Împărăția mărgeanului
M-am trezit a doua zi cu capul neobișnuit de limpede. Spre marea mea uimire, mi-am dat seama că nu mai sunt în celulă, ci în camera mea. Fără îndoială că și tovarășii mei fuseseră duși, ca și mine, pe când dormeau, în cabina lor. Ceea ce se petrecuse în timpul nopții avea să rămână pentru ei ca și pentru mine o taină, pe care numai întâmplarea ar fi putut să ne-o dezvăluie în viitor.
M-am gândit atunci să ies din cameră. Eram oare din nou liber, sau mai eram prizonier? Da, liber cu desăvârșire. Am deschis ușa, am pornit pe culoare și am urcat scara centrală. Panourile, care în ajun fuseseră închise, erau acum deschise. M-am suit pe punte.
Ned Land și Conseil mă așteptau acolo. I-am întrebat despre cele petrecute, dar nu știau nimic. Dormiseră un somn greu și nu-și mai aminteau nimic, în afară de faptul că, spre mirarea lor, se treziseră în cabină. Cât despre Nautilus, mi s-a părut liniștit și tainic ca totdeauna. Plutea la suprafața valurilor cu o iuțeală potrivită. Pe bord, totul părea neschimbat.
Ned Land cercetă marea cu privirea lui pătrunzătoare. Era pustie. Canadianul nu descoperi nimic nou în zare – nici corăbii, nici pământ. O briză șuierătoare bătea dinspre asfințit, și valurile prelungi, destrămate de vânt, clătinau cu putere vasul.
După ce își primeni aerul, Nautilus rămase la o adâncime de aproape 15 metri, în așa fel încât să poată reveni cu ușurință la suprafața apei; manevra aceasta, deși neobișnuită, a fost făcută de mai multe ori în timpul acelei zile de 19 ianuarie. De câte ori vasul ieșea la suprafață, secundul se urca pe punte și obișnuita frază răsuna pe întreg vaporul.
Căpitanul Nemo nu se arătă deloc. Dintre oamenii de pe vas l-am zărit numai pe nepăsătorul steward, care-mi aduse masa cu aceeași punctualitate și, ca de obicei, fără să scoată o vorbă.
Pe la ora două mă aflam în salon, orânduindu-mi notele în carnet, când se deschise ușa și apăru fără veste căpitanul. Îl salutai. El abia îmi răspunse, fără să-mi spună vreun alt cuvânt. Am început să lucrez din nou, sperând că poate îmi va da vreo lămurire despre întâmplările din noaptea trecută. Nici gând! L-am privit. Părea ostenit; somnul nu-i limpezise încă ochii înroșiți; chipul său vădea o tristețe adâncă, o mâhnire adevărată. Umbla de ici-colo, se așeza, se ridica, lua vreo carte la întâmplare și o lăsa numaidecât, cerceta aparatele fără să-și facă însemnările obișnuite și părea că nu poate sta o clipă locului. În sfârșit, întorcându-se spre mine, îmi spuse:
— Sunteți medic, domnule Aronnax?
Mă așteptam atât de puțin la întrebarea asta, încât îl privii câteva clipe fără să răspund.
— Sunteți medic? mă întrebă el din nou. Mulți dintre colegii dumneavoastră au studiat și medicina: Gratiolet, Moquin-Tandon și alții.
— Într-adevăr, îi răspunsei eu, sunt doctor și intern de spital. Înainte de a intra la Muzeu, am practicat câțiva ani medicina.
— Bine, domnule.
Răspunsul meu se vedea că îl mulțumise pe căpitanul Nemo. Dar neștiind unde vrea să ajungă, am așteptat să-mi pună și alte întrebări, hotărât să răspund după împrejurări.
— Domnule Aronnax, îmi spuse el, ați primi să îngrijiți pe unul din oamenii mei?
— Aveți un bolnav?
— Da.
— Sunt gata să vă urmez.
— Veniți.
Mărturisesc că inima îmi bătea cu putere. Vedeam, nu știu de ce, o legătură între îmbolnăvirea unui om din echipaj și întâmplările din ajun. Taina care le învăluia îmi dădea de gândit tot atât de mult cât și bolnavul.
Căpitanul Nemo mă conduse în partea de dinapoi a vasului, într-o cabină așezată lângă postul de pază al mateloților. Acolo, pe un pat, era culcat un om de vreo patruzeci de ani, cu trăsături energice, un adevărat tip de anglo-saxon.
M-am aplecat asupra-i; nu era numai bolnav, ci și rănit. Capul înfășurat în cârpe însângerate i se odihnea pe o pernă. I-am desfăcut cârpele, și rănitul, privindu-mă cu ochii săi mari și ficși, nu scoase niciun geamăt.
