și tovarășii dumneavoastră nu sunteți pentru mine decât niște călători de pe Nautilus.
Căpitanul Nemo chemă un steward și îi dădu diferite ordine, în limba aceea ciudată pe care n-o cunoșteam. Apoi, întorcându-se către canadian și Conseil, le spuse:
— Vă rog să-l urmați pe omul acesta, care vă va conduce în cabina dumneavoastră unde vă așteaptă masa.
— Bucuroși! răspunse vânătorul de balene.
Apoi, împreună cu Conseil, părăsi încăperea în care fusesem închiși mai mult de treizeci de ore.
— Și acum, domnule Aronnax, dejunul nostru este gata. Dați-mi voie să merg înainte, ca să vă arăt drumul.
— La ordinele dumneavoastră, domnule căpitan.
Îl urmai pe căpitanul Nemo și, de cum am trecut pragul, am pătruns într-un coridor luminat electric, asemănător celor de pe vapoare. După vreo zece metri, o a doua ușă se deschise în fața mea.
Am intrat atunci într-o sufragerie mobilată și împodobită cu gust, dar și cu sobrietate. În cele două capete ale sălii străjuiau bufete înalte de stejar cu încrustații și ornamente de abanos; pe rafturile lor străluceau faianțe, porțelanuri și sticlării neprețuite. Vesela licărea sub razele pornite dintr-un plafon luminos, ale cărui picturi minunate cerneau și îndulceau totodată lumina prea orbitoare. În mijlocul sălii se afla o masă încărcată cu bunătăți. Căpitanul Nemo îmi arătă scaunul.
— Luați loc, vă rog, îmi spuse el, și mâncați; trebuie să vă fie tare foame.
Dejunul era alcătuit din câteva feluri de mâncare, făcute numai din alimente care se puteau găsi în mare, și din alte câteva feluri a căror natură și proveniență n-am putut-o ghici. Trebuie să mărturisesc că erau bune, deși aveau un gust deosebit cu care, dealtfel, m-am deprins destul de repede. Mâncărurile acestea mi s-au părut bogate în fosfor, de aceea mă gândii că sunt tot de origine marină.
Căpitanul Nemo mă privea. Nu l-am întrebat nimic, dar pesemne că mi-a ghicit gândurile, pentru că mi-a răspuns singur la întrebările pe care aș fi dorit neapărat să i le pun:
— Cu toate că o mare parte din mâncăruri vă este necunoscută, îmi zise el, puteți să luați fără nicio teamă: sunt cât se poate de sănătoase și de hrănitoare. Eu am renunțat de mult la hrana de pe pământ și, iată, mă simt foarte bine. Echipajul se hrănește la fel ca mine și se simte minunat.
— Va să zică, toate aceste alimente sunt roadele mării?
— Da, domnule profesor, marea îmi dă tot ce am nevoie. Uneori întind plasele în urma vasului și le scot atât de pline, încât sunt gata să se rupă. Alteori vânez în locuri care par de neatins pentru om și gonesc vânatul prin păduri submarine. Turmele mele, ca și acelea ale bătrânului păstor al lui Neptun, pasc fără teamă pe câmpiile nesfârșite ale oceanului. Am aici o moșie întinsă, pe care o lucrez singur și care e mereu însămânțată de mâna Creatorului tuturor lucrurilor.
Privindu-l pe căpitanul Nemo cu oarecare uimire, îi răspunsei:
— Înțeleg foarte bine, domnule, că prindeți cu plasele pești minunați; înțeleg ceva mai puțin cum puteți să vânați în pădurile submarine; dar nu pricep deloc cum puteți să n-aveți la masă o cât de mică bucățică de carne.
— Și totuși, domnule, îmi răspunse căpitanul Nemo, nu mănânc niciodată carnea animalelor terestre.
— Dar asta ce este? îl întrebai, arătându-i farfuria pe care mai erau câteva felii de mușchi.
