Trăsnetul căpitanului Nemo
Am privit spre pădure, fără să ne ridicăm. Eu simții pentru o clipă cum îmi încremenește mâna pe care tocmai o duceam la gură. Mâna lui Ned Land, în schimb, își duse treaba până la capăt.
— O piatră nu cade din cer, spuse Conseil. Sau, dacă se-ntâmplă să cadă, atunci nu mai e piatră, ci aerolit.
O a doua piatră, rotunjită cu grijă, îl făcu pe Conseil să scape din mână un picior de porumbel, dând și mai multă greutate observației sale.
Ne-am ridicat toți trei, pregătindu-ne cu arma în mână să facem față oricărui atac.
— N-or fi cumva maimuțe? întrebă Ned Land.
— Cât pe-aci să ghicești, răspunse Conseil. Sunt niște sălbatici.
— Repede la luntre! spusei eu, îndreptându-mă spre mare.
Era limpede că trebuia să ne retragem cât mai repede, pentru că în marginea pădurii, la cel mult o sută de pași depărtare, își făcuseră apariția vreo douăzeci de indigeni, înarmați cu arcuri și praștii.
Luntrea era trasă pe mal la douăzeci de metri de noi.
Sălbaticii se apropiau încet, dându-ne însă tot mai multe dovezi de dușmănie. Pietrele și săgețile plouau. Ned Land nu voise să-și părăsească proviziile și, cu tot pericolul apropiat, alerga destul de repede înspre barcă, ducând porcul într-o mână și cangurii în cealaltă. În două minute am ajuns la mal. Ca să încărcăm în barcă proviziile și armele, să-i facem vânt în mare și să prindem vâslele, ne-a fost de ajuns o clipă. Nici nu ne depărtaserăm încă bine de mal, când vreo sută de sălbatici, urlând și amenințându-ne, intrară în apă până la brâu. Mă uitai spre Nautilus, să văd dacă apariția sălbaticilor fusese observată de cineva de pe bord. Dar n-am văzut nicio mișcare. Uriașa mașinărie, culcată în larg, părea pustie.
Peste douăzeci de minute ne urcam pe vas. Capacele erau deschise. După ce am fixat luntrea la locul ei, am intrat în interiorul lui Nautilus.
Coborând în salon, de unde se auzeau acorduri melodioase, îl găsii pe căpitanul Nemo aplecat deasupra orgii sale și părând cufundat într-o visare adâncă, pricinuită de muzică.
— Căpitane! spusei eu. El nu mă auzi.
— Căpitane, spusei din nou, atingându-l de data asta cu mâna. Căpitanul Nemo tresări și se întoarse spre mine.
— A, dumneavoastră sunteți, domnule profesor? îmi spuse el. Ei, a fost frumoasă vânătoarea? Ați găsit plante interesante?
— Da, căpitane, răspunsei, dar, din nenorocire, am adus după noi o trupă de bipezi, a căror vecinătate mă neliniștește.
— Ce bipezi?
— Sălbatici.
— Sălbatici! spuse cu ironie căpitanul Nemo. Vă mai mirați, domnule profesor, că punând piciorul pe unul din colțurile pământului ați dat peste sălbatici? Dar unde nu sunt sălbatici? Și oare sunt mai răi decât alții aceștia, pe care îi numiți sălbatici?
— Dar, căpitane…
— Eu unul, domnule, am întâlnit sălbatici pretutindeni.
— Totuși, dacă nu vreți să vă pomeniți cu ei pe Nautilus, ar fi bine să luați anumite măsuri.
— Liniștiți-vă, domnule profesor, nu e nimic îngrijorător!
— Dar indigenii sunt mulți.
— Cam câți?
— Cel puțin o sută.
— Domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, ale cărui degete se așezară din nou pe clape, nici dacă toți indigenii din Papuasia s-ar aduna pe țărm, Nautilus nu ar avea motive să se teamă de atacul lor.
Degetele căpitanului începură să se miște cu ușurință de-a lungul claviaturii și am observat că ele nu atingeau decât clapele negre, din care pricină melodiile sale păreau a fi cântece scoțiene. Curând, căpitanul Nemo uită de prezența mea și se cufundă într-o visare, pe care n-am mai încercat să o tulbur.
