Strâmtoarea Torres
În noaptea de 27 spre 28 decembrie, Nautilus se depărta cu cea mai mare viteză de insula Vanikoro. Ne-am îndreptat spre sud-vest și în trei zile am străbătut cele șapte sute cincizeci de leghe care despart grupul insulelor La Perouse de punctul sud-estic al Papuasiei.
La 1 ianuarie 1868, dis-de-dimineață, Conseil se urcă pe punte și, apropiindu-se de mine, îmi spuse:
— Să-mi dea voie domnul să-i urez un an nou fericit.
— Dragul meu Conseil, parcă am fi la Paris, în cabinetul meu de lucru din Jardin des Plantes! Îți mulțumesc pentru urare, dar aș vrea să te întreb ce înțelegi tu printr-un „an fericit” în împrejurările de față? Un an care să ne aducă sfârșitul captivității, sau unul în care să ne urmăm mai departe ciudata noastră călătorie?
— Pe legea mea dacă știu ce să vă spun, răspunse Conseil. E adevărat că descoperim lucruri noi și că de două luni încoace n-am avut când să ne „plictisim”. Vedem minunății din ce în ce mai uimitoare și, dacă lucrurile se vor desfășura tot așa, nu știu unde vom ajunge. Cred că niciodată n-o să mai găsim un asemenea prilej.
— Niciodată, Conseil.
— Pe de altă parte, căpitanul Nemo, căruia numele acesta latin i se potrivește atât de bine, nu ne stingherește deloc; parcă nici n-ar exista.
— Ai dreptate, Conseil.
— De asta cred, dacă nu-i cu supărare, că un „an fericit” ar fi un an în care am putea să vedem totul…
— Chiar totul, Conseil? Ar ține poate prea mult. Și Ned Land ce părere are?
— Ned Land nici nu vrea să audă de una ca asta, răspunse Conseil. Are o fire practică și un stomac nesățios și nu-i ajunge numai să privească și să mănânce întruna la pești. Știți, lipsa de vin, de pâine, de carne nu-i vine deloc la socoteală unui saxon obișnuit cu biftecurile și care nu se sperie de un păhăruț de brandy ori de gin.
— Mie, Conseil, nu-mi pasă de toate astea și mă simt foarte bine cu regimul de pe bord.
— Și eu, răspunse Conseil, așa că aș vrea să rămân aici tot atât de mult pe cât ar vrea Ned să fugă. Deci, dacă anul care începe n-o să fie bun pentru mine, o să fie bun pentru el, și invers. Așa, măcar unul din noi va fi mulțumit. În sfârșit, vă doresc tot ceea ce ar putea să vă facă mai multă plăcere.
— Mulțumesc, Conseil. Numai că aș vrea să amânăm pentru mai târziu darurile și să le înlocuim deocamdată cu o strângere de mână. Atâta am la mine.
— Domnul n-a fost niciodată atât de darnic, îmi răspunse Conseil.
Acestea fiind zise, inimosul băiat plecă mulțumit.
La 2 ianuarie, străbătusem un drum de unsprezece mii trei sute patruzeci de mile, adică de cinci mii două sute cincizeci de leghe, de la plecarea noastră din mările Japoniei. În fața pintenului lui Nautilus se întindeau ținuturile primejdioase ale Mării de Mărgean de pe coasta nord-estică a Australiei. Vasul nostru ocoli, pe o distanță de câteva mile, punctul periculos de care erau să se sfărâme la 10 iunie 1770 vasele lui Cook. Nava pe care se afla Cook se ciocnise atunci de o stâncă, dar nu se scufundase pentru că, din fericire, o bucată de mărgean ruptă în timpul ciocnirii rămăsese înfiptă în spărtura corăbiei.
Aș fi dorit mult să vizitez reciful acesta lung de trei sute șaizeci de leghe, de care marea veșnic mânioasă se izbește cu o furie nemaipomenită, făcând un zgomot ca de tunet; dar chiar atunci planurile înclinate ale lui Nautilus ne duceau la mare adâncime, așa că n-am putut să văd nimic din stâncile acelea înalte de mărgean. A trebuit să mă mulțumesc cu diferite specii de pești prinși în plasele noastre. Am observat, printre altele, germoni, un soi de scrumbii mari cât tonii, cu flancurile albăstrui, vărgate cu dungi transversale care pier odată cu viața animalului. Peștii aceștia ne însoțeau în cârduri și ne-au dat pentru masă o carne nespus de gingașă. S-au prins de asemenea o mulțime de spari vertori, lungi de o jumătate de decimetru, cu gust de doradă, și pirapezi zburători, adevărate rândunele submarine, care în nopțile întunecoase brăzdează pe rând aerul și apa cu licăririle lor fosforescente. Printre moluște și zoofite am găsit în ochiurile năvodului diferite specii de alcionari, arici-de-mare, scoici-ciocan, pinteni, cadrane, ceriți, hiale. Flora era înfățișată de alge plutitoare frumoase, laminarii și macrociste, îmbibate de mucilagiul care li se prelingea prin pori, și printre care am cules o minunată Nemastoma geliniaroide, care a fost așezată printre curiozitățile naturale ale muzeului.
