O stâncă mișcătoare
În anul 1866 s-a petrecut o întâmplare ciudată, un fenomen nelămurit și neînțeles, pe care fără îndoială că nimeni nu l-a uitat. Dacă lăsăm la o parte zvonurile care-i nelinișteau pe locuitorii porturilor și frământau opinia publică din interiorul continentelor, trebuie să spunem că întâmplarea aceea i-a tulburat îndeosebi pe marinari. Ea a dat foarte mult de gândit negustorilor, armatorilor, comandanților de vapoare, skipperilor și masterilor din Europa și America, ofițerilor din marina militară a tuturor țărilor și, odată cu ei, guvernelor din diferitele state ale celor două continente. În adevăr, de câtva timp, mai multe vase întâlniseră pe mare „ceva uriaș”, un fel de obiect lunguieț, în formă de fus, câteodată fosforescent, și cu mult mai mare și mai rapid decât o balenă.
Toate faptele în legătură cu această apariție, consemnate în diferite jurnale de bord, se potriveau destul de bine între ele în ceea ce privește structura lucrului ori ființei aceleia, viteza incalculabilă a mișcărilor sale, puterea uimitoare cu care înainta, vitalitatea rară cu care părea înzestrată.
Dacă ar fi fost un cetaceu, el ar fi întrecut în mărime pe toți cei cunoscuți de știință până atunci. Nici Cuvier, nici Lacépède, nici Dumeril, nici de Quatrefages n-ar fi admis existența unui asemenea monstru, afară de cazul când l-ar fi văzut ei înșiși cu propriii lor ochi de savanți.
Luând media observațiilor făcute în diferite rânduri, înlăturând evaluările timide, care atribuiau acestui obiect o lungime de două sute de picioare, respingând părerile exagerate care îl descriau lat de o milă și lung de trei mile, se putea afirma că această ființă nemaipomenită, dacă ea exista totuși, întrecea cu mult toate dimensiunile admise până atunci de către ihtiologi.
Or, ea exista; faptul în sine nu mai putea fi tăgăduit și, ținând seama de înclinarea care îmboldește creierul omenesc spre supranatural, se va putea înțelege emoția stârnită în întreaga lume de această apariție de necrezut. Iar ca să o treci în rândul basmelor era cu neputință.
Într-adevăr, la 20 iulie 1866, vaporul Governor-Higginson, aparținând Companiei „Calcutta and Burnach steam navigation”, întâlnise această namilă mișcătoare la cinci mile spre răsărit de coastele Australiei. La început căpitanul Baker crezu că se găsește în fața unei stânci necunoscute. El se pregătea chiar să-i determine poziția exactă, când două coloane de apă, zvârlite de ciudatul obiect, se înălțară șuierând la o sută cincizeci de picioare în aer. Deci, afară de cazul că prin stâncă ar fi putut străbate țâșnirile intermitente ale vreunui gheizer, Governor-Higginson avea de-a face, fără doar și poate, cu un mamifer acvatic, necunoscut până atunci, care arunca prin nările sale coloane de apă amestecată cu aer și aburi.
Un fapt asemănător a mai fost observat în ziua de 23 iulie a aceluiași an, în apele Pacificului, de către vasul Cristobal-Colon al Companiei „West India and Pacific steam navigation”. Deci, acest cetaceu neobișnuit putea să se miște dintr-un loc într-altul cu o iuțeală uimitoare, dat fiind că Governor-Higginson și Cristobal-Colon îl întâlniseră într-un răstimp de trei zile în două puncte diferite ale globului, despărțite unul de altul printr-o distanță de peste șapte sute de leghe marine.