Mă urcai din nou pe punte. Se înnoptase, pentru că la această latitudine soarele dispare dintr-o dată, fără amurg. Insula Gueboroar abia se mai zărea. Dar focurile numeroase de pe țărm dovedeau că indigenii n-aveau de gând să plece.
Am stat așa, singur, timp de mai multe ore, când gândindu-mă la indigeni – de data aceasta însă fără teamă, căci încrederea neclintită a căpitanului mă liniștise – când uitând de ei pentru a admira splendoarea nopții tropicale. Îmi aminteam de Franța, privind stelele zodiacale care aveau s-o lumineze peste câteva ore. Luna strălucea în mijlocul constelațiilor zenitului. Mă gândeam că acest satelit credincios și cumsecade va fi din nou aici, iar poimâine va ridica apele și-i va ajuta lui Nautilus să se smulgă dintre recifele de mărgean. Spre miezul nopții, văzând că e liniște pretutindeni, și pe valurile întunecate ca și sub arborii de pe țărm, m-am dus în cabina mea și am dormit liniștit.
Noaptea se scurse fără ca să se întâmple nimic deosebit. Se vede că papuașii se speriaseră dând cu ochii de monstrul naufragiat în golf, căci altfel capacele deschise le-ar fi dat putința să se strecoare cu ușurință în interiorul lui Nautilus.
A doua zi, 8 ianuarie, la ora șase dimineața, mă urcai pe punte. Se crăpa de ziuă. Curând, printre cețurile care se risipeau, începură să se vadă mai întâi plaja, apoi vârfurile munților de pe insulă.
Indigenii erau tot acolo, mai numeroși decât în ajun – aproape cinci sau șase sute de inși. Unii dintre ei înaintaseră, folosind refluxul, cățărându-se pe recifele de mărgean, până la mai puțin de patru sute de metri de Nautilus. Îi puteam vedea cu ușurință. Erau papuași adevărați, cu trupul atletic, un neam de oameni frumoși, cu fruntea lată și înaltă, cu nasul gros, dar nu turtit, cu dinții albi. Părul lor lânos, vopsit în roșu, contrasta cu corpul negru și lucios ca al nubienilor. De loburile despicate ale urechilor spânzurau inele de os. Aproape toți erau goi. Printre ei am văzut și câteva femei, acoperite de la șolduri până la genunchi cu fuste largi făcute din ierburi și susținute cu centuri din plante. Unii dintre șefi își împodobiseră gâtul cu semilune și coliere din sticlă, roșii sau albe. Cea mai mare parte dintre ei erau înarmați cu arcuri, săgeți și scuturi și purtau pe umeri un fel de plasă pentru pietrele rotunjite pe care le aruncau cu praștia, cu o rară îndemânare.
Unul dintre șefi cerceta cu atenție vasul, de care se apropiase foarte mult. Trebuie să fi fost un „mado”, din clasa nobilă, căci se gătise cu un fel de rogojină din frunze de banan, dantelată pe margini și prezentând un amestec țipător de culori.
Aș fi putut să-l dobor cu ușurință, fiindcă era foarte aproape de mine, dar m-am gândit că e mai bine ca să aștept să dea vreo dovadă de dușmănie. Între europeni și sălbatici se cuvine ca europenii să răspundă la atac, dar nu să atace.
Cât a ținut refluxul, indigenii dădură târcoale vasului, fără să facă zgomot. I-am auzit repetând des cuvântul „assai” și după gesturile lor am înțeles că mă îndemnau să cobor pe țărm, invitație pe care am crezut de cuviință să n-o primesc.
Deci, în ziua aceea, luntrea nu părăsi vasul, spre marea nemulțumire a lui Ned Land, care nu putu să-și completeze proviziile. Îndemânaticul canadian își petrecu timpul preparând carnea și făina pe care le adusese de pe insula Gueboroar. Cât despre sălbatici, ei se retrăseseră pe la ora unsprezece dimineața spre țărm, de îndată ce valurile fluxului începură să acopere recifele de mărgean. Dar am putut să văd cum pe plajă numărul lor creștea întruna. Pesemne că soseau și din insulele vecine sau din Papuasia propriu-zisă. Totuși n-am zărit nicio pirogă de-a indigenilor.
