Caracatițele
Timp de câteva zile, Nautilus se depărta mereu de țărmul american. Era limpede că nu voia să treacă prin Golful Mexic sau prin Marea Antilelor. Adâncime ar fi avut destulă, nu-i vorbă, pentru că mările acestea ating în medie o mie opt sute de metri; se vede însă că insulele sunt presărate la tot pasul și navele care plutesc de colo-colo nu-i erau pe plac căpitanului Nemo.
La 16 aprilie, treceam pe lângă Martinica și Guadelupa, la o depărtare de treizeci de mile. O clipă am zărit piscurile înalte ale acestor insule.
Canadianul, care nădăjduia să-și ducă planurile la îndeplinire în Golful Mexicului, fie coborând pe uscat, fie acostând pe una din numeroasele nave care trec de la o insulă la alta, fu dezamăgit. Dacă ar fi izbutit să pună mâna pe luntre, fără știrea căpitanului, n-ar fi fost mare lucru să fugim, dar în largul oceanului nici vorbă nu putea fi de o asemenea ispravă.
Ned Land, Conseil și cu mine am avut o lungă discuție în privința asta. Eram prizonieri de șase luni. Străbătuserăm șaptesprezece mii de leghe și, după cum spunea canadianul, călătoria noastră putea să țină încă mult și bine. De aceea Ned Land îmi ceru un lucru la care nu mă așteptam; să-l întreb hotărât pe căpitanul Nemo dacă avea de gând să ne țină pentru totdeauna pe bordul lui Nautilus. O asemenea încercare nu-mi plăcea deloc. Eram convins că n-ar fi dus la niciun rezultat. Nu trebuia să ne bizuim pe comandantul lui Nautilus, ci numai pe noi înșine. Dealtfel, de câtăva vreme, căpitanul Nemo devenise mai mohorât, mai retras și mai puțin prietenos. Mi se părea că mă ocolește și îl întâlneam rareori. La începutul călătoriei îmi vorbea cu plăcere despre minunile submarine; acum însă mă lăsa cu studiile mele și nu mai dădea prin salon.
Ce se întâmplase cu el? Din ce pricină se schimbase? Eu nu eram vinovat cu nimic. Îl stânjenea prezența noastră pe bord? Orice ar fi fost, era de necrezut că ne va reda libertatea. Îl rugai deci pe Ned să-mi dea răgaz să chibzuiesc înainte de a-i vorbi căpitanului. Dacă încercarea mea n-ar fi dus la nimic bun, ea îi putea trezi bănuielile, înrăutățindu-ne astfel situația și ducând de râpă planurile canadianului. Adăugai că în niciun caz nu-i putem cere lui Nemo să ne dea drumul sub motiv că sănătatea noastră ar avea de suferit. În afară de zilele grele pe care le petrecusem la Polul Sud, toți trei eram cât se poate de zdraveni. Hrana sănătoasă, aerul curat, viața regulată, temperatura uniformă ne fereau de boli. Un astfel de trai era foarte potrivit pentru un om căruia nu-i părea rău după viața de pe uscat, cum era căpitanul Nemo, care se simțea la el acasă și umbla unde voia, urmărindu-și ținta pe căi misterioase pentru alții, dar cunoscute de el. Noi însă ne simțeam legați de omenire. Eu, unul, de pildă, n-aș fi vrut deloc să-mi îngrop studiile atât de interesante și de noi, pe care le făcusem. Puteam acum să scriu adevărata carte despre mare și voiam ca ea să vadă lumina tiparului cât mai curând.
