Furiile lui Ned Land
Nu știu cât am dormit; pesemne că multă vreme, fiindcă somnul ne-a alungat toată oboseala. M-am trezit cel dintâi. Tovarășii mei dormeau buștean în colțurile în care se culcaseră.
De îndată ce m-am ridicat de pe așternutul acela destul de tare, mi-am simțit creierul odihnit, mintea limpede și am început să cercetez cu atenție încăperea. Nimic nu se schimbase. Închisoarea rămăsese închisoare, iar prizonierii, prizonieri. Atâta doar că în timpul somnului nostru stewardul strânsese masa. Nimic nu lăsa să se întrezărească o schimbare apropiată a situației noastre, de aceea am început să mă întreb, plin de îngrijorare, dacă nu cumva eram sortiți de acum înainte să trăim în cușca aceasta.
Un asemenea gând mă îngrozea, mai ales pentru că, deși creierul mi se eliberase de toate închipuirile chinuitoare din ajun, simțeam în schimb cum ceva îmi apăsa tot mai mult pieptul. Aerul devenise înăbușitor pentru plămânii noștri. Respiram cu greu. Cu toate că încăperea era mare, mi-am dat seama că în timpul somnului consumaserăm o bună parte din oxigenul ei. Știam destul de bine că orice om respiră într-o oră oxigenul cuprins într-o sută de litri de aer, și că aerul, încărcându-se cu o cantitate aproape egală de acid carbonic, devine atunci de nerespirat.
Se cerea deci fără întârziere primenirea aerului atât din închisoarea noastră, cât și din întregul submarin.
Mă întrebam ce face comandantul în asemenea cazuri? Obține aerul prin procedee chimice, eliberând cu ajutorul căldurii oxigenul din clorat de potasiu și absorbind acidul carbonic prin potasă caustică? În acest caz, trebuia să mai aibă oarecari legături cu continentele, ca să-și poată procura materialul necesar. Se mărginea să înmagazineze aerul la presiuni înalte în rezervoare și să-i dea drumul apoi după cum simțea echipajul nevoia? Și asta era posibil. Sau, folosind un mijloc mai ușor și mai economic, și prin urmare mai cu putință, se mulțumea să se ridice ca să respire la suprafața apei, ca un cetaceu, și își reînnoia provizia de aer pentru douăzeci și patru de ore? Orice mijloc ar fi fost ales, mi se părea că trebuie pus fără întârziere în aplicare.
Și pe când mă sileam să trag cât mai des aerul în piept, ca să pot folosi cât mai bine puținul oxigen ce mai rămăsese, simții deodată un val rece, îmbibat de mireasma sărată a apei. Era chiar adierea mării, încărcată de iod, care te readucea la viață. Am deschis gura cât am putut mai mult și mi-am umplut plămânii cu aer curat. Atunci am simțit o ușoară clătinare, un ruliu slab, dar care se simțea totuși. Pesemne că vasul, monstrul de fier, se ridicase la suprafața oceanului ca să respire, asemeni balenelor. Ghicisem deci foarte bine în ce fel se făcea aerisirea.
După ce absorbii cu nesaț aerul, am căutat tubul, „aeriferul”, dacă vreți, prin care ajungea până la noi această adiere binefăcătoare, și l-am descoperit curând. Deasupra ușii se deschidea o gaură prin care pătrundea aerul proaspăt, primenind atmosfera încărcată din celulă.
Ajunsesem aici cu observațiile mele, când Ned și Conseil, simțind adierea binefăcătoare a mării, se treziră aproape în același timp. Se frecară la ochi, se întinseră și se ridicară în grabă.
— Domnul a dormit bine? mă întrebă Conseil cu politețea lui obișnuită.
— Foarte bine, i-am răspuns. Dar dumneata, meștere Land?
— Am dormit adânc, domnule profesor. Dar ce-i asta? Simt aer de mare.