Neavând ceva mai bun de făcut, m-am gândit să pescuiesc scoici în apa care era atât de limpede, încât se puteau vedea cu ușurință scoicile, zoofitele și plantele pelagice. Era, dealtfel, ultima zi în care Nautilus mai avea să rămână pe meleagurile acelea, dacă într-adevăr avea să poată porni a doua zi în larg, după cum ne făgăduise căpitanul Nemo. L-am chemat deci pe Conseil, care îmi aduse o dragă de prins scoici, destul de mică și ușoară, asemănătoare celor care servesc la prinderea stridiilor.
— Și sălbaticii? mă întrebă Conseil. Să nu se supere domnul, dar mie nu mi se par chiar atât de răi!
— Cu toate astea sunt antropofagi, dragul meu!
— Poți să fii antropofag și să fii totodată om de treabă, îmi răspunse Conseil, după cum poți fi mâncăcios și om cumsecade în același timp! Una nu înlătură pe cealaltă.
— Foarte bine, Conseil, să zicem că sunt antropofagi cumsecade și că tot cum se cade își mănâncă prizonierii. Dar cum eu nu țin deloc să fiu mâncat, nici chiar mâncat cum se cade, am să fiu prevăzător, fiindcă, după cum se pare, comandantul Nemo nu ia nicio măsură. Și acum, la lucru!
Am pescuit cu râvnă timp de două ore, dar n-am prins nimic deosebit. Draga se umplea cu „urechile lui Midas”, harpe, melanii și în special cu cele mai frumoase moluște-ciocan pe care le-am văzut vreodată. Am prins și câteva holoturii, scoici care fac perle și o duzină de broaște țestoase mici, pe care le-am păstrat pentru bucătăria vasului.
Dar tocmai când mă așteptam mai puțin, am dat de o minunăție sau mai bine zis de o greșeală a naturii, foarte rar întâlnită. Pe când Conseil ridica draga în care se prinseseră o mulțime de scoici obișnuite, mă văzu deodată scufundându-mi mâna în plasă și luând o scoică, apoi mă auzi scoțând un strigăt de conchiliolog, cu alte cuvinte cel mai ascuțit strigăt pe care gâtlejul omenesc poate să-l producă.
— Ce-a pățit domnul? se miră Conseil. Domnul a fost mușcat de ceva?
— Nu, băiete, cu toate că aș fi dat și un deget pentru descoperirea mea.
— Ce descoperire?
— Scoica asta! răspunsei eu, arătându-i pricina bucuriei mele.
— Dar nu-i decât o simplă oliva porfira, genul oliva, ordinul pectini-branhiatelor, clasa gasteropodelor, încrengătura moluștelor.
— Da, Conseil. Dar în loc să fie încolăcită de la dreapta la stânga, scoica asta e întoarsă de la stânga la dreapta!
— Cum se poate?! se minună Conseil.
— Da, dragul meu, e o scoică senestră.
— O scoică senestră, îngână Conseil emoționat.
— Uită-te la spirala ei.
— Ah, vă rog să mă credeți, domnule, spuse Conseil, luând cu o mână tremurătoare prețioasa scoică, de când mă știu nu m-am simțit atât de emoționat!
Și avea, într-adevăr, de ce să se simtă emoționat. Se știe că, după cum au arătat naturaliștii, mișcarea de la dreapta spre stânga este o lege a naturii. În mișcarea lor de translație și de rotație, astrele și sateliții se mișcă de la dreapta spre stânga. Omul, la fel, se slujește mai adesea de mâna dreaptă decât de mâna stângă, din care cauză instrumentele și aparatele lui, scările, zăvoarele, arcurile de la ceas etc. sunt făcute în așa fel, încât să se învârtească de la dreapta spre stânga. Natura urmează și ea aceeași lege în încolăcirea scoicilor. Toate se încolăcesc de la dreapta spre stânga, și în cazuri deosebit de rare, când spirala merge de la stânga spre dreapta, scoica prețuiește cât greutatea ei în aur.
