Mobilis in mobile
Răpirea noastră atât de neașteptată se săvârșise cu iuțeala fulgerului, fără ca vreunul dintre noi să-și poată da seama de ceea ce se întâmplă. Nu știu ce vor fi gândit tovarășii mei, văzându-se târâți în această închisoare plutitoare, dar eu am simțit cum mă trec fiorii. Cu cine aveam de-a face? Fără îndoială că era vorba de niște pirați de o specie nouă, care foloseau metode proprii pentru a jefui pe mare.
De abia se închise capacul îngust de deasupra noastră, când m-am pomenit într-o întunecime de nepătruns. La început, ochii mei, obișnuiți cu lumina de afară, n-au putut desluși nimic în jur. Simții sub tălpile goale treptele unei scări de fier. Ned Land și Conseil, împinși cu putere din spate, veneau în urma mea. O ușă se deschise la capătul scării și se închise apoi repede, cu zgomot, după noi. Eram singuri. Unde? N-aș fi putut spune și nici nu-mi puteam închipui, întunericul era atât de adânc, încât nici după câteva minute ochii nu mi se obișnuiseră cu el. Nu se zărea nicio licărire, cât de slabă, cum se zărește de obicei chiar în nopțile cele mai întunecoase.
Ned Land, înfuriat de felul cum se purtau cu noi, își dădu frâu liber mâniei:
— Lua-i-ar naiba! strigă el. Grozave gazde am mai nimerit! Parcă ar fi caledonieni! N-ar mai lipsi decât să fie și mâncători de oameni! N-ar fi de mirare, dar, în ce mă privește pe mine, vă spun că n-am să mă las mâncat cu una, cu două…
— Liniștește-te, Ned, liniștește-te! vorbi Conseil care, ca de obicei, își păstra sângele rece. Nu-ți pierde cumpătul de pe acum. Nu ne-au pus încă la frigare.
— La frigare nu, dar la cuptor ne-au pus, răspunse canadianul. E groaznic de întuneric. Noroc că am „bowie-knife-ul”[2] la mine și, cu toată bezna asta, am să știu să-l mânuiesc. Primul dintre bandiți care va încerca să pună mâna pe mine…
— Nu te enerva degeaba, Ned, i-am spus eu. Și nu ne face de râs cu ieșirile astea de prisos. Poate că cineva ascultă tot ce vorbim. Mai bine am încerca să vedem unde suntem.
Am pășit bâjbâind. După cinci pași am dat cu mâna de un perete făcut din plăci de fier nituite. Apoi, întorcându-mă, m-am izbit de o masă de lemn și de niște scaune. Podeaua închisorii noastre era acoperită cu o rogojină de formium, care înăbușea zgomotul pașilor. Pe pereți n-am găsit nici urmă de ușă sau de fereastră. Conseil, care își începuse cercetarea pornind în partea cealaltă, se ciocni de mine, și astfel ne-am întors amândoi în mijlocul cabinei, care părea să aibă douăzeci de picioare lungime și zece lățime. Cât despre înălțimea ei, nici chiar Ned Land, cât era de înalt, n-o putea măsura.
Trecuse vreo jumătate de oră fără ca să se schimbe ceva, când deodată ochii noștri trecură de la întunericul de nepătruns la o lumină atât de puternică, încât în prima clipă aproape că ne orbi. Am recunoscut, după limpezimea și după strălucirea ei, acea lumină electrică a cărei minunată fosforescență o văzusem în jurul vasului submarin. După ce ochii mi s-au închis fără voie, i-am redeschis și am văzut că lumina pornea dintr-o jumătate de glob mat așezat în tavanul cabinei.
— În sfârșit putem vedea! strigă Ned Land, care stătea cu cuțitul în mână, gata de apărare.
— Da, răspunsei eu, dar cu asta n-am făcut nimic, fiindcă situația noastră e tot atât de sumbră ca și până acum.
— Ar fi bine ca domnul să aibă puțină răbdare, mă sfătui netulburatul Conseil.
Lumina apărută pe neașteptate îmi îngădui să cercetez încăperea până în cele mai mici amănunte. N-am văzut altceva decât o masă și cinci scaune fără spătar. Ușa invizibilă prin care intrasem era închisă ermetic. Nu se auzea niciun zgomot; totul părea mort. Vasul stătea oare pe loc, era încă la suprafață sau coborâse în adâncuri? Nu puteam să-mi dau seama. Totuși, globul luminos nu se aprinsese degeaba. Eram sigur că oamenii vasului aveau să apară în curând. Doar când e vorba să fii dat uitării, nu mai este nevoie să ți se lumineze temnița.