Două zile după ce străbătuserăm Marea de Mărgean, la 4 ianuarie, am ajuns lângă coastele Papuasiei. Cu prilejul acesta, căpitanul Nemo îmi spuse că are intenția să intre în Oceanul Indian prin strâmtoarea Torres. A fost singura explicație pe care mi-a dat-o. Ned se bucura că în sfârșit ne apropiem de mările europene.
Strâmtoarea Torres este socotită ca fiind periculoasă, atât din pricina stâncilor ei ieșite în afară, cât și din pricina sălbaticilor ce locuiesc pe țărmuri. Ea desparte Noua Olandă de marea insulă a Papuasiei, numită și Noua Guinee.
Papuasia are patru sute de leghe lungime și o sută treizeci de leghe lățime, cu o suprafață de patruzeci de mii de leghe geografice. Este așezată, în latitudine, între 0°19' și 10°2' sud, iar în longitudine, între 128°23' și 146°15'. La amiază, pe când secundul măsura înălțimea soarelui, am zărit vârfurile munților Arfak, înălțați în trepte și sfârșiți în piscuri ascuțite.
Pământul acesta, descoperit în 1511 de portughezul Francisco Serrano, a fost vizitat pe rând de don José de Menesès în 1526, de Grijalva în 1527, de generalul spaniol Alvar de Saavedra în 1528, de Juigo Ortez în 1545, de olandezul Shouten în 1616, de Nicolas Sruick în 1753, de Tasman, Dampier, Fumel, Carteret, Edwards, Bougainville, Cook, Forrest, Mac Cluer, de d'Entrecasteaux în 1792, de Duperrey în 1823 și de Dumont d'Urville în 1827. „E vatra negrilor care locuiesc toată Malaezia”, a spus domnul de Rienzi, și nici nu bănuiam că întâmplările acestei călătorii aveau să mă pună față în față cu temuții andameni.
Așadar, Nautilus intră în strâmtoarea cea mai de temut de pe glob, strâmtoare pe care cei mai curajoși navigatori abia îndrăznesc s-o treacă, pe care Luis Paz de Torres a înfruntat-o venind din mările de sud spre Melanezia, și unde, în 1840, corvetele lui Dumont d'Urville au fost cât pe ce să se scufunde. Nautilus însuși, mai presus de toate primejdiile mării, avea totuși să facă acum cunoștință cu stâncile de mărgean.
Strâmtoarea Torres are o lățime cam de treizeci și patru de leghe, dar e înfundată de nenumărate insule, insulițe și stânci, care o fac aproape impracticabilă pentru navigație; de aceea căpitanul Nemo luă toate măsurile ca să poată trece. Nautilus, plutind aproape de suprafața apei, înainta cu grijă; elicea, ca o coadă de cetaceu, bătea încet apa.
Ned, Conseil și cu mine stăteam pe puntea pustie. În fața noastră se afla cabina cârmaciului în care cred că se găsea însuși căpitanul Nemo, conducând vasul.
Aveam dinainte o hartă foarte bună a strâmtorii Torres, alcătuită de inginerul hidrograf Vincendon Dumoulin împreună cu ofițerul de marină Coupvent-Desbois, care acum e amiral și care în timpul ultimei călătorii în jurul Pământului a lui Dumont d'Urville făcea parte din statul major al acestuia. Harta de care vorbesc împreună cu cele întocmite de căpitanul King sunt cum nu se poate mai bune pentru descurcarea drumului atât de întortocheat al strâmtorii; le studiam deci cu cea mai mare atenție. Împrejurul lui Nautilus marea fierbea mânioasă. Curentul, mergând de la sud-est spre nord-vest cu o iuțeală de două mile și jumătate, își spărgea talazurile de stâncile de mărgean ieșite ici, colo, din apă.
— Ce mare afurisită! îmi spuse Ned Land.
— Groaznică! răspunsei eu. E periculoasă chiar și pentru Nautilus.
— Pesemne că diavolul ăsta de căpitan cunoaște foarte bine drumul, urmă canadianul, altfel ar fi de ajuns ca vasul să atingă cât de puțin grămezile astea de mărgean, ca să se facă praf și pulbere.