Eram amândoi cufundați în cercetarea prețioasei scoici și tocmai mă gândeam că voi îmbogăți Muzeul cu raritatea aceasta, când o piatră azvârlită de un indigen sfărâmă scoica rară, chiar în mâna lui Conseil.
Scosei un strigăt de desperare. Conseil apucă repede pușca mea și ochi în sălbatic, care își legăna praștia cam la vreo zece metri de noi. Am vrut să-l opresc, dar lovitura pornise, sfărâmând brățara cu amulete de pe brațul indigenului.
— Ce faci, Conseil? strigai eu.
— Cum, domnul nu vede că acest canibal a început atacul?
— O scoică nu prețuiește cât viața unui om! îi răspunsei.
— Ah, ticălosul! strigă Conseil. Mai bine mi-ar fi sfărâmat umărul!
Deși Conseil era sincer, eu n-am fost de aceeași părere cu el. În timpul acesta, fără ca noi să ne dăm seama, situația se schimbase. Vreo douăzeci de piroge înconjuraseră vasul. Scobite în trunchiuri de arbori lungi și înguste, bine potrivite pentru înaintat pe apă și echilibrate cu ajutorul unor bețe de bambus care pluteau la suprafață, pirogile erau mânate de vâslași pe jumătate goi. Le priveam neliniștit cum se apropie de noi.
Se vedea cât de colo că papuașii mai avuseseră de-a face cu europeni și că le cunoșteau vasele. Dar ce or fi gândit ei văzând cilindrul acesta de fier, fără catarge, fără coș, care stătea nemișcat în golf? Fără îndoială că nimic bun, pentru că la început se opriră la o depărtare destul de mare de el. Totuși, văzându-l că nu mișcă, curajul le reveni puțin și încercară să vină cât mai aproape. Trebuia cu orice preț să împiedicăm lucrul acesta. Dar puștile noastre, care nu detunau, nu puteau să-i sperie, căci lor nu le e frică decât de armele zgomotoase. Dacă trăsnetul n-ar fi însoțit de tunet, oamenii s-ar teme mai puțin de el, cu toate că primejdia vine de la fulger și nu de la tunet. Într-o clipă, pirogile se apropiară de Nautilus și sute de săgeți se abătură asupra lui.
— Afurisită grindină! strigă Conseil. Și unde mai pui că s-ar putea să fie o grindină otrăvită!
— Trebuie să-l înștiințăm pe căpitanul Nemo, spusei eu, intrând în interiorul vasului.
Coborâi în salon. Nu era nimeni. Am bătut la ușa căpitanului.
— Intră! mi se răspunse.
Intrai și-l găsii pe căpitan cufundat în niște calcule pline de X-uri și de alte semne algebrice.
Buna-cuviință mă făcu să-l întreb:
— Vă stingheresc?
— Da, domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul, cred însă că aveți motive serioase ca să mă căutați.
— Foarte serioase. Pirogile indigenilor ne înconjură și în câteva minute vom fi atacați, fără doar și poate, de sute de sălbatici.
— Aha! făcu liniștit căpitanul Nemo. Au venit cu pirogile?
— Da, domnule.
— Ei bine, e de ajuns să închidem panourile.
— Tocmai. Și venisem să vă spun…
— Nimic nu-i mai ușor, mă întrerupse căpitanul Nemo.
Și apăsând pe un buton electric, transmise un ordin echipajului.
— S-a făcut și asta, domnule, îmi spuse el după câteva clipe. Luntrea e la locul ei și panourile sunt închise. Cred că nu vă e teamă de faptul că domnii ăștia ar putea sparge pereții pe care ghiulelele fregatei dumneavoastră nu i-au putut străpunge.
— Nu, căpitane, dar mai e un pericol.
— Care, domnule?
— Mâine vor trebui deschise panourile pentru ca Nautilus să-și împrospăteze provizia de aer.
— Fără îndoială, domnule. Vasul nostru respiră ca un cetaceu.
— Și dacă în timpul acela papuașii vor fi pe punte, nu știu cum i-ați putea împiedica să pătrundă.
— Dumneavoastră credeți că se vor urca pe bord?
— Sunt sigur.
