Dezastrul
Felul în care vorbise căpitanul, priveliștea neașteptată, istoria vasului patriot, povestită mai întâi cu răceală, apoi tulburarea lui Nemo când rostise numele Răzbunătorului, al cărui tâlc nu putea să-mi scape, toate acestea mi s-au întipărit adânc în minte. L-am privit îndelung pe căpitanul Nemo. El stătea cu mâinile întinse spre mare, învăluind în priviri arzătoare rămășițele glorioase ale Răzbunătorului. Poate că niciodată n-aveam să știu cine era, de unde venea și încotro se ducea; vedeam însă din ce în ce mai mult omul desprinzându-se de savant. Nu o mizantropie obișnuită îi închisese pe căpitanul Nemo și pe tovarășii lui în Nautilus, ci o ură groaznică sau sublimă, pe care timpul n-o putea șterge.
Ura aceasta îl mai împingea încă la răzbunare? Aveam s-o aflu curând.
Nautilus urcă pe nesimțite spre suprafață și forma nedeslușită a vasului scufundat dispăru încetul cu încetul. O legănare ușoară îmi arătă că plutim deasupra valurilor. În clipa aceea se auzi o bubuitură înfundată. Mă uitai la căpitan. Rămăsese neclintit.
— Ce-a fost asta, domnule căpitan? întrebai.
Nu-mi răspunse. L-am părăsit și m-am urcat pe punte. Conseil și canadianul mi-o luaseră înainte.
— De unde a venit bubuitura? i-am întrebat.
Am privit înspre vasul pe care-l zărisem. Se apropiase de Nautilus și se vedea că-și mărește viteza. Doar șase mile ne mai despărțeau.
— O bubuitură de tun, răspunse Ned Land.
— Ce vas e acesta, Ned?
— După greement și după înălțimea catargelor de jos, aș pune rămășag că-i un vas de război. De-ar veni încoace să scufunde, dacă trebuie, pe blestematul ăsta de Nautilus.
— Prietene Ned, răspunse Conseil, ce rău i-ar putea face lui Nautilus? Crezi că o să-l atace sub apă? Crezi că o să poată trage cu tunul după el, în fundul oceanului?
— Spune-mi, Ned, am întrebat eu, poți recunoaște naționalitatea vasului?
Canadianul se încruntă și, mijindu-și ochii, scrută câtva timp vasul, cu toată puterea privirii sale.
— Nu, domnule, nu știu cărei națiuni aparține. Nu are niciun steag. Pot numai să vă spun că e un vas de război, fiindcă în vârful catargului mare i se desfășoară o flamură lungă.
Un sfert de oră am tot cercetat vasul care se îndrepta spre noi. Nu credeam că ar putea să-l vadă pe Nautilus de la asemenea depărtare. Și eram sigur că oamenii de pe bord n-aveau de unde să știe că au de-a face cu un submarin. Curând, canadianul recunoscu în vasul care se apropia de noi un cuirasat mare de luptă, cu pinten și cu două punți. Din cele două coșuri ale cuirasatului ieșea un fum negru și des. Pânzele strânse i se confundau cu linia vergilor. La pic nu purta niciun pavilion. Depărtarea nu ne îngăduia încă să deosebim culorile flamurii, care fâlfâia ca o panglică subțire. Înainta repede. Dacă Nemo l-ar fi lăsat să se apropie, am fi putut să evadăm.
— Domnule, îmi spuse Ned Land, dacă vasul ajunge la o milă de noi, mă arunc în mare și vă sfătuiesc să faceți la fel.
Nu i-am răspuns și am privit mai departe cuirasatul care se mărea văzând cu ochii. Orice ar fi fost, englez, francez, american sau rus, era sigur că ne-ar fi primit dacă am fi putut ajunge până la el.
— Domnul să binevoiască să-și aducă aminte, spuse Conseil, că eu am o oarecare pricepere la înot și să lase pe seama mea grija de a-l remorca până la vas, dacă este de aceeași părere cu prietenul Ned.
