La întâmplare
Câtva timp, Abraham Lincoln călători liniștit, până într-o zi când o împrejurare neașteptată scoase la iveală dibăcia neîntrecută a lui Ned Land și ne dovedi câtă încredere trebuia să avem în el. În apropierea insulelor Maluine, la 30 iunie, fregata întâlni câteva baleniere americane, care, după cum am aflat, nu aveau nicio știre despre narval. Căpitanul vasului Monroe, știind că Ned Land se afla pe bordul lui Abraham Lincoln, îl rugă să-i ajute la prinderea unei balene ce se găsea prin apropiere. Comandantul Farragut, dornic să-l vadă pe Ned la lucru, îi dădu voie să treacă pe Monroe. Norocul îl ajută atât de bine pe canadianul nostru, încât, printr-o dublă lovitură, în loc de o balenă, el lovi două; pe una o atinse drept în inimă, iar pe cealaltă o prinse după câteva minute de urmărire!
Hotărât lucru, dacă monstrul nostru va avea vreodată de-a face cu cangea lui Ned Land, n-am să pun rămășag că victoria va fi de partea cetaceului.
Fregata dădu ocol cu o viteză uimitoare coastei de sud-est a Americii. La 3 iulie ne găseam la intrarea Strâmtorii Magellan, aproape de Capul Fecioarelor. Dar comandantul Farragut nu voia să ia acest drum întortocheat și manevră astfel încât ocoli Capul Horn. Întregul echipaj se declară de acord cu hotărârea lui. S-ar fi putut oare să întâlnim cetaceul într-un loc atât de îngust? Mulți dintre mateloți erau de părere că monstrul n-ar fi putut trece pe acolo, pentru că „era prea mare pentru strâmtoarea asta!”
La 6 iulie, pe la ora trei după-amiază, Abraham Lincoln, găsindu-se la cincisprezece mile mai spre sud, dădu ocol singuraticei insule, acelei stânci pierdute la marginea continentului american, căreia niște marinari olandezi i-au dat numele orașului lor natal, Capul Horn. Pornirăm spre nord-vest și a doua zi elicea fregatei bătea în sfârșit apele Pacificului.
„Fiți cu ochii în patru! Fiți cu ochii în patru!” spuneau întruna marinarii de pe Abraham Lincoln.
Și toți îi deschideau peste măsură de mari. În fața nădejdii de a câștiga două mii de dolari, ochii și lunetele nu mai aveau o clipă de răgaz. Zi și noapte se cerceta suprafața oceanului, iar nictalopii, care puteau să vadă și în întuneric, aveau, cu cincizeci la sută mai mult decât ceilalți, putința de a câștiga premiul.
Cu toate că pe mine nu mă atrăgeau banii, cercetam totuși cu cea mai mare atenție întinderea oceanului. Eram în stare să nu părăsesc nicio clipă puntea vasului; mâncam repede, dormeam puțin și nu-mi păsa nici de soare, nici de ploaie. Stăteam aplecat peste parapet când în partea din față a vasului, când în partea de dinapoi, cercetând cu lăcomie dâra pufoasă care albea marea spre orizont. Și de câte ori n-am simțit aceeași strângere de inimă laolaltă cu ofițerii și cu echipajul, când vreo balenă plină de toane își arăta spinarea neagră deasupra valurilor! Atunci, puntea fregatei se umplea într-o clipă cu mateloți și cu ofițeri care, cu răsuflarea întretăiată, cu ochii tulburi, urmăreau fiecare mișcare a cetaceului. Priveam și eu până-mi obosea vederea, în timp ce Conseil, tot atât de netulburat ca de obicei, îmi spunea liniștit:
— Dacă domnul ar avea bunăvoința să nu-și holbeze ochii atât de tare, ar vedea mai bine!
Emoții zadarnice! Abraham Lincoln își schimba direcția, urmărea animalul semnalat, o simplă balenă sau vreun cașalot obișnuit, care dispărea curând în mijlocul unui cor de blesteme.
Călătoria se desfășura în cele mai bune condiții. Timpul se menținea frumos. Cu toate că eram în cel mai rău anotimp din Emisfera Australă, unde luna iulie corespunde lunii ianuarie din Europa, marea rămânea liniștită și putea fi cercetată cu ușurință, până la mari depărtări.
Ned Land arăta încă cea mai dârză neîncredere; se prefăcea chiar că nu se uită în larg decât atunci când era de serviciu sau când se zărea vreo balenă. Și de cât ajutor ne-ar fi putut fi privirea lui atât de pătrunzătoare! Dar canadianul acela încăpățânat citea sau dormea în cabina lui timp de opt ore din douăsprezece. De o sută de ori l-am dojenit pentru nepăsarea pe care o arăta.