— Foarte bine, domnule, n-au decât să se urce. Nu văd de ce i-aș împiedica. La urma urmei nu sunt decât niște bieți papuași și n-aș vrea ca vizita mea pe insula Gueboroar să coste viața măcar a vreunuia din nenorociții aceștia!
Nemaiavând ce spune, mă pregătii să plec, dar căpitanul Nemo mă opri poftindu-mă să iau loc lângă el. Mă întrebă apoi despre excursia noastră pe insulă, despre felul cum a mers vânătoarea și păru că nu înțelege nevoia de carne pe care o arăta canadianul. Am vorbit și despre alte lucruri, iar căpitanul, fără să fie prea vorbăreț, se arătă destul de prietenos.
Printre altele veni vorba și despre situația lui Nautilus, naufragiat în același loc în care Dumont d'Urville fusese pe punctul de a pieri. Și căpitanul îmi spuse:
— Acest d'Urville a fost unul dintre cei mai destoinici și mai inteligenți navigatori pe care i-ați avut, un fel de căpitan Cook al dumneavoastră, al francezilor. Nefericit savant! Să înfrunți banchizele de la Polul Sud, recifele de mărgean ale Oceaniei, canibalii din Pacific, și să pieri apoi într-un nenorocit accident de cale ferată! Dacă omul acesta energic a mai putut gândi în ultimele clipe ale vieții sale, vă dați seama care trebuie să fi fost acele gânduri!
Țin minte și acum, spre cinstea căpitanului Nemo, că, vorbind despre faptele lui d'Urville, el părea mișcat.
Apoi, cu harta în mână, ne-am amintit de lucrările navigatorului francez, de călătoriile lui în jurul Pământului, de dubla sa încercare de a ajunge la Polul Sud, care l-a dus la descoperirea de noi pământuri numite Adélie și Louis-Philippe, și în sfârșit de hărțile hidrografice pe care le-a făcut în principalele insule ale Oceaniei.
— Ceea ce d'Urville a făcut la suprafața mărilor, îmi spuse căpitanul Nemo, eu am făcut înăuntrul oceanului, cu mai multă ușurință și mai deplin decât el. Navele Astrolabe și Zélée, hărțuite întruna de uragane, nu se puteau asemui cu Nautilus, care străbate oceanele liniștit, ca și cum ar fi o adevărată cameră destinată studiului.
— Cu toate astea, căpitane, este ceva asemănător între navele lui d'Urville și Nautilus.
— Ce anume, domnule?
— Faptul că Nautilus a naufragiat ca și ele!
— Nautilus nu a naufragiat, domnule, îmi răspunse cu răceală căpitanul Nemo. Nautilus este făcut să se odihnească pe fundul mărilor și eu n-am să folosesc niciodată muncile grele la care d'Urville își silea echipajul în clipele de impas, nici manevrele și nici celelalte măsuri de despotmolire; Zélée și Astrolabe au fost pe punctul de a pieri, pe când Nautilus e în afară de orice primejdie. Mâine, în ziua hotărâtă și la ora hotărâtă, marea îl va ridica încetișor și el va porni să străbată mai departe mările.
— Căpitane, începui eu, mă îndoiesc că…
— Mâine, spuse căpitanul Nemo ridicându-se, mâine la ora două și patruzeci de minute după-amiază, Nautilus va părăsi strâmtoarea Torres, fără să fi suferit nicio stricăciune.
După ce rosti cuvintele acestea foarte răspicat, căpitanul Nemo se înclină ușor. Am înțeles că e timpul să plec și m-am înapoiat în camera mea.
Acolo mă aștepta Conseil, care voia să cunoască rezultatele întrevederii cu căpitanul.
— Băiete, îi răspunsei, când i-am arătat temerile mele că Nautilus ar putea fi amenințat de papuași, căpitanul mi-a răspuns foarte ironic. Așa că nici eu nu pot să-ți spun decât un lucru: ai încredere în el și du-te de te culcă liniștit.
— Domnul n-are nevoie de nimic?
— Nu, prietene. Ce mai face Ned Land?
— Domnul să mă ierte, răspunse Conseil, dar Ned face un pateu de cangur care cred că va fi minunat.