— Nu-i altceva decât mușchi de broască țestoasă de mare. Iar ceea ce ați crezut că este o tocană făcută din carne de porc nu e în realitate decât ficat de delfin. Am un bucătar neîntrecut, mai cu seamă când e vorba de conservat produsele oceanului. Vă rog să gustați din toate. Iată aici niște conserve de holoturii, despre care un malaez ar spune că n-au egal în lume; iată o smântână făcută din lapte de cetaceu și zahăr scos din fucusul uriaș care crește în Marea Nordului; în sfârșit, încercați dulceața asta de anemone care nu e cu nimic mai prejos decât aceea făcută din cele mai plăcute fructe.
Gustam pe rând, mai mult din curiozitate decât de poftă, în timp ce căpitanul Nemo mă încânta cu nemaipomenitele-i povestiri.
— Marea, domnule Aronnax, urmă el, marea aceasta nespus de darnică și nesecătuită, pe care aș asemăna-o cu o doică bună, nu numai că mă hrănește, dar mă și îmbracă. Stofele cu care sunteți îmbrăcat sunt țesute din byssusul unor anumite scoici; culoarea le-o dă purpura, pe care o cunoșteau cei din vremurile de demult, și violetul scos din aplysiile Mediteranei. Parfumurile pe care le veți găsi pe masa de toaletă din cabina dumneavoastră sunt obținute din distilarea unor plante marine. Patul vă este făcut din cea mai moale iarbă de mare. Condeiul cu care veți scrie este un fanon de balenă, iar cerneala nu-i altceva decât lichidul pe care îl produce sepia sau encornetul. Marea ne dă acum de toate, și într-o bună zi va primi înapoi toate darurile ei!
— Se vede că vă place mult marea, domnule căpitan!
— Da, o iubesc! Pentru mine marea este totul! Ea acoperă șapte zecimi din globul pământesc. Adierea ei este curată și sănătoasă. E un deșert nemărginit, în care omul nu este niciodată singur, căci viața freamătă în jurul lui. Marea este purtătoarea unei vieți supranaturale și minunate; e mișcare și dragoste; este infinitul viu, cum a spus unul dintre poeții dumneavoastră. Și într-adevăr, domnule profesor, în ea natura se arată în cele trei regnuri – mineral, vegetal și animal. Ultimul este bogat reprezentat prin patru grupe de zoofite, prin trei clase de artropode, cinci clase de moluște, prin trei clase de vertebrate, mamiferele, reptilele și nenumăratele legiuni de pești, ordin nesfârșit de animale care numără mai mult de treisprezece mii de specii, dintre care abia o zecime trăiește în apele dulci. Marea este rezervorul uriaș al naturii. Prin mare și-a început, ca să zic așa, globul pământesc, și cine știe dacă nu tot prin ea se va sfârși! În mare găsești liniștea desăvârșită. Niciun despot nu o stăpânește. La suprafața ei, tiranii mai pot să-și folosească drepturile nelegiuite, mai pot să se bată, să se mănânce unul pe altul, să aducă toate grozăviile de pe pământ. Dar la treizeci de picioare sub nivelul mării, puterea lor încetează, influența lor piere, stăpânirea lor dispare! Ah, domnule, trăiți, trăiți aici, în sânul mărilor! Numai aici e independența! Aici nu recunosc niciun stăpân, aici mă simt cu adevărat liber!
Căpitanul Nemo tăcu dintr-o dată, copleșit de înflăcărarea care-l cuprinsese. Trecuse oare dincolo de cumpătarea sa obișnuită? Spusese prea multe? Timp de câteva minute el se plimbă foarte agitat. Apoi, nervii i se liniștiră, iar chipul său își recapătă răceala obișnuită. Și întorcându-se spre mine, căpitanul Nemo îmi spuse:
— Acum, domnule profesor, dacă doriți să vizitați vasul Nautilus, vă stau la dispoziție.