Un marinar nu se putea înșela în privința asta, și i-am povestit canadianului ce se întâmplase în timp ce dormise.
— Asta, spuse el, explică foarte bine mugetele pe care le auzeam când așa-zisul narval se găsea aproape de Abraham Lincoln.
— Sigur, Ned, era respirația lui!
— Numai că, domnule Aronnax, habar n-am cât este ceasul. Nu cumva știți, o fi timpul să luăm masa de seară?
— Masa de seară? Mai degrabă prânzul, dragul meu Ned, pentru că de ieri și până acum a trecut cu siguranță o zi.
— Va să zică am dormit douăzeci și patru de ore? se miră Conseil.
— Cred și eu…
— N-am nimic împotrivă, vorbi Ned. Prânz sau cină, ce o fi, aștept cu plăcere pe steward, cu oricare dintre ele.
— N-ar fi rău să le aducă pe amândouă, își dădu părerea Conseil.
— Adevărat, întări canadianul, avem dreptul la două mese și sunt gata să le mănânc pe amândouă.
— Să așteptăm, spusei eu. Cu siguranță că necunoscuții aceștia nu au de gând să ne lase să murim de foame, pentru că altfel masa de ieri nu ar fi avut niciun rost.
— Numai dacă nu cumva vor să ne pună la îngrășat, făcu Ned.
— Nici gând, îi răspunsei. Doar nu suntem în mâinile canibalilor!
— Cine poate ști? spuse cu seriozitate canadianul. S-ar putea ca oamenii aceștia să jinduiască de multă vreme după o bucățică de carne proaspătă și atunci trei bărbați sănătoși și voinici ca domnul profesor, servitorul dumnealui și cu mine…
— Sfârșește cu prostiile, meștere Land, și mai ales nu fi pornit împotriva lor, căci s-ar putea să ne înrăutățim situația!
— La urma urmei, spuse vânătorul, eu plesnesc de foame și uite că prânzul sau cina asta nu mai vine odată!
— Meștere Land, îi răspunsei eu, trebuie să ținem seama de regulile vasului și mi se pare că stomacul nostru a luat-o înaintea ceasului de la bucătărie.
— Bine, să-l potrivim atunci după bucătărie, spuse liniștit Conseil.
— Știam că n-o să vorbești altfel, prietene Conseil, se supără nerăbdătorul canadian. Nu vrei să-ți strici nici nervii, nici ficatul. Totdeauna ești liniștit! Ai fi în stare să spui rugăciunea de după masă înaintea celei de dinainte de masă și să mori mai bine de foame decât să te plângi!
— La ce mi-ar ajuta dacă m-aș plânge?
— Ei, vezi bine că ți-ar ajuta! Măcar ai face ceva, n-ai sta cu mâinile în sân. Dacă pirații ăștia – și spun pirați din respect și ca să nu mă pun contra domnului profesor, care nu-mi dă voie să-i numesc canibali – dacă pirații ăștia își închipuie că mă vor putea ține închis într-o cușcă în care mă sufoc, fără să audă blestemele cu care îmi însoțesc mânia, se înșeală!… Haideți, domnule Aronnax, vorbiți deschis. Credeți că o să ne țină multă vreme în cutia asta de fier?
— Ca să fiu cinstit, nu știu mai mult decât dumneata, Ned.
— Dar ce credeți dumneavoastră despre toate astea?
— Cred că întâmplarea a făcut să aflăm un secret important. Or, dacă echipajul submarinului are interesul să-l păstreze și dacă acest interes este mai important decât viața a trei oameni, cred că existența noastră este în pericol. Dacă lucrurile nu stau așa, atunci, cu primul prilej, monstrul care ne-a înghițit ne va reda lumii locuite de semenii noștri.