Tocmai voiam să-i răspund, când, deodată, un fum alb țâșni din partea din față a cuirasatului. Apoi, după câteva clipe, apa tulburată de căderea unui corp greu stropi partea dindărăt a lui Nautilus. Îndată după aceea se auzi o detunătură.
— Cum? Trag în noi! strigai eu.
— Ce oameni cumsecade! șopti canadianul.
— Va să zică nu ne iau drept naufragiați agățați de o epavă!
— Dacă nu-i cu supărare, au recunoscut narvalul și trag în el, spuse Conseil, scuturându-se de apa cu care îl împroșcase o altă ghiulea.
— Doar au ochi să vadă că suntem oameni! strigai eu.
— Poate tocmai de asta trag! spuse Ned Land, privindu-mă.
Dintr-o dată am priceput. Fără îndoială că acum se știa ce era cu pretinsul narval. Atunci când canadianul lovise monstrul cu cangea, comandantul Farragut de pe Abraham Lincoln își dăduse seama că are în față o navă submarină, mai periculoasă decât un cetaceu supranatural. Da, așa trebuie să fi fost, iar acum îngrozitoarea mașină de distrugere era urmărită prin toate mările!
Ar fi fost într-adevăr groaznic dacă, după cum bănuiam, căpitanul Nemo îl folosea pe Nautilus ca să se răzbune. În noaptea în care fuseserăm închiși în celulă, în mijlocul Oceanului Indian, oare nu atacase submarinul un vas? Marinarul înmormântat în cimitirul de mărgean era cumva victima loviturii date vreunei nave de către Nautilus? Da, sigur că așa trebuia să fie. O parte din viața misterioasă a căpitanului Nemo mi se dezvăluise. Și chiar dacă numele lui nu era cunoscut, națiunile ce se întovărășeau contra lui nu mai urmăreau acum o ființă himerică, ci un om care le jurase o ură neîmpăcată. Toate acestea mi se păreau acum limpezi. În loc să întâlnim prieteni pe vasul care se apropia, nu puteam găsi decât dușmani fără milă. În timpul acesta, ghiulelele plouau în jurul nostru. Unele, întâlnind suprafața apei, ricoșau în salturi mari și se pierdeau departe. Dar niciuna nu-l atinse pe Nautilus.
Vasul cuirasat nu mai era decât la trei mile de noi. Cu tot bombardamentul puternic, căpitanul Nemo nu se arătase pe punte. Și totuși, dacă vreo ghiulea ar fi lovit în plin învelișul lui Nautilus, submarinul ar fi fost pierdut.
Atunci canadianul îmi spuse:
— Domnule, trebuie să încercăm totul ca să ieșim din încurcătura asta. Să le facem semne. Mii de draci! Vor înțelege ei că suntem oameni cinstiți!
Ned își scoase batista ca s-o fâlfâie în aer. Dar abia o desfăcuse, când, cu toată puterea lui de uriaș, îl doborî o mână ca de fier. Canadianul se prăbuși pe punte.
— Ticălosule, strigă căpitanul, vrei să te înfig în pintenul lui Nautilus înainte de a-l repezi împotriva vasului aceluia?
Dacă glasul căpitanului Nemo era înfricoșător, înfățișarea sa era și mai groaznică. Obrazul i se făcuse ca varul sub zvâcnirile inimii, care trebuie să se fi oprit o clipă din bătaie. Pupilele i se micșoraseră, părând că scapără de mânie. Nu mai vorbea, ci urla. Aplecat înainte, frângea în mâini umerii canadianului. Apoi, lăsându-l și întorcându-se spre vasul de luptă ale cărui ghiulele plouau în jurul nostru:
— A! Tu știi cine sunt, navă a unei țări blestemate! strigă el. N-am nevoie de steagul tău, ca să te recunosc! Privește! Am să ți-l arăt pe al meu!
