Capitolul IV

Marea Roșie

În ziua de 29 ianuarie, insula Ceylon dispăru sub orizont și Nautilus se strecură cu o viteză de douăzeci de mile pe oră prin labirintul de canaluri care desparte insulele Maledive de Lacadive. Astfel trecurăm și pe lângă Kittan, insulă de origine madreporică, descoperită de Vasco da Gama în 1499, și una din cele nouăsprezece insule principale ale arhipelagului Lacadivelor, situată între 10° și 14°30' latitudine nordică și 69° și 51°12' longitudine estică.

De la plecarea noastră din mările Japoniei și până la Kittan străbătusem șaisprezece mii două sute douăzeci de mile, sau șapte mii cinci sute de leghe.

A doua zi, 30 ianuarie, când Nautilus se ridică la suprafață, nu se mai vedea nici urmă de pământ. Ne îndreptam către nord-nord-vest spre Marea Oman, săpată între Arabia și Peninsula indiană, în prelungirea Golfului Persic.

Marea aceasta era fără doar și poate o înfundătură fără nicio ieșire. Încotro ne conducea oare căpitanul Nemo? N-aș fi putut spune. Și bineînțeles că asta îl nemulțumea pe Ned Land, care în aceeași zi mă întrebă încotro mergem.

— Mergem, dragă Ned, acolo unde ne duce fantezia căpitanului, i-am răspuns.

— În felul ăsta n-o să ajungem departe. Golful Persic n-are ieșire, și dacă intrăm în el, o să ne întoarcem tot pe unde am venit.

— Nu-i nimic, o să ne întoarcem, meștere Land, iar dacă Nautilus va voi să viziteze după aceea Marea Roșie, n-are decât să treacă prin Strâmtoarea Bab-el-Mandeb.

— Știți tot atât de bine ca și mine, îmi răspunse Ned Land, că Marea Roșie e la fel de închisă ca și golful. Istmul Suez nu-i încă tăiat până la capăt și, chiar dacă ar fi, un vas misterios ca al nostru nu s-ar încumeta să-i străbată canalurile pline de stăvilare. Cu alte cuvinte, prin Marea Roșie n-o să ne putem întoarce în Europa.

— Nici n-am spus că ne întoarcem în Europa.

— Atunci ce credeți?

— Cred că după ce o să vizităm meleagurile ciudate ale Arabiei și Egiptului, Nautilus va coborî în Oceanul Indian, poate prin Canalul Mozambic, poate prin largul Mascarenelor, căutând să ajungă la Capul Bunei Speranțe.

— Și după ce va ajunge la Capul Bunei Speranțe? stărui canadianul.

— Atunci va pătrunde în Atlanticul pe care nu-l cunoaștem încă. Ce, prietene Ned, te-ai și plictisit să călătorești pe sub mări? Te-ai săturat de priveliștea veșnic nouă a minunilor submarine? Eu, îți spun drept, aș fi mâhnit să văd sfârșindu-se călătoria asta pe care nu mulți oameni pot s-o facă.

— Dar știți, domnule Aronnax, că peste câteva zile se împlinesc trei luni de când suntem închiși pe bordul lui Nautilus?

— Nu, Ned, nu știu, nu vreau să știu și nu socotesc nici zilele, nici orele.

— Atunci ce ne rămâne de făcut?

— O să vedem asta când va veni vremea. Acum nu-i nimic de făcut și vorbim degeaba. Dacă tu, dragul meu, ai fi venit să-mi spui, de pildă: „Iată un prilej să evadăm”, am mai fi putut discuta. Dar acum nu poate fi nici vorbă de așa ceva și, de fapt, nu cred că Nemo se va avânta vreodată prin mările europene.

Din acest scurt dialog se va vedea că, fanatic al lui Nautilus, intrasem cu totul în pielea comandantului său.

Cât despre Ned Land, el încheie convorbirea cu aceste cuvinte, ca într-un monolog: „Toate bune și frumoase, dar, după mine, unde e constrângere, nu mai e plăcere.”