Rana era groaznică. Craniul, zdrobit cu un instrument tare, lăsa creierul descoperit, iar substanța cerebrală fusese strivită în adâncime. Cheagurile de sânge se formaseră în masa difluentă, care căpătase o culoare roșie-închisă. Aveam în față o contuzie și o comoție cerebrală totodată. Respirația bolnavului se încetinise. Chipul i se schimonosise din pricina tresăririlor spasmodice ale mușchilor. Flegmazia cerebrală era deplină și adusese cu ea paralizia simțurilor și a mișcării.
Cercetai pulsul rănitului. Bătea cu întreruperi. Extremitățile corpului începuseră să i se răcească. Vedeam că i se apropie sfârșitul și nu-mi părea cu putință să-l mai opresc. După ce îl pansai pe bietul om și îi pusei la loc legăturile de pe cap, mă întorsei spre căpitanul Nemo:
— Cum a fost rănit? îl întrebai.
— Ce importanță are! căută el să ocolească răspunsul. O ciocnire a vasului a zdrobit una dintre pârghiile mașinii, care s-a prăbușit peste acest om. Dar ce credeți despre starea lui?
Îmi venea greu să arăt ce credeam.
— Puteți vorbi, mă îndemnă căpitanul. Bietul om nu cunoaște limba franceză.
Îl privii pentru ultima oară pe rănit, apoi spusei:
— Mai are două ore de trăit.
— Și nu-l mai poate salva nimic?
— Nimic.
Mâna căpitanului Nemo se încleșta și câteva lacrimi alunecară din ochii săi, pe care nu-i credeam făcuți să plângă.
Mă mai uitai un timp la bietul muribund; viața i se scurgea încetul cu încetul. Părea și mai palid sub strălucirea luminii electrice, care îi scălda patul de moarte. Îi privii chipul inteligent, brăzdat de zbârcituri timpurii, săpate de nenorocire sau poate de mizerie, cu multă vreme înainte. Căutam să-i prind taina vieții din ultimele cuvinte pe care încerca să le rostească.
— Puteți să plecați, domnule Aronnax, îmi spuse căpitanul Nemo.
Lăsându-l pe căpitan la căpătâiul muribundului, m-am dus în camera mea, tulburat de ceea ce văzusem. Până seara târziu m-au chinuit tot felul de presimțiri rele. Noaptea am dormit prost și printre visele des întrerupte mi s-a părut că aud suspine îndepărtate și cântece de moarte. Era oare o rugăciune pentru morți, murmurată în limba aceea pe care n-o puteam înțelege? A doua zi dimineața m-am urcat pe punte. Căpitanul Nemo era acolo. De cum mă zări, se îndreptă spre mine:
— Domnule profesor, îmi spuse el, ați vrea să faceți astăzi o călătorie pe fundul mării?
— Împreună cu tovarășii mei? întrebai eu.
— Dacă le face plăcere!
— Suntem la ordinele dumneavoastră, căpitane.
— Binevoiți atunci să îmbrăcați costumele de scafandru.
Despre muribund sau despre mort nu-mi pomeni nimic. M-am dus la tovarășii mei ca să le aduc la cunoștință propunerea căpitanului Nemo. Conseil o primi cu bucurie, iar canadianul se arătă de data aceasta gata să ne urmeze.
Era ora opt dimineața. La opt și jumătate eram îmbrăcați pentru noua plimbare și înarmați cu aparate de luminat și de respirat. Ușa dublă se deschise înaintea noastră și, întovărășiți de căpitanul Nemo pe care îl urmau vreo doisprezece oameni din echipaj, am coborât la o adâncime de zece metri, pe fundul tare, unde se oprise Nautilus.
De acolo, un povârniș nu prea mare ducea spre un loc plin de suișuri și de coborâșuri, adânc cam de vreo cincisprezece brațe. Fundul acesta nu semăna deloc cu cel străbătut în prima călătorie, sub apele Oceanului Pacific. Nu se vedeau aici nici nisipuri mărunte, nici pajiști submarine, nici păduri pelagice. Am recunoscut îndată ținutul acesta minunat pe care căpitanul Nemo ne făcea cinstea să ni-l înfățișeze. Era împărăția mărgeanului.
În încrengătura zoofitelor și în clasa alcionarilor se numără ordinul gorgoniilor, care cuprinde trei grupe: gorgoniile, isidiile și coralii. Din ultima grupă face parte mărgeanul, substanță curioasă care, rând pe rând, a fost clasată în regnul mineral, vegetal și animal. Socotit drept leac în vremurile vechi, drept giuvaer în zilele noastre, el a fost abia în 1694 clasat definitiv în regnul animal de către marsiliezul Peysonnel.