— Ei și! răspundea el. Nu-i nimic, domnule Aronnax; chiar dacă ar fi vreun animal, cum am putea noi să-l descoperim? Nu mergem oare la întâmplare? Animalul acesta invizibil a fost văzut, după spusele unora, în apele de nord ale Pacificului. Să zicem că-i așa; dar au trecut de atunci două luni și, dacă ținem seama de obiceiurile cetaceului dumneavoastră, trebuie să nu uităm că lui nu-i place să mucezească mult timp prin aceleași meleaguri! Se mișcă dintr-un loc într-altul cu o ușurință nemaipomenită. Și dumneavoastră știți mai bine decât mine, domnule profesor, că natura nu face nimic pe dos și că n-ar fi dat ea unui animal greoi de felul lui putința de a se mișca atât de repede, dacă el n-ar avea nevoie de asta. Deci, dacă animalul există, acum e departe!
La asemenea argumente nu aveam ce să mai răspund, într-adevăr, mergeam la întâmplare. Dar cum am fi putut face altfel? Așa că sorții noștri de izbândă erau foarte puțini. Totuși, încă nu se îndoia nimeni de succesul expediției și niciun marinar de pe bord n-ar fi pus rămășag împotriva existenței narvalului sau împotriva apropiatei lui apariții. În ziua de 20 iulie am tăiat Tropicul Capricornului pe la 105° longitudine, iar la 27 ale aceleiași luni am trecut Ecuatorul pe la meridianul 110. Fregata se îndreptă spre apus și intră în apele centrale ale Pacificului. Comandantul Farragut gândea, pe bună dreptate, că e mai bine să intrăm în apele cele mai adânci și să ne îndepărtăm de continente sau de insule, de care monstrul părea că se ferește întotdeauna – „fără îndoială pentru că nu era destulă apă pentru dânsul!” după cum spunea șeful echipajului. Trecurăm deci pe lângă insulele Pomotu, Marchize și Sandwich, tăiarăm Tropicul Cancerului la longitudinea 132° și ne îndreptarăm către mările Chinei.
Eram în sfârșit în locurile unde monstrul își săvârșise ultimele isprăvi! Și pot spune că pe bord nu se mai ducea o viață normală. Inimile băteau să spargă piepturile, pregătindu-se parcă pentru viitoare boli fără leac. Întregul echipaj se găsea într-o stare de nervi pe care cu greu aș putea s-o descriu. Nimeni nu mai mânca, nimeni nu mai dormea. De douăzeci de ori pe zi, o alarmă falsă sau o închipuire a vreunui matelot care scruta valurile ne producea emoții atât de puternice, încât, repetându-se întruna, ele ne țineau într-o încordare prea mare ca să nu aibă urmări.
Și într-adevăr, urmările se văzură curând. Vreme de trei luni în care fiecare zi ni se păru un secol, în care timp Abraham Lincoln străbătu toate apele de nord ale Pacificului, alergând după toate balenele semnalate, schimbându-și fără veste direcția, oprindu-se pe neașteptate, mărindu-și sau micșorându-și viteza, cu primejdia de a strica mașinile vasului, niciun petic de apă, începând de la malurile Japoniei până la coastele Americii, nu rămase necercetat. Și nu zărirăm nimic, nimic altceva decât imensitatea valurilor pustii! Nimic asemănător unui narval gigantic, nici unei insule submarine, nici unei epave naufragiate, nici unei stânci mișcătoare, nimic care să pară supranatural!
Consecințele nu întârziară să se arate. Mai întâi descurajarea puse stăpânire pe gândurile oamenilor, apoi ea făcu loc neîncrederii. Un simțământ nou, alcătuit din trei zecimi de rușine și șapte zecimi de mânie, se ivi pe bord. Oamenii se simțeau rușinați că s-au lăsat „duși” de o închipuire, dar mai cu seamă erau furioși! Dovezile adunate una câte una, timp de un an, se prăbușiră dintr-o dată și fiecare nu se mai gândi decât să recâștige, la masă și în somn, timpul pe care îl sacrificase prostește.
Și cu nestatornicia firească sufletului omenesc, oamenii căzură dintr-o extremă în cealaltă. Cei ce fuseseră partizani înflăcărați ai expediției deveniră acum aprigii ei bârfitori. Împotrivirea porni din pântecele corăbiei, de la cărbunari, ajunse până la careul ofițerilor și, desigur că, fără încăpățânarea neobișnuită a comandantului Farragut, fregata s-ar fi îndreptat definitiv către sud.
Totuși, cercetarea aceasta nefolositoare nu mai putea fi mult timp prelungită. Fregatei nu i se putea aduce nicio vină; făcuse tot ce fusese cu putință ca să izbutească. Nicicând echipajul vreunui vas al marinei americane nu dovedise mai multă răbdare și mai multă tragere de inimă. Nereușita expediției nu putea fi pusă pe seama oamenilor. Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să ne întoarcem.