Timp de patru zile, până la 3 februarie, Nautilus străbătu Marea Oman cu viteze diferite și la adâncimi diferite. Părea că merge la întâmplare, ca și cum nu se putea hotărî pe ce drum să apuce, dar nu trecu nicio clipă măcar de Tropicul Cancerului.

Părăsind această mare, am zărit orașul Mascat, cel mai însemnat din întregul ținut Oman. Am admirat aspectul lui ciudat, înconjurat cum era de stânci negre, cu casele și forturile sale conturate în alb. Am zărit domul rotund al moscheelor, minaretele sale ascuțite și elegante, acoperișurile învelite în verdeață. Dar priveliștea n-a durat decât o clipă, căci Nautilus se cufundă curând în apele meleagurilor acestora întunecate.

Am mers apoi, ținându-ne la o depărtare de șase mile de țărm, de-a lungul coastei arabe, de la Mahrah și Hadramant, pe care se înălțau munții împodobiți cu ruini străvechi. La 5 februarie am intrat în sfârșit în Golful Aden, care seamănă atât de bine cu o pâlnie vârâtă în gâtlejul Bab-el-Mandeb-ului. Prin ele, apele indiene se scurg în Marea Roșie.

La 6 februarie am văzut de pe bordul lui Nautilus orașul Aden, cățărat pe o limbă de pământ legată de continent printr-un istm îngust, un fel de Gibraltar de necucerit, ale cărui fortificații englezii le-au refăcut după ce l-au luat în stăpânire în 1839. Am întrezărit minaretele octogonale ale acestui oraș care a fost odinioară, după spusele istoricului Edrisi, antrepozitul cel mai bogat și mai negustoresc de pe coastă. Eram sigur că, odată ajuns aici, căpitanul Nemo se va întoarce; dar mă înșelam, și spre marea mea mirare n-a fost așa.

A doua zi, 7 februarie, pătrunserăm în Strâmtoarea Bab-el-Mandeb, al cărei nume înseamnă în limba arabă „Poarta lacrimilor”. Deși e lată de douăzeci de mile, strâmtoarea are o lungime de numai cincizeci și doi de kilometri, așa că lui Nautilus i-a trebuit numai o oră de mers, cu toată viteza, ca să o străbată. Dar n-am putut vedea nimic, nici măcar insula Perim, cu care guvernul britanic a întărit poziția orașului Aden. Treceau pe acolo prea multe vapoare engleze și franceze ale liniilor ce duc de la Suez la Bombay, Calcutta, Melbourne, Bourbon și Maurice, și, ca să nu fie văzut de ele, Nautilus pluti prevăzător tot timpul sub apă. În sfârșit, aproape de amiază am intrat în apele Mării Roșii.

Marea Roșie, vestitul lac al tradițiilor biblice, pe care ploile nu-l împrospătează niciodată, în care nu se varsă niciun fluviu mai de seamă, pe care o evaporare excesivă o seacă neîncetat și care pierde în fiecare an un strat de apă înalt de un metru și jumătate! Golf ciudat, care, dacă ar fi închis cu totul, ar seca poate în întregime; mai prejos în privința asta decât vecinele sale, Marea Caspică sau Lacul Asfaltit, al căror nivel a scăzut numai până în punctul în care evaporarea lor a ajuns să egaleze tocmai cantitatea de apă primită.

Marea Roșie are o lungime de două mii șase sute de kilometri și o lățime mijlocie de două sute patruzeci. Pe vremea Ptolemeilor și a împăraților romani, ea a fost marea arteră comercială a lumii, iar tăierea istmului îi va reda această însemnătate de odinioară, pe care căile ferate de la Suez au și readus-o în parte.

N-aveam de gând să-mi bat capul pentru a înțelege ce toană l-a împins pe căpitanul Nemo să ne aducă aici, dar eram foarte mulțumit că ne găsim acolo; Nautilus înainta cu o viteză mijlocie, când plutind deasupra apei, când afundându-se ca să ocolească vreo navă, așa că am putut vedea și dedesubturile, și suprafața mării acesteia ciudate.