Cincisprezece zile mai târziu, la două mii de leghe de acolo, Helvetia al „Companiei Naționale” și Shannon al Companiei „Royal-Mail”, mergând în direcții opuse, prin partea Atlanticului cuprinsă între Statele Unite și Europa, își semnalară reciproc apariția monstrului la 42°15' latitudine nordică și 60°35’ longitudine vestică de la meridianul Greenwich. În urma acestei observații simultane, se crezu că lungimea minimă a mamiferului poate fi evaluată la peste trei sute cincizeci de picioare englezești[1], prin faptul că Shannon și Helvetia erau mai mici decât el, deși fiecare din cele două vase avea câte o sută de metri de la prova la pupa. Or, cele mai mari balene, acelea care trăiesc prin apele insulelor Aleutine, balenele Kulammak și Umgullick, n-au depășit niciodată lungimea de cincizeci și șase de metri – dacă o ating și pe aceasta.
Rapoartele sosite unul după altul, noile observații făcute pe bordul transatlanticului Pereire, o ciocnire între Etna, de la linia Inman, și monstru, un proces-verbal încheiat de ofițerii fregatei franceze Normandie, o foarte serioasă determinare a poziției, făcută de statul-major al comodorului Fitz-James, de pe bordul vasului Lord-Clyde, tulburară adânc opinia publică. În țările cu locuitori veseli din fire se făcură glume pe seama fenomenului, dar țările serioase și cu spirit practic, ca Anglia, America, Germania, fură viu preocupate de această problemă.
Pretutindeni în marile orașe, monstrul ajunsese la modă. A fost cântat în cafenele, prezentat în teatre și luat în batjocură în ziare. Știrile fanteziste au avut de asemenea un prilej minunat să se răspândească în fel de fel de variante. În ziarele care duceau lipsă de material apărură din nou toate ființele uriașe născocite de mintea omului, de la balena albă, îngrozitoarea Moby Dick din regiunile hiperboreene, și până la uriașul Kraken, ale cărui tentacule pot să înlănțuie un vas de cinci sute de tone și să-l tragă în adâncurile oceanului. Au fost reproduse chiar și mărturii din vremuri vechi, părerile lui Aristotel și ale lui Pliniu, care admiteau existența unor asemenea monștri, apoi povestirile episcopului norvegian Pontoppidan, descrierile lui Paul Heggede și în sfârșit rapoartele domnului Harrington, care trebuie crezut când afirmă că a văzut de pe bordul lui Castillan, în 1857, șarpele uriaș ce bântuise până atunci numai mările vechiului „Constitutionnel”.
Atunci izbucni nesfârșita polemică în rândul societăților și al ziarelor științifice, între cei ce credeau în existența monstrului și cei care nu voiau să o recunoască. „Problema monstrului” înflăcăra spiritele. Ziariștii care țineau parte științei, în luptă cu cei care mânuiau subtilitățile spiritului, vărsară valuri de cerneală în timpul acestei campanii de neuitat; unii vărsară chiar și două sau trei picături de sânge, fiindcă de la șarpele de mare se ajunse și la insulte dintre cele mai jignitoare.
Războiul acesta ținu șase luni, în care timp izbânda păru că trece când de o parte, când de alta. Articolelor de fond publicate de Institutul geografic al Braziliei, de Academia regală de științe din Berlin, de Asociația britanică sau de Institutul Smithsonian din Washington, discuțiilor din „Indian Archipelago”, din „Cosmos”-ul abatelui Moigno, din „Mitteilungen” al lui Petermann sau cronicilor științifice ale marilor ziare din Franța și străinătate, tuturor acestora le răspundeau ziarele mai mărunte, cu o vervă nesecată. O mână de ziariști inteligenți, parodiind un cuvânt al lui Linné, pe care niște adversari ai monstrului îl citaseră, susțineau cu tărie că „natura nu face prostii” și își rugau stăruitor contemporanii să nu o facă de ocară dând crezare povestirilor despre Krakeni, despre șerpi de mare, despre Moby Dick sau despre alte năluciri ale marinarilor în delir.
În sfârșit, cel mai iubit dintre redactorii unui ziar satiric foarte temut, într-un articol de-al său, trecând peste toți și toate, se năpusti asupra monstrului, ca Hippolyt, îi aplică o ultimă lovitură și îl dădu gata în mijlocul unui hohot de râs universal. Spiritul învinsese știința.