Și aici, în apele Antilelor, la zece metri sub suprafața valurilor, prin obloanele deschise, câte vietăți interesante am avut de însemnat în notele mele zilnice! Erau, printre alte zoofite, galere cunoscute sub numele de fizalii pelagice, un fel de bășici mari și lunguiețe, cu luciri de sidef, care își întindeau membrana în vânt și își lăsau să plutească tentaculele albastre ca niște fire de mătase; meduze încântătoare pentru ochi, adevărate urzici la atingere, care împroașcă un lichid coroziv. Erau, printre articulate, anelide lungi de un metru și jumătate, înarmate cu o trompă trandafirie și înzestrate cu o mie șapte sute de organe de mișcare, care șerpuiau prin ape și aruncau, în trecere, toate sclipirile spectrului solar. Erau, din încrengătura peștilor, raie-molubar, pești cartilaginoși uriași, lungi de zece picioare și grei de șase sute de livre, cu înotătoarea pectorală triunghiulară, cu mijlocul spinării puțin bombat, cu ochii așezați la capetele feței dinainte a capului, care pluteau ca o sfărâmătură de corabie și se lipeau uneori de geamul nostru ca un oblon întunecat. Erau baliste americani, pentru care natura n-a frecat pe paletă decât albul și negrul; guvizi-plumieri, lunguieți și cărnoși, cu înotătoare galbene și cu falca ieșită în afară; scombri de șaisprezece decimetri, cu dinți scurți și ascuțiți, acoperiți cu solzi mărunți, din specia albacorilor. Apoi, în cârduri, se iveau barbuni, încinși cu dungi de aur de la cap la coadă, fluturându-și înotătoarele strălucitoare; adevărate capodopere de giuvaergerie, închinate odinioară Dianei, foarte căutate de romanii bogați, și despre care proverbul spunea: „Nu-i mănâncă cel ce-i prinde!” În sfârșit, pomacanți aurii, împodobiți cu panglici de smarald, îmbrăcați în catifea și mătase, treceau prin fața ochilor noștri ca niște seniori de-ai lui Veronese; spari cu pinteni se strecurau iute cu înotătoarea lor toracică; clupanodoni de cincisprezece țoli se învăluiau în lucirile lor fosforescente; chefali băteau marea cu coada lor groasă și cărnoasă; coregoni roșii păreau că cosesc valurile cu înotătoarea pectorală tăioasă; iar selene argintii, vrednice de numele lor, se ridicau la orizontul apelor ca tot atâtea luni cu luciri albicioase.
Câte alte exemplare minunate și noi aș mai fi observat, dacă Nautilus nu s-ar fi lăsat încetul cu încetul spre straturile adânci! Planurile lui înclinate l-au dus până la adâncimi de două mii și de trei mii cinci sute de metri. Acolo viața animală nu mai era reprezentată decât de encrini, de stele-de-mare, de pentacrini încântători, cu cap de meduză, a căror tulpină dreaptă purta un mic potir, de troci, de nerite cu dinți sângerii și de fisurele, moluște de țărm din soiurile mari.
La 20 aprilie, ne ridicaserăm iarăși la o adâncime mijlocie de o mie cinci sute de metri. Pământul cel mai apropiat de noi era arhipelagul Lucayelor presărat ca o grămadă de pietriș în mijlocul apelor. Acolo se înălțau stânci submarine, ziduri drepte făcute din blocuri colțuroase, puse ca niște temelii largi. Între ele se adânceau gropi întunecate, pe care razele noastre electrice nu le puteau lumina până la fund. Stâncile erau învăluite în ierburi mari, laminarii uriașe, fucuși nesfârșiți, ca niște adevărate spaliere de hidrofite dintr-o lume de titani.
De la plantele uriașe despre care tocmai discutam cu Conseil și cu Ned, veni vorba pe nesimțite despre animalele gigantice care trăiesc în mări și oceane. Unele bineînțeles că n-au alt rost decât să le hrănească pe celelalte. Cu toate acestea, prin fereastra lui Nautilus, care părea nemișcat, nu vedeam prin filamentele plantelor decât principalii articulați ai brahiurilor, lambrii cu labe lungi, crabi vineți și clioși, care viețuiesc numai în apele Antilelor.
Era aproape ora unsprezece când Ned Land îmi atrase atenția asupra unei forfoteli grozave care se iscase printre algele cele mari.
— Ei bine, spusei eu, printre ierburi trebuie să fie văgăuni pline de caracatițe și nu m-aș mira dacă am vedea vreo câțiva monștri dintr-ăștia.