La 8 februarie, în zorii zilei, se ivi înaintea noastră orașul Moka, acum numai ruine, ale cărui ziduri se prăbușesc numai la zgomotul tunului și unde mai vezi ici și colo câțiva curmali înverziți. Era un oraș însemnat odinioară, cu șase piețe publice, cu 26 moschee și ale cărui ziduri, apărate de 14 forturi, formau o centură de trei kilometri. Apoi Nautilus se apropie de țărmurile africane, unde marea este mai adâncă. Acolo, privind prin geamurile salonului apele limpezi, ca de cristal, am admirat minunatele tufișuri de mărgean strălucitor și pereții uriași ai stâncilor ce păreau acoperiți cu o blană verde, făcută din alge și fucuși. Ce priveliște de nedescris și ce bogăție de peisaje și de poziții pitorești la temelia stâncilor și insulițelor vulcanice de lângă coasta libiană! Dar vegetația ne-a apărut în toată frumusețea ei abia spre țărmul răsăritean, pe coasta Tehama, unde Nautilus ajunse în scurtă vreme; acolo, zoofitele creșteau nu numai sub nivelul mării, ci formau împletituri nespus de frumoase chiar la câțiva metri deasupra ei; împletiturile acestea mi s-au părut mai variate, dar totodată și mai puțin colorate decât cele din apă, a căror prospețime era întreținută de umezeală.

Câte ceasuri fermecătoare am petrecut astfel la fereastra salonului! și cât de mulți reprezentanți noi ai florei și faunei submarine am admirat la lumina farului nostru electric! Fungii agariciforme, actinii de culoarea ardeziei, printre altele thalassianthus aster, tubipore așezate ca niște fluiere, care nu așteptau decât suflarea zeului Pan, scoici proprii acestei mări, care se așază în scobiturile madreporice și a căror bază e răsucită într-o spirală scurtă, și, în sfârșit, mii de exemplare dintr-un polipier pe care nu-l observasem încă: buretele obișnuit.

Clasa spongiarilor, cea dintâi din grupul polipilor, a fost creată tocmai pentru acest produs ciudat, a cărui folosință e de netăgăduit. Buretele nu e câtuși de puțin o plantă, cum mai admit încă unii naturaliști, ci un animal de pe treapta cea mai de jos, un polipier inferior celui al mărgeanului. Natura lui animală nu e îndoielnică și nu se poate primi nici măcar părerea celor vechi, care îl socoteau o ființă de mijloc între plantă și animal. Trebuie să spun totuși că naturaliștii nu sunt de acord asupra felului în care e alcătuit buretele. Pentru unii, e un polipier, iar pentru alții, ca domnul Milne-Edwards, e un individ izolat și unic.

Clasa spongiarilor cuprinde cam trei sute de specii, care se întâlnesc într-un mare număr de mări și chiar în unele ape curgătoare, unde au primit numele de „fluviatile”. Dar apele lor preferate sunt cele ale Mediteranei, ale arhipelagului grecesc, ale coastei Siriei și ale Mării Roșii. Acolo se înmulțesc și cresc bureții fini și moi, al căror preț ajunge până la o sută cincizeci de franci, buretele blond de Siria, buretele tare de Barbaria și altele. Dar, cum nu puteam nădăjdui să studiez aceste zoofite în schelele Levantului, de care ne despărțea istmul de netrecut al Suezului, m-am mulțumit să le observ în apele Mării Roșii.

L-am chemat deci pe Conseil lângă mine, în timp ce Nautilus, la o adâncime mijlocie de opt până la nouă metri, trecea încet pe lângă toate frumoasele stânci ale coastei răsăritene.

Acolo creșteau bureți de toate formele: bureți cu picior, foliacei, globuloși, digitați. Ei își meritau destul de bine numele de coșulețe, potire, fuse, coarne de elan, labă de leu, coadă de păun, mănușa lui Neptun, pe care li le-au dat pescarii, mai poeți decât savanții. Din țesutul lor fibros, uns cu o substanță gelatinoasă pe jumătate lichidă, ieșeau neîncetat mici fire de apă care, după ce duseseră viața în fiecare celulă, erau date afară printr-o mișcare de contracție. Substanța aceasta dispare după moartea polipului și putrezește, degajând amoniac. Nu mai rămân atunci decât fibrele cornoase sau gelatinoase din care e alcătuit buretele de casă, care capătă o culoare roșcată și se folosește la felurite trebuințe, după cât e de elastic, de permeabil sau de rezistent la macerare.

