Câteva cifre
O clipă mai târziu eram așezați pe un divan în salon și fumam. Căpitanul îmi arătă un desen, care înfățișa schema vasului în secțiune transversală și longitudinală, și-și începu astfel expunerea:
— Iată, domnule Aronnax, diferitele dimensiuni ale acestui vas. După cum vedeți, el este ca un cilindru foarte alungit, ale cărui capete sunt conice. Are forma unei țigări de foi, formă folosită, dealtfel, la Londra pentru mai multe construcții de același gen. Lungimea cilindrului de la un capăt la celălalt este de șaptezeci de metri, iar diametrul său în partea cea mai umflată este de opt metri. Nu este deci construit întocmai în proporția de unu la zece, ca vasele dumneavoastră cu aburi de cursă lungă, dar liniile sunt destul de alungite și curbele destul de îndulcite pentru a putea străbate apa cu cea mai mare ușurință.
Cunoscând aceste dimensiuni, puteți afla printr-un calcul foarte simplu suprafața și volumul lui Nautilus. Suprafața are o mie și unsprezece metri pătrați și patruzeci și cinci de sutimi; volumul, o mie cinci sute de metri cubi și două zecimi – ceea ce înseamnă că, atunci când este scufundat în întregime, el deplasează sau cântărește o mie cinci sute de metri cubi sau tone.
Când am făcut planurile acestui vas destinat navigației submarine, am vrut să se scufunde în apă în proporție de nouă zecimi, rămânând afară numai cu o zecime. Prin urmare, el nu trebuia să dislocuiască în aceste condiții decât nouă zecimi din volumul său, adică, să zicem, o mie trei sute cincizeci și șase metri cubi și patruzeci și opt de sutimi, ceea ce înseamnă tot atâtea tone. A trebuit deci să-l construiesc după dimensiunile arătate mai sus, în așa fel încât să nu depășească această greutate.
Nautilus are două învelișuri, unul interior și celălalt exterior, legate între ele prin traverse de fier în formă de T, care îi dau o tărie extraordinară. Datorită acestui fapt vasul rezistă ca un bloc, ca și cum ar fi plin; bordajul lui nu poate ceda; ea e unită prin însăși felul în care e făcută și nu prin strângerea unor nituri; omogenitatea construcției vasului, datorită îmbinării perfecte a materialelor, îi dă putința să înfrunte mările cele mai furtunoase.
Atât învelișul dinafară cât și cel dinăuntru sunt fabricate din plăci de oțel, a căror densitate în raport cu apa este de șapte și opt zecimi. Primul are cinci centimetri grosime și cântărește trei sute nouăzeci și patru de tone și optzeci și șase sutimi. Al doilea înveliș, împreună cu chila, înaltă de cincizeci de centimetri și lată de douăzeci și cinci, și care cântărește ea singură șaizeci și două de tone, la care se adaugă mașinile, lestul, diferitele accesorii și amenajamente, ca și pereții despărțitori și proptelele interioare, cântărește laolaltă nouă sute șaizeci și una de tone și șaizeci și două de sutimi, care, adunate cu cele trei sute nouăzeci și patru de tone și optzeci și șase de sutimi, dau totalul cerut de o mie trei sute cincizeci și șase de tone și patruzeci și opt de sutimi. E limpede?
— Da, răspunsei eu.
— Deci, reluă căpitanul, când Nautilus plutește, el iese la suprafață cu o zecime. Așa că, dacă am prevăzut rezervoare cu o capacitate egală cu această zecime, deci care să conțină o sută cincizeci de tone și șaptezeci și două de sutimi, și dacă le umplu cu apă, vasul, care dislocuiește sau cântărește atunci o mie cinci sute șapte tone, se scufundă. Așa se și întâmplă, domnule profesor. Aceste rezervoare se află în partea de jos a vasului. Deschid robinetele, rezervoarele se umplu și vasul, scufundându-se, ajunge la nivelul suprafeței apei.
— Bine, domnule căpitan, dar abia acum ajungem la adevărata problemă. Că puteți ajunge la nivelul suprafeței oceanului, înțeleg. Dar când vreți să vă scufundați la o adâncime mai mare, nu întâmpină vasul o presiune crescândă și deci nu suferă o apăsare de jos în sus, care poate fi evaluată la o atmosferă pentru fiecare treizeci de picioare de apă, deci un kilogram pe centimetru pătrat?
— Într-adevăr, domnule, așa e.
— Deci, afară numai dacă ați umple Nautilus în întregime, nu văd cum l-ați putea coborî în sânul apelor.
— Domnule profesor, nu trebuie să confundați statica cu dinamica, fiindcă puteți face greșeli mari. Nu este greu deloc să atingi adâncurile oceanului, dat fiind că corpurile au tendința de a coborî. Vă rog să fiți atent la explicațiile mele.
— Sunt cât se poate de atent, domnule căpitan.