În timpul primelor luni ale anului 1867, toate acestea păreau a fi înmormântate și nu se credea că ar mai putea renaște, când o serie de fapte noi fură aduse la cunoștința publicului. Acum nu mai era vorba de a rezolva o problemă științifică, ci de a se înlătura un pericol real și serios. Problema luă o înfățișare cu totul nouă. Monstrul deveni iarăși insulă, stâncă, dar o stâncă mișcătoare, care nu putea fi nici determinată, nici atinsă.
La 5 martie 1867, vasul Moravian al Companiei „Montreal Ocean”, găsindu-se în timpul nopții la 27°30’ latitudine și 72°15’ longitudine, izbi cu tribordul o stâncă a cărei existență prin meleagurile acelea nu era semnalată de nicio hartă. Datorită puterii vântului și a celor patru sute de cai putere, vasul Moravian înainta cu o viteză de treisprezece noduri. Nu încape îndoială că, fără calitatea superioară a corpului său, Moravian, spart de izbitură, s-ar fi scufundat, împreună cu cei două sute treizeci și șapte de pasageri pe care îi aducea din Canada.
Accidentul se întâmplase în zori, către orele cinci dimineața. Ofițerii de cart se năpustiră înspre partea de dinapoi a vasului. Ei cercetară oceanul cu cea mai desăvârșită atenție. Nu văzură însă altceva decât o vâltoare puternică la vreo șase sute de metri depărtare, unde se părea că valurile fuseseră lovite cu o forță neobișnuită. După ce stabili poziția exactă a locului, Moravian își continuă drumul, fără stricăciuni vădite. Se lovise oare de o stâncă submarină, sau de resturile uriașe ale unui vas naufragiat? Aceasta nu s-a putut afla. Dar mai târziu, pe șantierele de reparații, examinându-i-se carena, se văzu că o parte din chila vasului era sfărâmată.
Accidentul, deși deosebit de grav, ar fi fost poate uitat ca atâtea altele, dacă, după trei săptămâni, nu s-ar fi ivit un altul asemănător. Numai că, de data asta, datorită naționalității vasului căzut victimă cât și renumelui companiei căreia îi aparținea, evenimentul avu un răsunet deosebit.
Toată lumea cunoștea numele celebrului armator englez Cunard. Industriașul acesta inteligent a înființat, în 1840, un serviciu poștal între Liverpool și Halifax, folosind trei vase de lemn cu zbaturi, care aveau o putere de patru sute de cai și o capacitate de o mie o sută șaizeci și două de tone. După opt ani, inventarul companiei crescuse cu alte patru vase de șase sute cincizeci de cai putere și cu o mie opt sute douăzeci de tone, iar doi ani mai târziu, cu încă două vase, superioare ca putere și tonaj. În 1853, Compania „Cunard”, al cărei privilegiu pentru transportul scrisorilor fusese tocmai reînnoit, își mări pe rând inventarul cu navele Arabia, Persia, China, Scoția, Iava, Rusia – toate de primă categorie și totodată cele mai mari vase, care, după Great-Eastern, străbătuseră vreodată mările. Astfel că în 1867, compania avea douăsprezece vase, dintre care opt cu zbaturi și patru cu elice.
Dacă dau aceste amănunte, foarte restrânse dealtfel, o fac pentru ca fiecare să cunoască importanța acestei companii de transporturi maritime, vestită în întreaga lume pentru activitatea ei iscusită. Nicio întreprindere de navigație transoceanică n-a fost condusă cu mai multă destoinicie, nicio afacere nu s-a bucurat de un succes mai deplin. Timp de douăzeci și șase de ani, vasele Companiei „Cunard” au străbătut de două mii de ori Atlanticul, și nicio călătorie n-a fost întreruptă sau oprită, nu s-a întâmplat niciodată vreo întârziere, nu s-a pierdut niciodată vreo scrisoare, vreun om sau vreun vapor. După cum reiese dintr-o dare de seamă întocmită după documentele oficiale din ultimii ani, călătorii preferă și astăzi Compania „Cunard” oricărei alteia, cu toată concurența puternică pe care i-o face Franța. Acestea fiind spuse, nimeni nu se va mira de răsunetul pe care l-a stârnit accidentul întâmplat unuia dintre cele mai frumoase vase ale sale.