— Cum adică? întrebă Conseil. Sunt pe aici calmari, simpli calmari din clasa cefalopodelor?
— Nu-i vorba de calmari, îi răspunsei eu, ci de caracatițe mari. Dar mi se pare că Ned s-a înșelat, fiindcă nu văd nimic.
— Mi-ar părea rău să fie așa, spuse Conseil. Tare aș vrea să văd de aproape o caracatiță mare, despre care am auzit atâtea și care poate târî corăbii la fund. Lighioanele astea mi se pare că se numesc krak…
— Numai craque e de ajuns, râse canadianul.
— Kraken, își isprăvi vorba Conseil, fără să ia în seamă gluma tovarășului său.
— N-o să cred niciodată că există asemenea animale! spuse Ned Land.
— De ce nu? răspunse Conseil. În narvalul domnului cum am crezut?
— Ne-am înșelat, Conseil.
— Fără îndoială! Dar poate că alții mai cred încă și acum.
— Tot ce se poate, îi răspunsei eu lui Conseil, dar în ceea ce mă privește sunt hotărât să nu admit existența monștrilor acestora decât atunci când am să-i disec cu propria mea mână.
— Așadar, întrebă Conseil, domnul nu crede că există caracatițe uriașe?
— Dar cine dracu’ a crezut vreodată în ele? se miră canadianul.
— Multă lume, prietene Ned.
— Or fi fost savanți, nu pescari!
— Ba, să mă ierți, Ned, și pescari, și savanți!
— Eu, care vă vorbesc, spuse Conseil cu aerul cel mai serios din lume, îmi amintesc cum nu se poate mai bine că am văzut o corabie trasă la fund de brațele unui cefalopod.
— Ai văzut tu asta? întrebă canadianul.
— Da, Ned.
— Cu ochii tăi?
— Cu ochii mei.
— Și unde, mă rog?
— La Saint-Malo, răspunse calm Conseil.
— În port? întrebă batjocoritor Ned Land.
— Nu, într-o biserică, răspunse Conseil.
— Într-o biserică! strigă canadianul.
— Da, Ned, caracatița de care vorbesc era zugrăvită pe un tablou!
— Strașnic! făcu Ned, izbucnind în râs. Domnul Conseil mă ia în balon!
— De fapt, are dreptate, mă amestecai eu. Am auzit de tabloul acela; dar subiectul lui e luat dintr-o legendă și știți cât preț au legendele pentru științele naturii! Dealtfel, când e vorba de monștri, imaginația nu cere altceva decât s-o lași în voie. Nu numai că s-a spus despre caracatițele astea cum că ar putea trage corăbiile la fund, dar un oarecare Olaus Magnus vorbește despre un cefalopod lung de o milă, care seamănă mai mult a insulă decât a animal. Se mai povestește că episcopul din Nidros a înălțat într-o zi un altar pe o stâncă uriașă. Când și-a isprăvit liturghia, stânca a pornit din loc și s-a întors în mare. Stânca era o caracatiță.
— Și asta-i tot? întrebă canadianul.
— Nu-i tot. Un alt episcop, Pontoppidan din Berghem, vorbește și el despre o caracatiță pe care putea să facă manevre un regiment de cavalerie!
— Îi ziceau bine, nu se încurcau episcopii de altădată! spuse canadianul.
— Nu numai ei, ci și naturaliștii din vechime pomenesc de monștri cu o gură cât un golf și care erau prea mari ca să încapă în Strâmtoarea Gibraltar.
— Asta-i bună! făcu Land.
— O fi oare ceva adevărat în toate poveștile astea? întrebă Conseil.
— Absolut nimic, dragii mei, cel puțin din ceea ce trece dincolo de limitele adevărului ca să devină fabulă sau legendă. Totuși, imaginația celor care au născocit legendele trebuia să pornească de la o fărâmă de adevăr. Și nu se poate nega că există caracatițe și calmari uriași, dar care nu-i întrec în privința asta pe cetacei. Aristotel a constatat mărimea unui calmar de cinci coți, adică de trei metri și zece centimetri. Pescarii noștri întâlnesc și ei mulți care trec de un metru și optzeci de centimetri. Muzeele din Triest și Montpellier păstrează exponate lungi de doi metri; iar după socoteala naturaliștilor, o caracatiță de șase picioare ar avea tentacule lungi de douăzeci și șapte de picioare. Asta ajunge ca să se facă din ea un monstru nemaipomenit.