Locul în care ne găseam era într-adevăr foarte primejdios, dar Nautilus se strecura cu o nemaipomenită dibăcie printre nenumăratele colțuri de stâncă bătute de valurile furioase. Mergeam pe alt drum decât cel străbătut de Astrolabe și Zélée, drum care dusese la pieire vasele lui Dumont d'Urville. Nautilus o luă mai spre nord, trecu pe lângă insula Murray și reveni spre sud-vest, către trecătoarea Cumberland. Credeam că va trece prin ea, dar vasul o luă spre nord-vest, făcându-și drum printre nenumăratele insule și insulițe puțin cunoscute, către insula Tund și Canalul Mauvais. Tocmai mă gândeam dacă nu cumva căpitanul Nemo, nesăbuit până la nebunie, nu va intra cumva în strâmtoarea aceasta în care se loviseră de stânci cele două corvete lui Dumont d'Urville, când vasul își schimbă pentru a doua oară direcția și, tăind în linie dreaptă spre vest, se îndreptă către insula Gueboroar.
Era ora trei după-amiază. Fluxul era pe sfârșite, mareea fiind aproape plină. Nautilus se apropie de insulă. Parcă o văd și acum cât era de frumoasă cu tivul ei de pendanus! Ne apropiaserăm la mai puțin de două mile de țărm. Deodată, o izbitură mă răsturnă. Nautilus se lovise de o stâncă și rămăsese nemișcat, aplecându-se puțin spre babord.
Când m-am ridicat, căpitanul Nemo și secundul se urcaseră pe punte. Amândoi cercetau situația vasului, vorbind în limba lor neînțeleasă despre cele întâmplate.
Iată cum stăteau lucrurile: spre tribord, la două mile depărtare, se vedea insula Gueboroar, al cărei țărm se rotunjea de la nord la vest, ca un braț uriaș. Spre sud și est se și iviseră câteva colțuri de mărgean, pe care refluxul începuse să le descopere. Eșuaserăm în larg și încă în una din acele ape în care mareele sunt slabe, ceea ce avea să îngreuneze mult despotmolirea lui Nautilus. Totuși, vasul era atât de bine construit, încât nu suferise nicio stricăciune. Dar dacă nu se putea nici scufunda și nici sfărâma, în schimb era în pericol să rămână agățat de stânci, și în cazul acesta s-ar fi sfârșit pentru totdeauna cu aparatul submarin al căpitanului Nemo.
Pe când mă gândeam astfel, căpitanul, rece și liniștit, stăpân pe sine ca totdeauna, fără să pară nici tulburat, nici contrariat,, se apropie de mine.
— Un accident? l-am întrebat.
— Nu, un incident, îmi răspunse el.
— Dar un incident care vă va sili poate să deveniți din nou un locuitor al pământului, de care ați fugit!
Căpitanul Nemo mă privi cu un aer ciudat și clătină din cap. Prin asta îmi arăta destul de limpede că nimic pe lume nu-l va putea face să pună piciorul pe un continent.
— Dealtfel, domnule Aronnax, îmi spuse el, Nautilus nu-i pierdut. Are să vă mai poarte încă printre minunățiile oceanului. Călătoria noastră e abia la început și n-aș vrea să mă lipsesc atât de repede de cinstea pe care mi-o faceți întovărășindu-mă.
— Totuși, căpitane Nemo, îi spusei eu, făcându-mă că nu bag de seamă întorsătura ironică a frazei, Nautilus a eșuat în timpul fluxului. Or, mareele nu sunt prea puternice în Pacific și dacă nu ușurați vasul – lucru ce mi se pare cu neputință de făcut – nu văd cum veți mai putea porni.
— E adevărat că mareele nu sunt puternice în Pacific, răspunse căpitanul, dar în strâmtoarea Torres există o diferență de un metru și jumătate între flux și reflux. Astăzi suntem în 4 ianuarie; peste cinci zile vom avea lună plină și m-aș mira grozav dacă astrul acesta binevoitor n-ar ridica de ajuns apele, făcându-mi un serviciu pe care nu l-aș putea primi decât de la el.
Spunând acestea, căpitanul Nemo, urmat de secund, coborî în interiorul lui Nautilus. Vasul rămase nemișcat, ca și cum polipii de mărgean l-ar fi cimentat pentru vecie.
— Ce facem, domnule profesor? mă întrebă Ned Land, care venise lângă mine după plecarea căpitanului.
— Să așteptăm liniștiți fluxul din ziua de 9, prietene Ned; după cât se pare, luna va avea bunăvoința să ne urnească din loc.
— Asta-i tot?
— Da, asta-i tot.
— Și căpitanul n-are de gând să arunce ancorele în larg, să tragă de lanțuri cu mașina, să încerce totul ca să se elibereze?
— Sunt de ajuns mareele, spuse cu simplitate Conseil.
Canadianul se uită la Conseil și înălță din umeri. El privea lucrurile ca un marinar adevărat.