Nu mă înșelasem. Se auzi un zgomot de zăvoare trase, ușa se deschise și doi oameni își făcură apariția.
Unul din ei era scund, cu mușchi puternici, lat în spate, cu mâinile și picioarele mari, cap zdravăn, păr negru și des, mustața stufoasă, privirea vie și pătrunzătoare, iar din întreaga sa făptură se desprindea acea agerime proprie populațiilor provensale din sudul Franței; omul acesta mărunt era dovada vie a înțeleptelor cuvinte spuse de Diderot, după care gesturile omului sunt metaforice. Fără îndoială că vorbirea îi era plină de prosopopei, metonimii și hipalage, lucru de care cu greu mi-aș fi putut da seama, căci față de mine el întrebuința numai o limbă ciudată, cu totul de neînțeles.
Celălalt necunoscut merită o descriere mai amănunțită. Un discipol al lui Gratiolet sau al lui Engel ar fi putut citi în înfățișarea lui ca într-o carte deschisă. Eu însumi mi-am dat seama numaidecât de însușirile-i de căpetenie: portul semeț al capului și privirea rece și sigură a ochilor negri dovedeau încrederea în sine; pielea sa, mai mult palidă decât colorată, arăta o fire potolită, care știe să se stăpânească; mișcarea repede a sprâncenelor sale ce se încruntau des era semn de energie și, în sfârșit, respirația puternică, pe care de obicei o au oamenii plini de viață, arăta, fără greș, curajul său.
Adaug că omul acesta era mândru, că privirea-i hotărâtă și senină oglindea gândiri înalte și că potrivirea desăvârșită dintre gesturi și expresie – cum spun fizionomiștii – vădea o sinceritate de netăgăduit.
Privindu-l, mă simții „fără să vreau” liniștit și sigur că întâlnirea noastră se va sfârși cu bine. În privința vârstei sale, n-aș fi putut spune sigur dacă avea treizeci și cinci sau cincizeci de ani. Statura îi era înaltă, fruntea largă, nasul drept, gura frumos desenată, dinții minunați, mâinile fine, cu degete lungi, mâini cât se poate de „psihice”, cum ar spune cei ce se ocupă cu ghicitul în palmă, vrednice să slujească un suflet înalt și pasionat. Hotărât lucru, niciodată nu mai întâlnisem un om atât de minunat. O trăsătură deosebită a feței o formau ochii săi, oarecum depărtați unul de altul, și care puteau cuprinde dintr-o dată în raza lor vizuală aproape un sfert din orizont. Pe lângă însușirea aceasta – pe care am verificat-o mai târziu – omul avea și o vedere extraordinară, mai ageră decât a lui Ned Land. Când își ațintea privirea asupra unui lucru, linia sprâncenelor se frângea, pleoapele-i grele se apropiau, înconjurând pupilele ochilor și strâmtând astfel câmpul vizual. Ce privire! Cum mărea orice lucru micșorat de depărtare și cum te pătrundea până în adâncul sufletului! Cu câtă ușurință străpungea pânzele de apă, de nepătruns pentru ochii noștri, și cum vedea până în adâncul mărilor!
Cei doi necunoscuți purtau pe cap berete făcute din blană de lutru de mare, aveau picioarele încălțate în cizme din piele de focă și erau îmbrăcați în haine făcute dintr-o țesătură specială, care nu le împiedica cu nimic mișcările. Cel mai înalt dintre ei – desigur comandantul – ne privi foarte atent, fără să spună o vorbă. Apoi, întorcându-se spre tovarășul său, i se adresă într-o limbă necunoscută, folosind un dialect sonor și plăcut, în care vocalele erau rostite cât se poate de felurit.
Celălalt îi răspunse printr-o mișcare a capului și adăugă două-trei cuvinte de neînțeles pentru mine, după care mă privi, ca și cum m-ar fi întrebat ceva.
I-am răspuns, în franțuzește, că nu pricep nimic din ce spune; dar omul păru că nu mă înțelege și din pricina aceasta situația deveni destul de încurcată.
— Domnul ar face bine să povestească totuși pățania noastră, spuse Conseil. Poate că domnii vor înțelege ceva.
Am povestit toată aventura noastră, foarte răspicat și fără să las nimic la o parte. Am spus cum mă cheamă și care îmi este profesiunea, l-am prezentat pe Conseil și pe vânătorul de balene Ned Land.