Polipierii aceștia erau lipiți de stânci, de cochiliile moluștelor și chiar de tulpinile hidrofitelor. Umpleau cele mai mici scobituri, unii întinzându-se, alții înălțându-se sau atârnând ca niște excrescențe de coral. L-am învățat pe Conseil că bureții aceștia se pescuiesc în două feluri, fie cu draga, fie cu mâna. Această din urmă metodă, care cere scufundători, e de preferat, pentru că, cruțând țesutul polipierului, îi lasă o valoare mult mai mare.

Celelalte zoofite care mișunau lângă spongiari erau mai ales meduze dintr-o specie foarte elegantă; moluștele erau reprezentate prin soiuri de calmari care, după d'Orbigny, sunt proprii Mării Roșii, iar reptilele prin broaște țestoase virgata, din genul Chelonia, care ne-au dat la masă o mâncare sănătoasă și delicată.

Cât despre pești, erau numeroși și adesea vrednici de luare-aminte. Iată-i pe cei pe care plasele lui Nautilus îi aduceau mai des la bord: raii, printre care limme de formă ovală, de culoarea cărămizii, cu trupul presărat cu pete albastre inegale și ușor de recunoscut după ghimpele lor dublu, zimțat; arnacuri cu spinarea argintie; pisici-de-mare cu coada punctată și bockați, mantale uriașe lungi de doi metri, care unduiau prin apă; aodoni, cu totul lipsiți de dinți, un fel de cartilaginoși înrudiți cu rechinul; ostracioni-dromader, a căror cocoașă se termină cu un ghimpe încovoiat, lung de un picior și jumătate; ofidii, adevărate murene cu coada argintie, spinarea albăstruie și înotătoarele pectorale cafenii, tivite cu o dungă cenușie; fiatole, un soi de stromatei, vărgate cu dungi înguste de aur și împodobite cu cele trei culori ale Franței; blenii-garamiți, lungi de patru decimetri; caranxi minunați, împodobiți cu șapte dungi transversale de un negru frumos, cu înotătoare albastre și galbene și cu solzi de aur și de argint; centropode, barbuni auriflame cu capul galben, pești-papagal, labri, baliști, guvizi și alții, și o mie de alți pești comuni oceanelor pe care le străbătusem.

La 9 februarie, Nautilus plutea în partea cea mai largă a Mării Roșii, cuprinsă între Suakin, pe coasta de vest, și Quonfodah, pe coasta de est. Acolo, marea atinge un diametru de o sută nouăzeci de mile.

În aceeași zi, la amiază, după determinarea locului, căpitanul Nemo se urcă pe punte, unde îl așteptam. Aveam de gând să nu-l las să plece până nu aflu ceva despre planurile sale viitoare. De cum mă zări, el veni spre mine și, oferindu-mi prietenos o țigară, îmi spuse:

— Vă place Marea Roșie, domnule profesor? Ați cercetat îndeajuns minunățiile ei, peștii și zoofitele, fundul plin de bureți și pădurile de mărgean? Ați zărit orașele de pe țărm?

— Da, domnule căpitan, i-am răspuns. Nautilus este cum nu se poate mai potrivit pentru un astfel de studiu. E foarte priceput, ca să zic așa.

— Priceput, îndrăzneț și de nevătămat! Nu se teme nici de furtunile groaznice ale Mării Roșii, nici de curenții și nici de stâncile ei.

— În adevăr, spusei eu, marea aceasta e socotită printre cele mai rele și, dacă nu mă înșel, a avut și în vechime o faimă proastă.