— Și asemenea animale se pescuiesc și în zilele noastre? întrebă canadianul.
— Chiar dacă nu le pescuiesc, pescarii le văd uneori. Unul dintre prietenii mei, căpitanul Paul Bos din Le Havre, m-a încredințat că întâlnise un asemenea monstru uriaș în mările Indiilor. Dar faptul cel mai uimitor și care nu ne îngăduie să credem că ei nu există s-a petrecut abia acum câțiva ani, în 1861.
— Ce s-a întâmplat atunci? întrebă Ned Land.
— În 1861, la nord-est de Teneriffe, aproape la latitudinea la care ne găsim noi acum, echipajul vasului de război Alecton a zărit un calmar cât toate zilele, care înota pe lângă vas. Comandantul Bouguer se apropie de animal și îl atacă cu lovituri de cange, apoi trase cu pușca, dar fără să facă nicio ispravă, căci gloanțele și căngile străbăteau cărnurile moi ca o piftie. După mai multe încercări neizbutite, echipajul reuși să treacă un laț în jurul moluștei. Lațul lunecă până la înotătoarele codale, unde se opri. Oamenii încercară să ridice monstrul pe bord, dar greutatea lui era atât de mare, încât coada s-a rupt în locul unde era trasă de frânghie și, lipsindu-se de podoaba aceasta, monstrul dispăru în apă.
— În sfârșit, iată un fapt! spuse Ned Land.
— Un fapt neîndoielnic, Ned. S-a și propus ca această caracatiță să fie numită „calmarul lui Bouguer”.
— Și ce lungime avea? întrebă canadianul.
— Nu avea cumva aproape șase metri? întrebă și Conseil, care stătea la geam, cercetând din nou pereții colțuroși ai falezei.
— Exact! am răspuns.
— Și pe cap, continuă Conseil, nu avea o coroană cu opt tentacule care se mișcau în apă ca niște șerpi?
— Întocmai.
— Iar ochii bulbucați nu erau foarte mari?
— Ba da, Conseil.
— Și botul nu era ca un cioc de papagal, un cioc grozav?
— Chiar așa, Conseil.
— Atunci, dacă nu-i cu supărare pentru domnul, răspunse liniștit Conseil, iată calmarul lui Bouguer, sau, dacă nu-i el, iată cel puțin un frate de-al lui.
M-am uitat la Conseil. Ned Land se repezi la fereastră.
— Ce lighioană îngrozitoare! strigă el.
Privii și eu și nu-mi putui stăpâni un gest de scârbă. În fața mea se zvârcolea o dihanie groaznică, scoasă parcă din legendele cu monștri.
Era un calmar uriaș, lung de vreo opt metri, venind de-a-ndărătelea, cu o viteză uluitoare, spre Nautilus. Monstrul ne privea cu ochii lui enormi și nemișcați, de culoare verde-albăstrie… Cele opt brațe, sau mai bine zis cele opt picioare prinse pe cap, din pricina cărora i s-a dat acestui animal numele de cefalopod, erau de două ori mai lungi decât corpul și se zvârcoleau ca pletele Furiilor. Pe partea dinăuntru a tentaculelor se deslușeau bine cele două sute cincizeci de ventuze, asemănătoare cu niște capsule emisferice. Monstrul își lipea din când în când ventuzele de geamul salonului, făcând vid sub ele. Botul dihaniei – un fel de cioc cornos semănând cu un cioc de papagal – se deschidea și se închidea de sus în jos. Din botul ca o foarfecă îi ieșea, fremătând, limba, făcută și ea dintr-o substanță cornoasă și înarmată cu câteva rânduri de dinți ascuțiți. Ce fantezie a naturii! Un cioc de pasăre la o moluscă! Corpul, în formă de fus, umflat înspre mijloc, alcătuia o masă de carne care trebuia să cântărească douăzeci până la douăzeci și cinci de mii de kilograme. Culoarea ei nestatornică, schimbându-se pe măsură ce dihania se înfuria, trecea cu o iuțeală de nespus de la cenușiu-vânăt la cafeniu-roșcat.