Omul cu privirea calmă mă ascultă liniștit, politicos, chiar și cu o deosebită atenție. Nimic pe fața sa însă nu arăta că mi-a înțeles istorisirea. Când am sfârșit, n-a spus o vorbă măcar.
Mă gândii să-i vorbesc englezește. Poate că în limba aceasta, care este aproape universală, voi reuși să comunic cu el. O cunoșteam pe cât cunoșteam și limba germană, de ajuns ca să pot citi, dar nu ca s-o vorbesc fără greșeli. Or, acum trebuia să mă fac cât mai bine înțeles.
— Meștere Land, îi spusei vânătorului, e rândul dumitale. Vorbești în cea mai curată englezească pe care a vorbit-o vreodată un anglo-saxon. Poate că vei fi mai norocos decât mine.
Ned nu se lăsă rugat și începu de la capăt povestirea, pe care în parte am înțeles-o și eu. Erau aceleași fapte, dar înfățișate altfel. Din pricina firii sale iuți, canadianul povesti cu multă însuflețire. Mai întâi protestă cu tărie împotriva faptului că a fost închis cu încălcarea dreptului ginților, întrebând în virtutea cărei legi era ținut sub zăvor, aminti de habeas corpus, amenință cu urmărirea pe acei care îl închiseseră pe nedrept, se zbătu, gesticula, strigă, se înfurie și în cele din urmă dădu să se înțeleagă, printr-un gest grăitor, că muream de foame.
Lucrul acesta era cu totul adevărat, deși noi aproape că îl uitasem.
Spre marea noastră uimire, ni se păru că nici Ned Land n-a fost înțeles. Vizitatorii noștri nici nu clipiră măcar; era vădit că nu înțelegeau nici limba lui Arago, nici pe aceea a lui Faraday.
Mă simțeam cât se poate de încurcat după ce desfășurasem zadarnic toate cunoștințele noastre filologice și nu mai știam ce să fac, când Conseil îmi spuse:
— Dacă domnul îmi îngăduie, aș povesti și eu întâmplarea, în limba germană.
— Cunoști germana?
— Ca orice flamand, dacă nu-i este cu supărare domnului.
— Dimpotrivă, dă-i drumul, băiete!
Cu vocea sa liniștită, Conseil povesti pentru a treia oară peripețiile expediției noastre. Dar, cu toate întorsăturile elegante ale frazelor, cu toate intonațiile frumoase ale povestitorului, nici germana nu avu mai mult succes. În sfârșit, am încercat să-mi reamintesc de latineasca pe care o învățasem în liceu și am început să povestesc în această limbă. Cred că dacă m-ar fi auzit Cicero, și-ar fi astupat urechile și m-ar fi trimis la bucătărie. Totuși am scos-o la capăt. Însă cu același rezultat.
După ce și această ultimă încercare dădu greș, cei doi necunoscuți schimbară câteva cuvinte în limba lor neînțeleasă și se retraseră, fără să ne dea măcar un semn de încurajare. Ușa se închise.
— Asta-i mișelie! strigă Ned Land, înfuriindu-se pentru a douăzecea oară. Ce înseamnă asta? Li se vorbește ticăloșilor ăstora franțuzește, englezește, nemțește, latinește, și ei n-au nici măcar buna-cuviință să răspundă!
— Liniștește-te, Ned, îi spusei eu, furia ta nu ne ajută cu nimic.
— Dar nu vă dați seama, domnule profesor, strigă Ned, mânios, că putem muri de foame în cușca asta de fier?
— Ei, făcu Conseil, cu puțină filosofie o putem duce încă multă vreme!
— Prieteni, le spusei eu, nu trebuie să ne pierdem nădejdea. Ne-am mai găsit noi altă dată în situații și mai grele. V-aș ruga să mai aveți puțină răbdare, înainte de a vă face o părere despre comandant și despre echipajul său.
— Eu mi-am și făcut-o, răspunse Ned. Sunt niște ticăloși…
— Bine! Dar din ce țară?
— Din țara ticăloșilor!
— Dragul meu Ned, nu prea știu pe unde vine țara despre care vorbești, și-ți mărturisesc că mi-e foarte greu să-mi dau seama de ce naționalitate sunt acești doi necunoscuți. Nu sunt nici englezi, nici francezi, nici germani – iată tot ce știm despre ei. Eu aș crede însă că atât comandantul cât și secundul sunt născuți în țări sudice. Au ceva meridional în ei. Dar n-aș putea fi sigur, numai după înfățișarea lor, dacă sunt spanioli, turci, arabi sau indieni, iar limba pe care o vorbesc îmi este cu totul necunoscută.