— Domnule, credeți-mă când vă spun că bucata asta de fier nu va mai naviga niciodată, nici pe mare, nici pe sub mare. Nu mai e bună decât ca să fie vândută la fiare vechi. Cred că a venit vremea să-l părăsim pe căpitanul Nemo.
— Prietene Ned, îi răspunsei, eu tot mai am încredere în Nautilus. Peste patru zile vom ști ce ne pot aduce mareele Pacificului. Dealtfel, sfatul de-a fugi ar fi potrivit dacă ne-am găsi pe lângă coastele Angliei sau ale Provenței, dar pe meleagurile Papuasiei nici nu poate fi vorba de așa ceva. Avem timp s-o facem și pe asta, dacă Nautilus nu izbutește să se elibereze; ceea ce aș socoti drept o mare nenorocire!
— Dar n-am putea măcar să călcăm puțin prin locurile astea? urmă Ned Land. Acolo e o insulă. Pe insulă sunt arbori. Sub arbori trăiesc animale de uscat din care poți face cotlete și fripturi, pe care le-aș mânca îndată cu mare poftă.
— Are dreptate Ned, făcu Conseil, și eu sunt de aceeași părere. N-ar putea oare domnul să-l înduplece pe prietenul domniei sale, căpitanul Nemo, ca să ne învoiască să coborâm pe pământ? Măcar să ne mai aducem aminte cum se calcă pe partea solidă a planetei noastre…
— Pot să i-o cer, răspunsei, dar va refuza.
— Domnul ar putea să încerce, stărui Conseil; așa, cel puțin, o să știm la câtă bunăvoință ne putem aștepta din partea lui.
Spre marea mea uimire, căpitanul Nemo ne dădu învoirea cerută. Ba chiar, dând dovadă de mai multă bunăvoință decât ne așteptam, nu ne ceru nici măcar cuvântul că ne vom întoarce pe bord. Dar ca să fugim în Noua Guinee ar fi fost foarte periculos și nu l-aș fi sfătuit pe Ned Land să încerce o asemenea ispravă. Tot mai bine să fii prizonier pe Nautilus, decât să cazi în mâinile băștinașilor din Papuasia.
Luntrea ne-a fost făgăduită pentru a doua zi dimineața. N-am încercat să aflu dacă ne va întovărăși și căpitanul Nemo. Mă gândeam chiar că nu ne va însoți niciun om din echipaj și că Ned Land va conduce singur barca. Dealtfel, pământul se afla la cel mult două mile depărtare și pentru canadian era o nimica toată să conducă luntrea ușoară printre recifele de mărgean, atât de periculoase pentru vasele mari.
A doua zi, la 5 ianuarie, luntrea fu scoasă din adăpostul ei și coborâtă pe apă de doi oameni; vâslele erau pregătite și n-am avut altceva de făcut decât să ne luăm locurile.
La ora 8, înarmați cu puști electrice și cu securi, am coborât de pe Nautilus. Marea era destul de liniștită. Dinspre uscat sufla un vânt slab. Conseil și cu mine, așezați la rame, vâsleam cu putere, iar Ned ne conducea prin trecătorile înguste dintre stânci. Luntrea era ușor de mânuit și înainta cu repeziciune.
Ned Land nu mai putea de bucurie. Era ca un prizonier scăpat din închisoare, și nici prin gând nu-i trecea că va trebui să se întoarcă.
— Carne, spunea el mereu, o să mâncăm carne, și de care credeți? Vânat adevărat; și încă fără pâine! Nu zic că peștele n-ar fi bun, dar am mâncat prea mult, de asta un vânat proaspăt, fript pe cărbuni, o să fie ceva strașnic.
— Mai taci din gură, mâncăule, râse Conseil, că-mi lasă gura apă!
— Rămâne de văzut, îmi dădui eu părerea, dacă pădurile acestea au în ele vânat și dacă nu cumva vânatul e în stare să-l vâneze el pe vânător.
— Cu atât mai bine, domnule Aronnax, îmi răspunse canadianul, ai cărui dinți păreau mai ascuțiți decât tăișul unei securi. Am să mănânc tigru, mușchi de tigru, dacă pe insulă nu găsesc alt patruped.
— Ned, mă înfricoșezi! ținu să adauge Conseil.
— Oricare ar fi, urmă Ned Land, orice animal cu patru picioare și fără pene, sau cu două picioare și pene va fi salutat de primul meu foc de pușcă.
— Bun! răspunsei eu. Văd că meșterul Land începe din nou să nu se mai poată stăpâni!
— Nu vă temeți, domnule Aronnax! mă liniști canadianul. Vâsliți voinicește! Peste cel mult douăzeci și cinci de minute am să vă servesc un fel de mâncare cum numai eu știu să gătesc.
La ora opt și jumătate, luntrea lui Nautilus se opri cu bine pe un țărm nisipos, după ce străbătuse inelul de mărgean care înconjura insula Gueboroar.