— Numai dacă între timp nu ne vor înrola în echipaj, spuse Conseil, și nu ne vor ține astfel aici…
— Până în clipa în care, grăi Ned Land, vreo altă fregată mai rapidă sau mai îndemânatică decât Abraham Lincoln va pune mâna pe acest cuib de bandiți și ne va înălța și pe noi, odată cu echipajul, în vârful catargului cel mare, ca să ne dăm suflarea din urmă.
— Ai dreptate, meștere Land! răspunsei eu. Dar, după câte știu eu, nu ne-a cerut nimeni până acum să facem parte din echipaj, și mi se pare că este de prisos să discutăm dinainte asupra hotărârii pe care am lua-o dacă ar fi vorba vreodată despre așa ceva. Vă repet, trebuie să așteptăm deocamdată, să ne lăsăm călăuziți de împrejurări și să nu facem nimic, pentru că nu este nimic de făcut.
— Dimpotrivă, domnule profesor, spuse Ned, care nu voia să se dea bătut; trebuie să facem ceva!
— Și ce anume, meștere Land?
— Să ne salvăm.
— De multe ori e greu să evadezi dintr-o închisoare „pământească”, dar să scapi dintr-o închisoare submarină asta mi se pare cu neputință.
— Ei, prietene Land, întrebă Conseil, ce mai ai de spus acuma? N-aș crede ca un american să se dea bătut așa, cu una, cu două…
Vânătorul de balene tăcea, vădit încurcat. De o evadare, în împrejurările în care ne aruncase soarta, nici nu putea fi vorba. Dar un canadian este pe jumătate francez, și meșterul Land ne dovedi aceasta prin răspunsul său.
— Deci, domnule Aronnax, începu el după câteva clipe de gândire, nu vă trece prin minte cam ce trebuie să facă niște oameni care nu pot cu niciun chip să scape din închisoare?
— Nu, prietene.
— Foarte simplu; trebuie să facă pe dracu-n patru și să rămână în ea.
— Strașnic! zise Conseil. Tot mai bine e să fii înăuntrul vasului, decât deasupra sau dedesubtul lui.
— Da, dar numai după ce-ai aruncat afară temnicierii, paznicii și gardienii, adăugă Ned Land.
— Ce tot spui, Ned? Te gândești cu tot dinadinsul să pui stăpânire pe vas?
— Desigur, răspunse canadianul.
— Cu neputință!
— De ce, domnule profesor? S-ar putea să ni se ivească vreo împrejurare prielnică și nu văd ce ne-ar împiedica să ne folosim de ea. Dacă pe vas nu sunt decât vreo douăzeci de oameni, n-o să stea în calea a doi francezi și a unui canadian!
Mi s-a părut că e mai bine să-l las pe Ned să se scalde în apele lui decât să-l contrazic. Așa că m-am mulțumit să-i spun:
— Să așteptăm împrejurarea aceea, meștere Land, și vom vedea noi ce-i de făcut. Până atunci, însă, te rog, mai stăpânește-ți nerăbdarea, în situația noastră nu putem folosi decât șiretenia, fiindcă furia nu ne va duce la nimic bun. Făgăduiește-mi deci că ai să lași mânia la o parte.
— Vă făgăduiesc, domnule profesor, îmi răspunse Ned Land, dar felul în care rosti cuvintele acestea nu mă liniști deloc. De acum n-o să-mi mai iasă din gură nicio vorbă de mânie, n-o să mai fac nimic care să mă trădeze, chiar dacă mesele nu ne vor fi aduse la timp.
— Ți-ai dat cuvântul, Ned! îi răspunsei eu canadianului.