— Cum nu se poate mai proastă, domnule Aronnax! Istoricii greci și latini o vorbesc de rău, iar Strabon spune că-i primejdioasă mai cu seamă în epoca vânturilor de nord din timpul verii și în anotimpul ploilor. Arabul Edrisi, care o descrie sub numele de Golful Colzum, povestește că vasele piereau în mare număr izbite de bancurile ei de nisip și că nimeni nu îndrăznea s-o străbată în timpul nopții. După cum spune el, e o mare cu vijelii groaznice și cu insule neprimitoare și „care nu are nimic bun” nici în adâncime și nici la suprafață. Aceasta e, de altfel, și părerea pe care o găsim la Arrian, Agatharchide și Artemidor.

— Se cunoaște că istoricii aceștia n-au călătorit pe bordul lui Nautilus!

— Fără îndoială, îmi răspunse căpitanul zâmbind, dar în privința asta nici modernii nu stau mai bine decât cei vechi. Le-au trebuit secole ca să descopere puterea mecanică a aburului! Cine știe dacă peste o sută de ani va mai exista un al doilea Nautilus! După cum vedeți, se merge greu înainte, domnule Aronnax.

— Așa este, am răspuns, vasul dumneavoastră a depășit cu un secol sau poate cu mai mult epoca noastră. Păcat că un asemenea secret va trebui să piară odată cu inventatorul său!

Căpitanul Nemo nu răspunse. După câteva minute de tăcere, urmă:

— Îmi vorbeați de părerea istoricilor din vechime despre primejdiile navigației pe Marea Roșie?

— E adevărat, i-am răspuns, dar oare temerile lor nu erau exagerate?

— Da și nu, domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, care mi se păru că-și cunoaște pe de rost „Marea lui Roșie”. Ceea ce nu mai e primejdios pentru o navă modernă, bine echipată, solid construită, stăpână pe direcția ei datorită aburului ascultător, însemna tot felul de primejdii pentru corăbiile celor vechi. Trebuie să ni-i închipuim pe acești dintâi navigatori aventurându-se în bărci făcute din scânduri cusute cu funii de palmier, călăfătuite cu rășină pisată și unse cu grăsime de câine-de-mare. Nu aveau nici măcar instrumente ca să-și stabilească direcția și mergeau după socoteală, prin mijlocul unor curenți pe care abia îi cunoșteau. În asemenea condiții, naufragiile erau și trebuiau să fie numeroase. Dar în vremea noastră vapoarele care fac legătura între Suez și mările sudului nu mai au a se teme de mâniile acestui golf, în ciuda musonilor potrivnici. Căpitanii și pasagerii lor nu se mai pregătesc de plecare prin jertfe de îmbunare, iar la întoarcere nu se mai duc, împodobiți cu ghirlande și cu panglici aurite, să le mulțumească zeilor în templul din apropiere.

— Sunt de acord, am spus eu, și mi se pare că aburul a ucis recunoștința în inima marinarilor. Dar, căpitane, fiindcă se pare că ați studiat îndeosebi marea aceasta, ați putea să-mi spuneți de unde îi vine numele?

— Există, domnule Aronnax, numeroase explicații în privința asta. Vreți să cunoașteți părerea unui cronicar din secolul al paisprezecelea?

— Bucuros.

— Acest om cu închipuire bogată pretinde că numele i-a fost dat după trecerea israeliților, când Faraonul a pierit în valurile care s-au închis la glasul lui Moise:

„Ca semn al minunii acesteia, marea s-a făcut roșie și stacojie; și n-au mai știut apoi s-o numească altfel decât marea cea roșie.”

— Explicație de poet, căpitane Nemo, i-am răspuns, dar nu m-aș putea mulțumi cu ea. Vă voi ruga deci să-mi spuneți părerea dumneavoastră.

— Iat-o. După mine, domnule Aronnax, numele Mării Roșii vine de la cuvântul ebraic „Edrom”, și cei din vechime i-au spus așa din pricina culorii deosebite a apelor ei.

— Până acum n-am văzut totuși decât apă limpede, fără nicio culoare deosebită.

— Firește; dar înaintând mai adânc în golf, veți vedea că apa își schimbă culoarea. Mi-aduc aminte că am văzut Golful Tor roșu de tot, ca un lac de sânge.