— Iată neajunsul de a nu cunoaște toate limbile, spuse Conseil, sau, mai degrabă, iată ce rău este că nu se vorbește peste tot o singură limbă!
— Asta nu ne-ar sluji la nimic! răspunse Ned Land. Nu vedeți că ăștia vorbesc o limbă a lor, inventată de ei, ca să ducă la desperare niște bieți oameni care mor de foame? Doar în toate țările de pe glob se înțelege ce vrei să spui când caști gura, clămpăni din fălci și din dinți și plescăi din buze. De la Quebec până la Pomotu, de la Paris până în partea cealaltă a Pământului, semnele acestea nu spun oare: „Mi-e foame, dă-mi să mănânc?!”
— Ei, făcu Conseil, unii oameni sunt mai grei de cap!
Nici nu-și isprăvise bine vorba când ușa se deschise și intră un steward[3]. Ne aducea îmbrăcăminte și pantaloni din aceeași stofă curioasă despre care am mai vorbit. Mă grăbii să le îmbrac; tovarășii mei făcură la fel. În timpul acesta, stewardul – care părea și mut și surd – pregăti o masă cu trei tacâmuri.
— Iată în sfârșit un lucru mai serios, spuse Conseil; mi se pare că începe să fie bine!
— Pe dracu! răspunse plin de ciudă Ned. Ce crezi că o să putem mânca aici? Ficat de broască țestoasă, mușchi de rechin sau friptură de câine-de-mare!
— Vom vedea îndată, spuse Conseil.
Farfuriile acoperite cu capace de argint fură orânduite frumos și ne așezarăm la masă. Fără doar și poate că aveam de-a face cu oameni civilizați și, dacă n-ar fi fost lumina electrică, m-aș fi crezut la „Hotel Adelphi” din Liverpool, sau la „Grand-Hotel” din Paris. Trebuie să spun totuși că pe masă nu se găsea nici pâine și nici vin. Apa era limpede și proaspătă, dar era apă, lucru care lui Ned Land nu-i făcu deloc plăcere. Printre felurile de mâncare care ne-au fost aduse, am recunoscut unele specii de pești, gătite minunat; dar celelalte mâncări, deși aveau un gust foarte bun, nu mi-am dat seama ce sunt și n-aș fi putut măcar să spun dacă sunt din carne sau din legume. Tacâmurile și tot ce se găsea pe masă erau de o eleganță și de un gust desăvârșit.
Fiecare obiect – lingură, furculiță, cuțit, farfurie – era însemnat cu o literă înconjurată de următoarea inscripție:
Mobilis in mobile
N
„Mișcător în elementul mișcător!” Deviza se potrivea întru totul acestui aparat submarin, cu condiția să traduci prepoziția „in” prin „în”, și nu prin „pe”. Litera N era, fără îndoială, inițiala numelui misteriosului personaj care domnea în fundul mărilor!
Nici Ned și nici Conseil nu-și băteau capul cu asemenea probleme. Ei înfulecau de zor și curând făcui și eu la fel. Mă liniștisem în privința soartei noastre, fiindcă îmi dădusem seama că gazdele n-aveau intenția să ne lase să murim de foame.
Dar toate au un sfârșit, toate trec, chiar și foamea unor oameni care n-au mâncat de cincisprezece ore. După ce ne-am săturat bine, ne-a cuprins un somn de neînvins. Lucrul acesta era, dealtfel, firesc după o noapte întreagă în care ne luptasem cu moartea.
— Ah! Ce-aș mai dormi! spuse Conseil.
— Eu chiar dorm! îi răspunse Ned.
Amândoi se lungiră pe covorul din cabină și în câteva clipe adormiră adânc.
Cât despre mine, am adormit mai greu; prea multe gânduri mă năpădeau, prea multe probleme mă frământau, prea multe imagini îmi treceau prin fața ochilor și nu mă lăsau să dorm! Unde ne aflam? Ce putere necunoscută ne conducea? Simțeam – sau mai curând credeam că simt – cum aparatul se scufundă tot mai mult în adâncuri. Începui să am vise groaznice. Mi se părea că văd tot felul de animale ciudate în acele adăposturi tainice, iar vasul submarin părea a fi de-un neam cu ele, viu, mișcător și înfricoșător ca ele! Deodată m-am liniștit. M-a cuprins o toropeală plăcută și curând m-am cufundat într-un somn adânc.