Și căpitanul Nemo desfășură pe partea de dinainte a punții un steag negru, ca acela pe care-l înfipsese la Polul Sud. În clipa aceea, o ghiulea, atingând pieziș învelișul lui Nautilus fără să-l poată sparge, ricoșa, trecând pe lângă căpitan și pierzându-se în mare. Căpitanul Nemo înălță din umeri, apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse cu o voce aspră:
— Coborâți în cabină împreună cu tovarășii dumneavoastră!
— Domnule, strigai eu, aveți de gând să atacați vasul?
— Da, am să-l scufund.
— Nu, nu faceți una ca asta!
— Am s-o fac, îmi răspunse nepăsător căpitanul Nemo. Nu vă încumetați să mă judecați. Soarta vă arată ceea ce nu trebuia să vedeți. Sunt atacat! Răspunsul meu o să fie groaznic! Intrați înăuntru!
— Ce vas e acesta?
— Nu știți? Cu atât mai bine! Cel puțin naționalitatea lui va rămâne o taină pentru dumneavoastră. Coborâți!
Canadianul, Conseil și cu mine nu puteam decât să ne supunem. Vreo cincisprezece marinari de pe Nautilus se strânseseră în jurul căpitanului și priveau cu ură neîmpăcată vasul care înainta spre noi. Pe toate chipurile se putea citi aceeași dorință de răzbunare. Am coborât tocmai în clipa în care o altă ghiulea zgâria învelișul lui Nautilus și l-am auzit pe căpitan strigând:
— Lovește, corabie smintită! Împrăștie-ți zadarnic ghiulelele! Nu vei scăpa de pintenul lui Nautilus; dar nu vei pieri aici! Nu vreau ca rămășițele tale să se amestece cu rămășițele glorioase ale Răzbunătorului!
Am intrat în camera mea. Căpitanul și secundul rămăseseră pe punte. Elicea fu pusă în mișcare. Nautilus se îndepărtă cu iuțeală, ieșind din bătaia tunurilor de pe vas. Dar cum urmărirea continua, căpitanul Nemo se mulțumi să păstreze distanța.
Pe la patru după-amiază, nemaiputând sta locului din pricina neliniștii și nerăbdării, m-am reîntors la scara centrală. Panoul era deschis. M-am încumetat să urc pe punte. Căpitanul se mai plimba încă acolo, cu pas neliniștit. Privirea lui urmărea cuirasatul care venea în urmă, la vreo cinci sau șase mile. Nautilus îi dădea târcoale vasului ca o fiară sălbatică, atrăgându-l spre est și lăsându-se urmărit. Dar nu ataca. Poate că șovăia încă. Aș fi vrut să intervin pentru cea din urmă oară.
Dar n-am apucat să scot o vorbă măcar, și căpitanul îmi făcu semn să tac.
— Eu sunt dreptul, eu sunt dreptatea! îmi spuse el. Eu sunt asupritul și iată asupritorul. Datorită lui am pierdut tot ce mi-a fost mai drag, tot ce am iubit cu înflăcărare și am cinstit din adâncul sufletului: patrie, soție, copii, tatăl și mama mea, toți au pierit! Ceea ce urăsc este acolo! Nu-mi mai spuneți nimic!
Mi-am aruncat o ultimă privire spre cuirasat, apoi m-am întors lângă Ned și Conseil.
— Vom fugi! le-am spus.
— Bine, făcu Ned. Ați aflat ce vas este?
— Nu, dar n-are importanță, fiindcă va fi scufundat înainte de a se înnopta. Oricum, mai bine să pierim odată cu el, decât să ne facem părtași la o faptă care nu știm dacă e dreaptă.
— Și eu cred la fel, spuse scurt Ned Land. Să așteptăm noaptea.
Și noaptea sosi! Pe bord domnea o tăcere adâncă. Nu se mai auzeau decât bătăile repezi și regulate ale elicei. Busola ne arăta că Nautilus nu-și schimbase direcția. Mergea deasupra valurilor, legănându-se ușor când pe o parte, când pe alta.