La 13 aprilie 1867, pe o mare liniștită, bătută de un vânt ușor, vasul Scoția se găsea la 15°12’ longitudine și 45°37’ latitudine. El mergea cu o viteză de treisprezece noduri și patruzeci și trei de sutimi, împins de cei o mie de cai putere ai săi. Zbaturile loveau marea cu o regularitate perfectă. Corpul vasului era afundat cu șase metri și șaptezeci de centimetri, deplasând un volum de șase mii șase sute douăzeci și patru metri cubi.
La ora patru și șaptesprezece minute, spre seară, pe când călătorii se strânseseră în salonul cel mare să ia gustarea, se simți o ușoară zguduitură, urmare a unei lovituri pe care Scoția o primi în coastă, cam în spatele zbatului de la babord.
Scoția nu lovise ceva, ci fusese lovită de un corp ce părea mai degrabă a fi ascuțit sau sfredelitor decât strivitor. Atingerea păruse atât de neînsemnată, încât pe bord nu s-ar fi neliniștit nimeni, dacă oamenii din cala vasului n-ar fi dat buzna pe punte strigând: „Ne scufundăm, ne scufundăm!”
La început călătorii se înspăimântară, dar căpitanul Anderson se grăbi să-i liniștească. Într-adevăr, nimic grav nu se putea întâmpla îndată după ciocnire, deoarece Scoția, împărțită în șapte compartimente prin pereți care nu lăsau să pătrundă apa, era în stare să facă față fără nicio grijă unei spărturi în corpul său.
Căpitanul Anderson coborî imediat în cală. El își dădu seama că al cincilea compartiment fusese inundat, iar repeziciunea cu care creștea apa îi dovedi că spărtura era foarte mare. Din fericire, cazanele nu erau instalate în acest compartiment, altfel focul s-ar fi stins de îndată.
Căpitanul Anderson opri numaidecât vasul, și unul dintre marinari se scufundă în apă ca să vadă ce stricăciuni s-au produs. Câteva clipe mai târziu se constată existența unei spărturi de doi metri în carena vaporului.
O asemenea spărtură nu putea fi astupată pe loc și Scoția trebui să-și urmeze drumul, cu zbaturile aproape înecate. Toate acestea se petrecuseră cam la 300 mile depărtare de Capul Clear, de aceea vasul sosi în port cu o întârziere de trei zile, fapt care neliniști foarte mult populația din Liverpool.
Cercetând vasul pe șantierele de reparații, inginerii abia putură să-și creadă ochilor văzând spărtura în formă de triunghi isoscel, deschisă la doi metri și jumătate sub linia de plutire. Spărtura în placa de fier era atât de perfectă, încât nici cu un instrument special n-ar fi putut fi făcută mai bine. Se vede că unealta care străpunsese fierul era de un fel neobișnuit și că, după ce fusese aruncată cu o forță extraordinară, perforând un blindaj de patru centimetri grosime, ea se retrăsese de la sine, printr-o mișcare de neînțeles.
Acesta a fost faptul care a pasionat din nou, pentru multă vreme, opinia publică. De atunci, toate naufragiile ale căror cauze n-au putut fi cunoscute au fost puse pe seama monstrului marin; și, din nenorocire, ele sunt în număr foarte mare: din trei mii de vase, a căror pierdere este semnalată în fiecare an Biroului „Veritas”, numărul celor care dispar în mod misterios cu toată încărcătura lor nu este mai mic de două sute de vase, cu aburi sau cu pânze.
Pe drept sau pe nedrept, de dispariția acestor vase a fost acuzat „monstrul” și, datorită lui, comunicațiile între diferitele continente devenind din ce în ce mai periculoase, publicul călător ceru, în mod hotărât, ca mările să fie scăpate cu orice preț de îngrozitorul cetaceu.