De ce era furioasă fiara? Fără îndoială că din pricina lui Nautilus, mai puternic decât ea și asupra căruia brațele sugătoare și mandibulele ei n-aveau nicio putere. Și totuși, ce dihănii grozave sunt caracatițele acestea, ce vitalitate le-a dăruit Creatorul, ce vigoare au în mișcări, de vreme ce au trei inimi!
Întâmplarea ne scosese în față acest calmar uriaș și nu voiam să pierd prilejul de a-l studia cu de-amănuntul. Stăpânindu-mi dezgustul pe care mi-l insufla înfățișarea lui, am luat un creion și am început să-l desenez.
— Poate că-i același calmar pe care l-a întâlnit Alecton, își dădu părerea Conseil.
— Nu se poate, răspunse canadianul, fiindcă ăsta e întreg, iar celălalt a rămas fără coadă.
— Asta n-ar însemna nimic, le explicai eu. Brațele și coada cefalopodelor se refac de la sine și în șapte ani coada calmarului lui Bouguer a avut tot timpul să crească din nou.
— Atunci, o întoarse Ned, chiar dacă n-am dat încă de el, poate că îl găsim printre ceilalți!
Într-adevăr, alte caracatițe se iveau la fereastra dinspre tribord. Am numărat șapte dihănii. Îl însoțeau pe Nautilus și li se auzeau scrâșniturile ciocurilor pe învelișul de oțel. Nu ne puteam plânge de lipsă de caracatițe. Mi-am urmat lucrul. Lighioanele se țineau după noi cu atâta precizie, încât păreau nemișcate și aș fi putut să le desenez, copiindu-le forma prin transparența geamului. Dealtfel nici Nautilus nu mergea prea repede.
Deodată, vasul se opri ca și când s-ar fi izbit de ceva.
— Ne-am ciocnit oare? întrebai eu.
— Orice ar fi, răspunse canadianul, am scăpat, fiindcă plutim încă.
Nautilus plutea, fără îndoială, dar de mers nu mai mergea. Paletele elicei nu mai băteau apa. Trecu un minut. Apoi căpitanul Nemo, urmat de secund, intră în salon.
Nu-l mai văzusem de câtva timp. Părea posomorit. Fără să ne vorbească, poate că fără să ne vadă chiar, el merse spre fereastră, privi caracatițele, apoi spuse câteva cuvinte secundului. Acesta ieși. Obloanele se închiseră îndată. Luminile din plafon se aprinseră.
M-am îndreptat spre căpitan.
— Ciudată colecție de caracatițe! îi spusei cu tonul nepăsător al unuia care ar privi un acvarium.
— Într-adevăr, domnule naturalist, îmi răspunse căpitanul, și o să ne luptăm cu ele corp la corp.
Mă uitai la comandant. Credeam că nu înțelesesem bine.
— Corp la corp?
— Da. Elicea s-a oprit. Cred că mandibulele cornoase ale unui calmar s-au încurcat în paletele ei; de aceea nu mai putem merge.
— Și ce vreți să faceți?
— Să ne urcăm la suprafață și să măcelărim toate lighioanele astea.
— N-o să fie tocmai ușor.
— E adevărat. Gloanțele electrice n-au nicio putere împotriva acestor cărnuri moi, în care nu găsesc destulă rezistență ca să explodeze. Dar le vom ataca cu topoarele.
— Și cu cangea, domnule, adăugă canadianul; dacă primiți, vă ajut și eu!
— Nici vorbă că primim, meștere Land!
— Vă vom întovărăși, spusei eu și, urmându-l pe căpitanul Nemo, ne-am îndreptat spre scara centrală.