Hotărâserăm să fugim când cuirasatul va fi destul de aproape ca să ne poată auzi ori vedea, căci luna, care avea să fie plină peste trei zile, răspândea raze din belșug. Odată ajunși pe bordul cuirasatului, dacă n-am fi putut preveni lovitura care-l amenința, cel puțin am fi încercat tot ce ne-ar fi îngăduit împrejurările. Mi s-a părut de mai multe ori că Nautilus se pregătește de atac. Dar, după ce se mulțumea să-și atragă dușmanul, submarinul își reîncepea goana.
Se scurse astfel o bună parte din noapte fără ca să se întâmple nimic. Pândeam prilejul ca să fugim. Vorbeam puțin, fiind prea tulburați. Ned Land ar fi vrut să se arunce în mare. L-am silit să mai aștepte.
După părerea mea, Nautilus trebuia să atace cuirasatul la suprafața apei și atunci nu numai că s-ar fi putut, dar ar fi fost chiar ușor de fugit.
Pe la trei dimineața mă urcai neliniștit pe punte. Căpitanul Nemo nu se clintise de acolo. Stătea în picioare, lângă steagul său, care fâlfâia ușor în bătaia vântului. Cu privirile ațintite, părea că vrea să atragă cuirasatul, să-l fascineze și să-l târască după el cu mai multă putere decât dacă l-ar fi remorcat. Luna era la meridian. Jupiter se înălța spre răsărit. În tăcerea din jurul nostru, oceanul părea că vrea să întreacă seninătatea cerului, iar luna își găsise în apă cea mai frumoasă oglindă care-i scăldase vreodată chipul. Și când puneam în cumpănă calmul neclintit al naturii și mânia care clocotea înăuntrul lui Nautilus, simțeam că mă cutremur! Cuirasatul venea la două mile în urma noastră. Se apropiase călăuzit de strălucirea fosforescentă a submarinului, îi vedeam cele două lumini de semnalizare, una verde, cealaltă roșie, și felinarul alb, atârnat de straiul mare al trinchetului. Mănunchiurile de scântei și zgură încinsă care-i ieșeau din coșuri, înstelând cerul, arătau că focurile îi erau forțate peste măsură.
Am rămas așa, până la șase dimineața, fără ca Nemo să fi părut măcar că mă vede. Cuirasatul era acum la o milă și jumătate în urma noastră și odată cu primele lumini ale zorilor începu să ne bombardeze din nou. Nu mai putea fi departe clipa în care Nautilus avea să-și atace dușmanul, iar eu, împreună cu tovarășii mei, aveam să-l părăsesc pentru totdeauna pe omul acesta pe care nu îndrăzneam să-l judec.
Tocmai mă pregăteam să cobor ca să-i previn pe Ned și pe Conseil, când secundul, întovărășit de mai mulți marinari, se urca pe punte. Căpitanul Nemo nu-i văzu sau nu voi să-i vadă. Noii veniți luară unele măsuri foarte simple, care totuși puteau fi numite „pregătiri de luptă”: balustrada din jurul punții fu strânsă, cabina farului și cea a cârmaciului reintrară în învelișul lui Nautilus. Forma de țigară de foi a vasului nostru nu mai avea nicio ieșitură care să-i fi putut stingheri mișcările.
M-am întors în salon. Nautilus plutea tot la suprafață. Lumina revărsatului de zori începuse să pătrundă prin apă. Sub unduirile valurilor, văpăile zorilor băteau în ferestre. Îngrozitoarea zi de 2 iunie începea. Pe la orele cinci, lochul îmi arătă că Nautilus își micșora viteza. Am priceput că își lăsa dușmanul să se apropie. Dealtfel, bubuiturile tunurilor se auzeau tot mai puternice. Ghiulelele împroșcau apa în jurul nostru, înșurubându-se parcă în ea cu șuierături ciudate.
— Prieteni, spusei eu, a sosit clipa. Să ne strângem mâna și Domnul să ne aibă în paza sa!