Rămas singur m-am culcat, dar n-am dormit bine deloc. Auzeam zgomotul pe care îl făceau sălbaticii tropăind pe punte și scoțând strigăte asurzitoare. Astfel se scurse întreaga noapte, fără ca cineva de pe vas să iasă din nepăsarea obișnuită.
Echipajului îi păsa tot atât de puțin de canibali, pe cât le păsa soldaților dintr-un fort întărit de furnicile care umblă pe întărituri.
Mă trezii la șase dimineața. Panourile erau tot închise. Aerul nu fusese deci primenit; rezervoarele erau însă pline, așa că împrospătară cu câțiva metri cubi de oxigen atmosfera înăbușitoare a vasului. Am lucrat în camera mea până la amiază, fără să dau ochi nici măcar o clipă cu căpitanul Nemo. Pe bord părea că nu se face niciun fel de pregătire pentru plecare.
Am mai așteptat un timp, pe urmă m-am dus în salonul cel mare. Pendula arăta orele două și jumătate. În zece minute apele aveau să atingă maximum de înălțime, și în cazul când căpitanul Nemo nu fusese prea îndrăzneț în făgăduielile sale, Nautilus avea să fie scos atunci dintre recifele de mărgean. Altfel, trebuia să mai aștepte luni întregi până să poată ieși de acolo.
Curând se simțiră câteva vibrații prevestitoare în învelișul lui Nautilus. Apoi se auzi cum pârâie calcarul recifelor.
La ora două și treizeci și cinci de minute, căpitanul Nemo apăru în salon. De cum mă văzu, îmi spuse:
— Plecăm.
L-am privit neîncrezător.
— Am dat ordin să se deschidă panourile, adăugă el.
— Și cu papuașii ce facem?
— Cu papuașii? răspunse căpitanul Nemo, ridicând nepăsător din umeri.
— Vor pătrunde în interiorul vasului.
— Pe unde?
— Prin panourile deschise.
— Domnule Aronnax, spuse liniștit căpitanul Nemo, nu se intră atât de ușor prin panourile lui Nautilus, chiar dacă sunt deschise. Apoi, văzându-mă nedumerit, mă întrebă: Nu înțelegeți?
— Deloc.
— Bine, atunci veniți și veți vedea.
M-am îndreptat către scara principală. Aici îi găsii pe Ned Land și pe Conseil, care priveau neliniștiți cum oamenii echipajului deschid panourile, în timp ce afară răsunau strigătele înspăimântătoare ale sălbaticilor. În sfârșit panourile fură deschise. În golul lor se iviră îndată douăzeci de capete amenințătoare. Dar primul indigen care puse mâna pe rampa scării fu zvârlit cu putere înapoi, prin nu știu ce forță nevăzută; indigenul o luă la fugă, urlând și făcând niște salturi de uriaș. Alți zece care îi luară locul pățiră același lucru.
Conseil era încântat peste măsură. Ned Land, îmboldit de firea sa nestăpânită, sui scara ca să vadă despre ce e vorba. Dar în clipa în care puse mâinile pe rampă, căzu la pământ ca trăsnit.
— Mii de draci! strigă el. M-a lovit trăsnetul!
Strigătul lui mă lămuri: de-a lungul scării care ducea spre punte nu era o rampă obișnuită, ci un cablu de metal încărcat cu electricitate. Oricine îl atingea simțea o zguduitură puternică, care ar fi putut fi mortală dacă s-ar fi dat drumul întregii electricități din aparate. Astfel, căpitanul Nemo pusese între el și asediatori o adevărată rețea electrică, pe care nimeni n-o putea trece nepedepsit. În timpul acesta papuașii o luaseră la fugă, cuprinși de groază. Noi, abia stăpânindu-ne râsul, îl împăcam și-l fricționam pe bietul Ned, care, cuprins de furie, înjura ca un diavol.
Dar chiar atunci Nautilus, ridicat de valurile fluxului, se desprinse din recifele de mărgean și porni. Era clipa exactă, anunțată de căpitan. Elicea bătea apa cu o încetineală plină de măreție. Apoi viteza se mări puțin câte puțin și, înaintând pe apele oceanului, Nautilus părăsi teafăr și nevătămat primejdioasele trecători ale strâmtorii Torres.