Acolo, vreo zece oameni înarmați cu topoare erau gata de atac. Conseil și cu mine apucarăm două topoare. Ned Land luă cangea. Între timp, Nautilus se ridicase la suprafața apei. Pe ultimele trepte ale scării, unul dintre marinari deșuruba panoul. Dar abia se desfăcură piulițele șuruburilor, când capacul se ridică tras cu o furie grozavă de ventuzele unui braț de caracatiță. Deodată, un braț lung se strecură ca un șarpe prin deschizătură, în timp ce alte douăzeci se frământau deasupra noastră. Cu o lovitură de topor, căpitanul Nemo tăie brațul uriaș, care alunecă pe scări, zvârcolindu-se. În clipa în care ne îngrămădeam unul peste altul ca să ieșim pe punte, alte două brațe, biciuind aerul, se năpustiră asupra marinarului care stătea în fața căpitanului Nemo și-l ridicară cu o forță de nedescris. Căpitanul Nemo scoase un strigăt și sări afară. Ne repezirăm și noi după el.
Ce priveliște îngrozitoare! Nenorocitul marinar, ținut strâns de tentaculul care îl înșfăcase și lipit de ventuzele lui, se legăna în aer, pradă trompei uriașe. Horcăia, se sufoca și striga: „Ajutor! Ajutor!” Cuvintele lui, spuse în limba franceză, mă uluiră cu totul. Așadar, aveam pe bord un compatriot, ba poate chiar mai mulți! Strigătul acela sfâșietor nu-l voi putea uita niciodată.
Nefericitul era pierdut. Cine l-ar fi putut smulge din strânsoarea puternică? Căpitanul Nemo se aruncă împotriva monstrului și cu o lovitură de topor îi mai tăie un braț. Secundul lupta înverșunat cu alte caracatițe, care se târau pe flancurile lui Nautilus. Întregul echipaj lovea cu topoarele… Canadianul, Conseil și cu mine ne înfigeam armele în maldărele de carne. Un miros puternic de mosc umplea văzduhul. Era groaznic! O clipă crezui că nenorocitul înșfăcat de caracatiță ar fi putut scăpa; șapte din cele opt brațe fuseseră tăiate. Singurul braț rămas se răsucea în aer, purtându-și victima ca pe un fulg. Dar în clipa când căpitanul Nemo și secundul se aruncară asupra ei, dihania împroșcă o coloană de lichid negricios, secretată de o pungă din abdomen; câteva clipe am fost orbiți. Când norul negru se împrăștie, calmarul dispăruse târând cu el pe nefericitul meu compatriot!
Cu câtă furie ne-am repezit atunci asupra monștrilor! Parcă ne pierdusem mințile. Pe puntea lui Nautilus năvăliseră zece sau douăsprezece caracatițe. Ne rostogoleam unii peste alții în mijlocul șerpilor care se zvârcoleau, în valuri de sânge și de cerneală neagră. Părea că tentaculele acelea vâscoase renășteau ca și capetele hidrei. Cangea lui Ned Land se înfigea, la fiecare lovitură, în ochii verzi ai calmarilor, plesnindu-i. Dar viteazul meu tovarăș fu deodată trântit de tentaculele unui monstru de care nu se putuse feri.
Ah! Cum de nu mi s-a frânt inima de emoție și de groază! Ciocul uriaș al calmarului se deschise deasupra lui Ned Land. Nefericitul canadian avea să fie tăiat în două. M-am repezit în ajutorul lui. Dar căpitanul Nemo mi-o luase înainte. Toporul său dispăru între fălcile enorme ale dihaniei, și canadianul, salvat ca prin minune, se ridică înfigând întreaga cange până în inima întreită a caracatiței.
— Mi-am plătit datoria! îi spuse căpitanul Nemo canadianului.
Ned se înclină, fără să-i răspundă.
Lupta ținuse un sfert de oră. Monștrii învinși, mutilați, loviți de moarte, părăsiră în sfârșit câmpul de luptă, dispărând sub valuri. Căpitanul Nemo, roșu de sânge, stătea nemișcat lângă far, privind marea care înghițise pe unul din tovarășii lui. Din ochi îi curgeau lacrimi mari.