Cu asta, discuția noastră luă sfârșit și toți trei căzurăm pe gânduri. În ceea ce mă privește, mărturisesc că, cu toate asigurările lui Ned, nu prea vedeam cum am putea scăpa. Nu credeam în acele împrejurări prielnice despre care vorbise Ned Land. Ca să poată fi atât de bine condus, vasul trebuia să aibă un echipaj numeros, și asta însemna că în cazul unei lupte am fi avut prea mulți oameni împotriva noastră. Apoi, mai înainte de toate, ar fi trebuit să fim liberi, și noi nu eram. Nu vedeam nici cea mai mică putință de a fugi din cușca aceea, atât de bine închisă. Și dacă mă gândeam că ciudatul comandant al acestui vas avea un secret de păstrat – ceea ce părea neîndoielnic – puteam să-mi dau seama că nu ne va lăsa să ne mișcăm liberi pe bord. Va căuta să se scape de noi prin cine știe ce mijloace violente, sau ne va azvârli într-o bună zi pe vreun colț uitat al pământului? Asta nu știam. Toate presupunerile mi se păreau însă posibile și trebuia să fii vânător de balene ca să poți spera să-ți recucerești libertatea.
Privindu-l pe Ned Land, băgai de seamă că pe măsură ce se gândea devenea tot mai nervos. Auzeam cum tot mai mult i se umplea gâtlejul de înjurături și vedeam cum mișcările îi devin tot mai amenințătoare. Se ridica și se învârtea ca o fiară în cușcă, lovind pereții cu picioarele și cu pumnii. Iar timpul trecea, foamea ne rodea de-a binelea, stewardul nu dădea niciun semn de viață și ni se părea că dacă într-adevăr avea cineva vreo intenție bună în privința noastră, apoi acela uitase de noi.
Ned Land, chinuit de foame, se înfuria și înjura tot mai mult, și, cu toate că-mi dăduse cuvântul, mă temeam că va izbucni în clipa în care se va găsi față în față cu vreunul din oamenii echipajului.
Mai trecură două ore, în care timp furia canadianului crescu. Chema și striga zadarnic. Pereții de metal erau surzi. N-auzeam niciun sunet înăuntrul acelui vas, care părea mort. Dacă s-ar fi mișcat, măcar aș fi simțit bătăile elicei. Dar pesemne că vasul se scufundase în adâncul apelor și nu mai aparținea pământului; de aceea liniștea era atât de mare, încât devenise înspăimântătoare!
Și cum îmi dădeam din ce în ce mai mult seama că suntem părăsiți, uitați în fundul celulei noastre, nici nu mai îndrăzneam să mă gândesc cât timp va ține starea aceasta. Nădejdile, pe care întâlnirea cu comandantul vasului mi le trezise, se năruiră una câte una. Privirea calmă a omului aceluia, înfățișarea lui mărinimoasă, noblețea purtării sale, toate mi se șterseră din minte. Începusem să văd cu alți ochi personajul acela ciudat, să mi-l închipui așa cum poate era: neîndurător, crud. Simțeam că nu are în el nimic omenesc, că nu cunoaște mila, că este un dușman înverșunat al semenilor săi, cărora le jurase o ură veșnică.
Dar avea oare să ne lase să pierim închiși în cușca asta strâmtă, pradă nălucirilor îngrozitoare spre care te împinge foamea înverșunată? Gândul acesta groaznic se întări atât de mult, încât simții cum mă cuprinde o spaimă de neînchipuit. Conseil rămânea liniștit; Ned Land era în culmea furiei.
Deodată se auzi un zgomot. Pe podeaua de metal răsunară pași, zăvoarele fură trase, ușa se deschise și apăru stewardul. Înainte de-a putea face vreo mișcare ca să-l opresc, canadianul se și aruncase asupra lui; îl trântise și-l strângea cu putere de gât. Stewardul se înăbușea sub mâna-i puternică.
Tocmai când Conseil se căznea să îndepărteze mâinile vânătorului de pe gâtul victimei, aproape sufocată, și când eu mă pregăteam să fac același lucru, am rămas încremenit auzind aceste cuvinte pronunțate în limba franceză:
— Liniștește-te, meștere Land, iar dumneavoastră, domnule profesor, aveți bunătatea de a mă asculta.