Mărgeanul este o îngrămădire de animale mici, reunite pe un schelet fărâmicios și pietros. Polipii aceștia au un singur părinte, care i-a zămislit prin înmugurire; fiecare își are viața lui proprie, luând totodată parte la viața întregii colonii. Prin urmare, este un fel de socialism natural. Cunoșteam ultimele lucrări cu privire la zoofitele acestea ciudate, care se mineralizează arborizându-se în același timp, după cum foarte just au observat naturaliștii. De aceea nimic nu putea să fie mai atrăgător pentru mine decât cercetarea uneia din aceste păduri pietrificate, pe care natura le-a plantat în fundul mărilor.
Am pus în funcțiune aparatele Ruhmkorff și am pornit de-a lungul unui banc de mărgean în plină formație, care cu timpul va închide partea aceasta a Oceanului Indian. Drumul era mărginit de tufișuri greu de trecut, alcătuite din încâlciturile arbuștilor ce adăposteau sub crengile lor floricele înstelate, cu raze albe. Numai că, spre deosebire de plantele de pe pământ, aceste tufișuri fixate de stânci creșteau toate de sus în jos.
Lumina jucându-se prin ramurile lor viu colorate, stârnea mii de scânteieri minunate. Mi se părea că văd tuburile acelea membranoase și cilindrice tremurând sub unduirea apelor. Mă simțeam ispitit să culeg corolele lor fragede împodobite cu tentacule plăpânde, unele abia îmbobocite, altele înflorite, pe care peștii sprinteni cu aripioare iuți le atingeau în treacăt ca păsările în zbor. Dar de cum încercam să-mi apropii mâna de florile acestea vii, simțitoare și însuflețite, se alarma întreaga colonie. Corolele albe se ascundeau în tecile lor roșii, florile se topeau sub ochii mei și tufișul se preschimba într-un bloc de bulgări pietroși. Întâmplarea mă adusese în fața unora din cele mai rare specii de zoofite. Mărgeanul din părțile acelea era tot atât de prețios ca și cel ce se pescuiește în Mediterana, pe coastele Franței, ale Italiei și ale Barbariei. Pentru culorile sale vii, el merită pe drept numele poetic de „floarea sângelui” sau „spuma sângelui”, cum li se spune în comerț celor mai frumoase exemplare. Mărgeanul, care se vinde până la cinci sute de franci kilogramul, era atât de numeros sub straturile de apă unde ne aflam, încât ar fi putut îmbogăți o întreagă lume de căutători de corali. Materia aceasta prețioasă, amestecată cu alte soiuri de polipi, alcătuia mormane dese și încâlcite, numite „macciota”, printre care am văzut și câteva bucăți minunate de mărgean roz.
Curând tufișurile se îndesiră și mai mult, iar ramurile deveniră tot mai mari. Înaintea noastră se înălțau acum adevărate crânguri pietrificate, printre care se deschideau bolți largi cu forme curioase.
Căpitanul Nemo porni printr-o galerie întunecată, care cobora lin până la o adâncime de o sută de metri. Lumina farurilor noastre făcea să strălucească uneori, ca într-o vrajă, pereții poroși ai bolților naturale și florile de mărgean spânzurate ca niște candelabre cu luciri de foc în vârf. Printre arbuștii de mărgean am văzut și alți polipi, nu mai puțin ciudați: melite, iriși cu ramificații articulate, apoi câteva smocuri de coraline, unele verzi, altele roșii, adevărate alge încrustate în sărurile lor calcaroase, pe care naturaliștii, după lungi discuții, le-au așezat definitiv în regnul vegetal. Dar, după cum spunea un gânditor, „poate că acolo e punctul adevărat în care viața se ridică nedeslușit din somnul pietrei, fără să se desprindă încă de acest aspru punct de plecare”. În sfârșit, după două ore de mers, am atins o adâncime de aproape trei sute de metri, adică limita de unde începe să se formeze mărgeanul. Acolo nu mai erau tufe singuratice și nici crânguri joase, ci pădure întinsă, marea vegetație minerală, uriașii arbori pietrificați uniți între ei prin ghirlande grațioase de plumarii, liane ale mării, împodobite în culori și sclipiri. Treceam nestingheriți pe sub ramurile lor înalte, pierdute în umbra apelor, în timp ce la picioarele noastre tubiporii, meandrinele, astreele, fungiile și cariofiliile alcătuiau un covor de flori, presărat cu pietre prețioase orbitoare.