Ned Land era hotărât, Conseil – liniștit, iar eu – nervos, abia putându-mă stăpâni. Trecurăm în bibliotecă. Pe când deschideam ușa ce ducea spre scara centrală, am auzit deodată zgomotul panoului de deasupra, care se închidea. Canadianul dădu să se repeadă pe trepte, dar îl oprii. O vâjâitură binecunoscută îmi vesti că apa intră în rezervoare. În adevăr, peste câteva clipe, Nautilus se cufundă la câțiva metri sub valuri.
I-am priceput manevra. Dar era prea târziu ca să mai putem face ceva. Nautilus nu avea de gând să lovească cuirasatul în partea de deasupra apei, unde se afla o platoșă de nepătruns, ci în partea de dedesubt a liniei de plutire, acolo unde lipsește carapacea metalică. Eram din nou prizonieri și martori siliți la drama înfricoșătoare ce se pregătea. Dealtfel, nici n-am avut vreme să cugetăm. Stăteam toți trei în camera mea și ne priveam fără să scoatem o vorbă. Nu mai puteam să mă gândesc la nimic. Mă aflam în starea aceea de încordare dureroasă pe care o ai când aștepți să izbucnească o detunătură înspăimântătoare: așteptam, ascultam, nu mai trăiam decât prin simțul auzului!
În acest timp, Nautilus își mărise simțitor viteza. Se vedea că își lua avânt. Învelișul îi fremăta. Deodată scosei un strigăt. O ciocnire destul de ușoară avusese loc. Simțeam puterea de pătrundere a pintenului de oțel. Se auziră hârșâituri și trosnituri. Nautilus, dus de avântul său, trecu prin corpul cuirasatului, cum trece un ac prin pânză! Nu m-am mai putut stăpâni. Înnebunit, pierdut, alergai afară din cameră și mă repezii în salon. Căpitanul Nemo era acolo. Mut, întunecat, neînduplecat, el privea prin geamul de la babord. O masă uriașă se scufunda sub ape și, ca să nu piardă nimic din agonia ei, Nautilus cobora împreună cu ea în abis. La zece metri de mine, prin învelișul spart al cuirasatului, năvălea apa cu un zgomot de tunet. Vedeam dubla linie de tunuri și de întărituri și puntea înțesată de umbre negre care se frământau. Apa urca. Nenorociții se agățau de odgoane, de catarguri, se zvârcoleau sub apă. Era un furnicar omenesc înecat pe neașteptate de apele unei mări!
Paralizat, împietrit de groază, cu părul vâlvoi și ochii holbați, cu răsuflarea tăiată, amuțit, mă uitam și eu! O putere de neînvins mă țintuise la fereastră.
Cuirasatul uriaș se scufunda încetul cu încetul. Nautilus îl urmărea pândindu-i toate mișcările. Deodată se auzi o explozie. Aerul comprimat zvârli departe punțile vaporului, ca și cum focul ar fi aprins proviziile de pulbere. Apele fură smucite cu atâta putere, încât Nautilus fu împins într-o parte. Atunci, nenorocitul cuirasat începu să se scufunde mai repede. Se iviră mai întâi platformele încărcate de victime, apoi barele îndoite sub greutatea grămezilor de oameni și, în sfârșit, vârful catargului mare. După aceea, umbra întunecată dispăru în adânc și, odată cu ea, tot echipajul acela de cadavre, târât de un vârtej grozav… Mă întorsei spre căpitanul Nemo. Judecătorul acesta neînduplecat, adevărat arhanghel al urii, privea mereu. Când totul se sfârși, căpitanul Nemo se îndreptă spre ușa camerei sale, o deschise și intră.
M-am uitat după el. Pe peretele din fund, sub portretele eroilor săi, am văzut portretul unei femei tinere și a doi copilași. Căpitanul Nemo îi privi câteva clipe, le întinse brațele și, îngenunchind, izbucni în lacrimi.