— Și culoarea asta o puneți pe seama unei alge microscopice?

— Da, pe seama unei materii mucilaginoase, roșii, produsă de niște plante mărunte, cunoscute sub numele de „tricodesmii”, atât de mici, încât patruzeci de mii dintre ele încap într-un spațiu de un milimetru pătrat. Poate că o să le vedeți când vom fi la Tor.

— Așadar, căpitane, nu-i prima oară când străbateți Marea Roșie cu Nautilus?

— Nu, domnule.

— Atunci, fiindcă adineauri vorbeați de trecerea israeliților și de prăpădul egiptenilor, vă voi întreba dacă ați găsit sub ape vreo urmă a acestui mare fapt istoric.

— Nu, domnule profesor, și asta dintr-un motiv foarte bun.

— Care anume?

— Acela că locul unde a trecut Moise cu tot poporul său e acum atât de înnisipat, încât cămilele abia își pot uda picioarele. Înțelegeți că Nautilus al meu n-ar avea destulă apă.

— Și locul acesta?… am întrebat.

— Locul acesta se află puțin mai sus de Suez, în brațul acela care forma odinioară un estuar adânc, pe vremea când Marea Roșie se întindea până la Lacurile Amare. Acum, fie că trecerea a fost sau nu o minune, israeliții tot pe acolo au trecut ca să ajungă în Țara Făgăduinței, iar oastea Faraonului a pierit tocmai în locul acela. Cred deci că niște săpături făcute în nisipurile acelea ar scoate la iveală o mare cantitate de arme și de unelte de origine egipteană.

— Fără îndoială, am răspuns, și e de dorit, pentru arheologi, ca săpăturile acestea să se facă mai curând sau mai târziu, când se vor ridica orașe noi pe istm, după tăierea Canalului de Suez. Un canal cu totul de prisos pentru o navă ca Nautilus!

— Desigur, dar folositor lumii întregi, spuse căpitanul Nemo. Cei vechi înțeleseseră bine ce folos ar fi avut pentru negoțul lor o legătură între Marea Roșie și Mediterana; dar nu s-au gândit să sape un canal direct și au luat Nilul drept intermediar. Foarte probabil, canalul care unea Nilul cu Marea Roșie a fost început pe vremea lui Sesostris, dacă e să credem tradiția. Sigur este că, cu șase sute cincisprezece ani înainte de Iisus Hristos, Necho a început lucrările unui canal alimentat cu apele Nilului, prin câmpia Egiptului care privește spre Arabia. Canalul acesta se urca în patru zile și era atât de lat, încât două trireme puteau trece prin el alături. A fost continuat de Darius, fiul lui Histaspe, și probabil terminat de Ptolemeu al Doilea. Strabon l-a văzut folosit pentru navigație; dar panta lui prea mică între punctul de plecare, de lângă Bubastis, și Marea Roșie îl făcea navigabil numai câteva luni pe an. Canalul a slujit negoțului până în veacul Antoninilor; părăsit, înnisipat, apoi refăcut din porunca califului Omar, a fost astupat pentru totdeauna în 761 sau 762 de califul Al-Mansur, care voia să împiedice sosirea proviziilor la Mohammed-ben-Abdallah, răsculat împotriva lui. În timpul expediției din Egipt, generalul dumneavoastră Bonaparte a dat de urmele acestor lucrări în deșertul Suezului și, surprins de flux, era cât pe ce să piară, cu câteva ceasuri înainte de a ajunge la Hadjaroth, chiar acolo unde Moise poposise cu trei mii trei sute de ani înaintea lui.

— Ei bine, căpitane, ceea ce cei vechi nu îndrăzniseră să întreprindă, această legătură între cele două mări, care va scurta cu nouă mii de kilometri drumul de la Cadix la Indii, domnul de Lesseps a făcut-o, și în curând va fi prefăcut Africa într-o insulă uriașă.