Ce priveliște de nedescris! Vai, de ce nu ne puteam împărtăși ceea ce simțeam! De ce eram închiși sub casca aceea de metal și sticlă! Pentru ce nu ne puteam vorbi unul altuia! De ce nu puteam măcar să trăim asemeni peștilor acestora care mișună, sau mai curând asemeni amfibiilor care timp de ore întregi pot să parcurgă după bunul lor plac și pământul, și apele!
Căpitanul se oprise. Ne-am oprit și noi și, întorcându-mă, am văzut că oamenii din echipaj stăteau în semicerc în jurul șefului lor. Privind cu mai multă atenție, am observat că patru dintre ei purtau pe umeri un obiect de formă alungită.
Ne aflam în mijlocul unei poieni largi, împrejmuită de crengile înalte ale pădurii submarine. Farurile noastre aruncau o lumină blândă, care alungea peste măsură umbrele. În marginea poienii se lăsase din nou întunericul adânc prin care nu licăreau decât pâlpâirile slabe ce le arunca mărgeanul.
Ned Land și Conseil erau lângă mine. Priveam și dintr-o dată mi-a trecut prin minte că am să fiu martorul unui fapt neobișnuit. În fața noastră, pe fundul mării, se ridicau ici-colo movile acoperite de depuneri calcaroase. Așezarea lor arăta că sunt făcute de mâini omenești.
Deasupra unui piedestal de stânci puse una peste alta, în mijlocul poienii, se înălța o cruce de mărgean, care își întindea lungile ei brațe ce păreau făcute din sânge pietrificat.
La un semn al căpitanului Nemo, unul din oamenii săi înainta și începu să sape o groapă la câțiva pași de cruce, cu un târnăcop pe care-l scoase de la brâu.
Am înțeles totul! Poiana era un cimitir; groapa, un mormânt; obiectul prelung pe care îl purtau oamenii era corpul celui ce murise în noaptea trecută! Căpitanul Nemo împreună cu ai săi veniseră să-și înmormânteze tovarășul în lăcașul acesta comun, în adâncurile de nepătruns ale oceanului.
Niciodată nu m-am simțit atât de mișcat! Niciodată nu mi-au năvălit în minte idei mai tulburătoare! Nu voiam să văd ceea ce vedeam!
În vremea asta, groapa se adâncea încet. Peștii fugeau, ici-colo din ascunzișurile lor. Auzeam cum izbește în calcar târnăcopul care sclipea din când în când, lovindu-se de vreo cremene pierdută în fundul apelor. Groapa se lungea, se lărgea și curând fu destul de adâncă spre a primi corpul.
Atunci, cei ce purtau cadavrul se apropiară. Trupul, învelit într-o țesătură de byssus alb, fu coborât în groapa umedă. Căpitanul Nemo, cu brațele încrucișate pe piept, și toți prietenii celui care îi iubise îngenuncheară pentru rugăciune. Eu și tovarășii mei ne-am înclinat cu evlavie capetele.
Groapa fu acoperită cu bulgării smulși de pe fund, care formară o ușoară ridicătură.
Când totul fu sfârșit, căpitanul Nemo și oamenii săi se ridicară, apoi, apropiindu-se încă o dată de mormânt, își plecară genunchii și întinseră mâna luându-și cel de pe urmă rămas bun.
Apoi cortegiul funebru porni spre Nautilus, trecând din nou pe sub bolțile pădurii, prin mijlocul crângului, de-a lungul tufișurilor de mărgean și urcând întruna. În cele din urmă, se iviră luminile vasului. Dâra lor luminoasă ne conduse până la Nautilus. La ora unu eram pe bord.
După ce mi-am scos costumul de scafandru, mă urcai pe punte, și, pradă acelorași idei chinuitoare, mă așezai lângă far.
Căpitanul Nemo se apropie de mine. Ridicându-mă, i-am spus:
— Deci, după cum prevăzusem, omul acela a murit astă-noapte?
— Da, domnule Aronnax.
— Și se odihnește acum lângă tovarășii săi, în cimitirul de mărgean?
— Da, uitați de toți, însă nu și de noi! Noi săpăm mormântul, iar polipii au grijă să ne pecetluiască morții în el pentru veșnicie!
Și ascunzându-și cu un gest brusc fața în mâinile sale încleștate, căpitanul încercă în zadar să-și înăbușe un suspin. Apoi adăugă:
— Acolo e pașnicul nostru cimitir, la câteva sute de picioare adâncime!
— Morții dumneavoastră dorm cel puțin netulburați, căpitane, rechinii nu-i pot atinge!
— Da, domnule, răspunse cu gravitate căpitanul Nemo, nu-i pot atinge nici rechinii și nici oamenii!