Lucrul acesta a fost adus la cunoștința comandantului, dar el se împotrivi. Mateloții nu-și ascundeau nemulțumirea și asta se vedea după munca lor care începuse să nu mai meargă așa cum trebuie. Nu vreau să spun prin asta că s-ar fi ivit vreo revoltă pe bord. După o perioadă rezonabilă de încăpățânare, comandantul Farragut ceru trei zile de răgaz, așa cum altădată ceruse Columb. Dacă-n aceste trei zile monstrul nu s-ar fi ivit, cârmaciul trebuia să învârtă de trei ori roata și Abraham Lincoln avea să pornească spre mările europene.
Ca primă urmare a acestei făgăduieli, făcută la 2 noiembrie, poate fi socotit faptul că ea a reînsuflețit echipajul. Lăsând la o parte nepăsarea, oamenii cercetară din nou cu atenție oceanul. Fiecare voia să-i mai arunce acea ultimă privire în care se strânge toată amintirea. Lunetele intrară din nou în funcțiune. Era sfidarea cea de pe urmă adusă narvalului uriaș, care, după toate socotelile, nu se putea să nu răspundă acestei somații.
Mai trecură două zile. Abraham Lincoln înainta cu viteză redusă. Oamenii foloseau tot felul de mijloace ca să trezească atenția monstrului sau să-l scoată din amorțeală, în cazul când el s-ar fi găsit prin aceste meleaguri. Pentru asta au fost atârnate în partea de dinapoi a vasului niște bucăți mari de slănină, care, trebuie să spun, au făcut nespusă plăcere rechinilor. Abraham Lincoln se opri de câteva ori și bărcile străbătură apele în toate direcțiile împrejurul său, astfel încât niciun colț de mare n-a rămas necercetat. Dar veni și seara de 4 noiembrie, fără ca taina abisurilor marine să fie descoperită.
A doua zi, 5 noiembrie, la amiază, urma să ia sfârșit termenul fixat. După aceea, comandantul Farragut, potrivit făgăduielii sale, trebuia să îndrepte fregata spre sud-est și să părăsească cu totul regiunile nordice ale Pacificului.
Fregata se afla atunci la 31°15' latitudine nordică și 136°42' longitudine estică. Țărmurile Japoniei erau la mai puțin de două sute de mile de noi. Se apropia noaptea. Trecuse de ora opt. Nori groși acoperiseră luna, care se găsea în primul ei pătrar. Fregata despica cu ușurință valurile liniștite.
În clipa aceea stăteam în partea din față a vasului, sprijinit de parapetul tribordului. Conseil se afla lângă mine, privind și el valurile. Echipajul, cocoțat pe catarguri, cerceta zarea care se îngusta și se întuneca încetul cu încetul. Ofițerii, înarmați cu lunetele lor de noapte, scrutau întunericul tot mai adânc. Din când în când oceanul sclipea sub razele lunii, strecurate printre spărturile norilor. Apoi, orice urmă luminoasă se pierdea în întunecime.
Uitându-mă la Conseil, mi se păru că și pe el îl cuprinsese, cât de cât, starea de spirit a celorlalți. Cel puțin așa am crezut! Poate că pentru prima dată era stăpânit de oarecare curiozitate.
— Ce zici, Conseil? îl întrebai. Mi se pare că asta este ultima ocazie de a pune mâna pe cei două mii de dolari.
— Ba, dacă domnul îmi permite, răspunse Conseil, eu n-am pus niciodată temei pe premiul acesta și, după mine, guvernul Statelor Unite ar fi putut făgădui o sută de mii de dolari, că tot n-ar fi pierdut nimic.
— Ai dreptate, Conseil. La urma urmei e o prostie treaba asta în care ne-am vârât cu atâta ușurință. Cât timp pierdut, câte emoții zadarnice! Încă de acum șase luni puteam fi în Franța…
— În căsuța dumneavoastră, adăugă Conseil, în muzeul dumneavoastră! Până acum aș fi terminat de clasificat și fosilele. Iar babirussa ar fi fost instalată în cușca ei din Jardin des Plantes și ar fi atras pe toți curioșii din capitală.
— Ai dreptate, Conseil, și unde mai pui că acum toată lumea o să râdă de noi!
— Așa este, răspunse liniștit Conseil, lumea o să cam râdă de domnul. Și dacă mi-e îngăduit să spun…
— Spune, Conseil.
— Ei bine, domnul nu va primi decât ceea ce merită!
— Adevărat!
— Când are cineva norocul să fie un savant ca domnul, nu-i este îngăduit…
Conseil n-a mai avut când să isprăvească complimentul, pentru că în mijlocul tăcerii generale se auzi o voce. Era vocea lui Ned Land:
— Hei! Obiectul cu pricina sub vânt, la traversul nostru!