— Da, domnule Aronnax, și aveți dreptul să fiți mândru de compatriotul dumneavoastră. E un om care face mai multă cinste unei națiuni decât cei mai mari căpitani! A început, ca atâția alții, prin necazuri și respingeri, dar a biruit, pentru că are geniul voinței. Și e trist să te gândești că lucrarea aceasta, care ar fi trebuit să fie o lucrare internațională și care ar fi ajuns ca să facă ilustră o domnie, nu va fi izbutit decât prin energia unui singur om. Așadar, cinste domnului de Lesseps!

— Da, cinste acestui mare cetățean, am răspuns, cu totul surprins de tonul cu care vorbise căpitanul Nemo.

— Din nefericire, urmă el, nu vă pot duce prin Canalul de Suez; dar veți putea zări digurile lungi de la Port Said, poimâine, când vom fi în Mediterana.

— În Mediterana! strigai eu.

— Da, domnule profesor. Vă mirați?

— Ceea ce mă miră, căpitane, e gândul că vom fi acolo chiar poimâine.

— Într-adevăr?

— Da, căpitane, cu toate că de când sunt pe bordul vasului dumneavoastră m-am obișnuit să nu mă mai mir de nimic!

— Dar ce vă miră?

— Viteza nemaipomenită cu care va trebui să meargă Nautilus ca să ajungă poimâine în Mediterana, după ce va înconjura Africa, trecând pe la Capul Bunei Speranțe!

— Dar cine v-a spus că vom face înconjurul Africii, domnule profesor? Cine vă vorbește de ocolirea Capului Bunei Speranțe?

— Atunci, numai dacă Nautilus poate pluti și pe uscat, și ar putea să treacă pe deasupra Istmului Suez…

— Sau pe dedesubt, domnule Aronnax.

— Pe dedesubt?

— Firește, răspunse căpitanul Nemo. Natura a făcut de multă vreme sub limba aceasta de pământ ceea ce oamenii fac acum la suprafața ei.

— Cum! Există o trecătoare?

— Da, o trecătoare subterană pe care am numit-o Arabian-Tunnel. Începe sub Suez și răspunde în Golful Peluza.

— Dar istmul e alcătuit din nisipuri mișcătoare.

— Până la o anumită adâncime. Începând de la cincizeci de metri, are o temelie tare, de piatră.

— Cum ați descoperit trecătoarea aceasta? Din întâmplare? îl întrebai din ce în ce mai uimit.

— Întâmplare și raționament, domnule profesor, ba chiar mai mult raționament decât întâmplare.

— Vă ascult, căpitane, deși aproape că nu-mi vine să-mi cred urechilor.

— Aures habent et non audient; totdeauna a fost așa. Nu numai că trecătoarea există, dar am și străbătut-o de mai multe ori. Altfel nu m-aș fi încumetat să intru azi în înfundătura asta a Mării Roșii.

— Vi s-ar părea prea mult dacă v-aș întreba cum ați descoperit tunelul acesta?

— Între oameni care nu se vor despărți niciodată nu mai pot fi secrete, îmi răspunse căpitanul Nemo.

Am tăcut, ca și cum n-aș fi înțeles ultimele cuvinte ale căpitanului, și am așteptat să aud povestea.

— Domnule profesor, un simplu raționament de naturalist m-a dus la descoperirea tunelului, pe care numai eu îl cunosc. Observasem că în Marea Roșie și în Mediterana trăiesc mai multe specii de pești absolut identici – ofidii, fiatole, pești din genul julis, lavraci sau lupi de mare, aterine, exoceți etc. Fiind sigur de asta, m-am întrebat dacă nu cumva există vreo trecătoare între cele două mări. Dacă există, curentul subteran trebuia să meargă fără îndoială de la Marea Roșie spre Mediterana, din cauza diferenței de nivel. Am pescuit deci o mulțime de pești în preajma Suezului, le-am prins de coadă câte un inel de aramă și le-am dat drumul în mare. După câteva luni am pescuit pe coastele Siriei câțiva din acești pești cu inele indicatoare. Astfel era dovedită comunicația între cele două mări. Am căutat cu Nautilus locul unde se afla, l-am descoperit, mi-am încercat norocul și în curând, domnule profesor, veți trece și dumneavoastră prin Tunelul meu arab!