— Când am calculat greutatea pe care trebuia să o dau vasului pentru a-l scufunda, n-a trebuit să mă gândesc decât la reducerea de volum pe care o suferă apa mării pe măsură ce păturile devin mai adânci.
— Foarte adevărat! răspunsei eu.
— După cum știți, apa se comprimă foarte puțin. După calculele cele mai recente, comprimarea ei atinge abia patru sute treizeci și șase zecimi de milionimi la o atmosferă, adică la fiecare treizeci de picioare adâncime. Dacă este vorba să cobor la o mie de metri, socotesc reducerea volumului la o presiune echivalentă cu aceea a unei coloane de apă de o mie de metri, adică o presiune de o sută de atmosfere. Această reducere va fi atunci de patru sute treizeci și șase de sutimi de miimi. Trebuie deci să măresc greutatea în așa fel, încât vasul să cântărească o mie cinci sute treisprezece tone și șaptezeci și șapte de sutimi, în loc de o mie cinci sute șapte tone și două zecimi. Adăugirea nu va fi decât de șase tone și cincizeci și șapte de sutimi.
— Numai atât?
— Numai atât, domnule Aronnax. Calculul este foarte ușor de verificat. Am rezervoare suplimentare, care pot să cuprindă o sută de tone. Nimic nu mă împiedică deci ca, fără nicio grijă, să cobor la mari adâncimi. Când vreau să mă urc la suprafața apei, e de ajuns să scot această cantitate de apă, golind complet toate rezervoarele și astfel Nautilus menține la suprafață numai o zecime din capacitatea sa totală.
La toate aceste raționamente bazate pe cifre, nu mai aveam ce răspunde.
— Calculele dumneavoastră sunt juste, domnule căpitan, îi spusei eu, și ar însemna să fiu de rea-credință ca să le tăgăduiesc, fiindcă practica de zi cu zi le întărește. Dar abia acum întrevăd adevărata dificultate.
— Care, domnule?
— Când sunteți la o mie de metri adâncime, pereții vasului suportă o presiune de o sută de atmosfere. Or, dacă atunci vreți să goliți rezervoarele suplimentare, ca să ușurați vasul și să-i dați putința să se urce la suprafață, pompele trebuie să învingă presiunea aceasta de o sută de atmosfere, care este de o sută de kilograme pe fiecare centimetru pătrat… Ar trebui deci o forță…
— O forță pe care numai electricitatea putea să mi-o dea! se grăbi să răspundă căpitanul Nemo. Vă repet, domnule, că puterea dinamică a mașinilor mele este aproape nemărginită. Pompele lui Nautilus au o forță extraordinară, pe care ați avut ocazia să o verificați când am azvârlit acele enorme trombe de apă asupra lui Abraham Lincoln. Dealtfel, nu mă servesc de rezervoarele suplimentare decât pentru adâncimi de la o mie cinci sute la două mii de metri, ca să-mi cruț aparatele. Când vreau să cobor la adâncimi mari, la două sau trei leghe sub apă, folosesc manevre mai lungi, dar nu mai puțin sigure.
— Care, domnule căpitan?
— Ca să înțelegeți, trebuie să vă explic mai întâi cum este manevrat Nautilus.
— Sunt foarte nerăbdător s-o aflu.
— Pentru a îndrepta vasul către tribord sau spre babord, cu alte cuvinte pentru a-l mișca pe un plan orizontal, mă servesc de o cârmă obișnuită, cu safranul larg, fixată îndărătul etamboului și care este pusă în mișcare de o roată și de palancuri. Dar Nautilus poate fi mișcat și de jos în sus și de sus în jos, în linie verticală, cu ajutorul a două planuri înclinate, fixate pe laturile lui la centrul de plutire, planuri mobile care pot lua toate pozițiile și care se manevrează din interior cu ajutorul unor pârghii puternice. Dacă planurile sunt menținute paralel cu vasul, acesta se mișcă orizontal. Dacă sunt înclinate, atunci vasul, după înclinare și sub impulsul elicei, sau se scufundă urmând o diagonală pe care o pot alungi după voie, sau se urcă după aceeași diagonală. Când vreau să revin mai repede la suprafață, opresc elicea, și presiunea apei face ca Nautilus să se ridice vertical, ca un balon umplut cu hidrogen care se înalță cu iuțeală în aer.
— Minunat, domnule căpitan! exclamai eu. Dar cum poate cârmaciul să urmeze, în mijlocul apelor, calea pe care o doriți?
— Cârmaciul este așezat într-o cabină de sticlă, în partea superioară a vasului; cabina aceasta este prevăzută cu sticle lenticulare.
— Dar cum poate rezista sticla la asemenea presiuni?
— Foarte bine! Cristalul, care se sparge ușor când este lovit, are totuși o rezistență considerabilă. Cu ocazia unor încercări de a pescui la lumină electrică, făcute în 1864 în mările Nordului, s-a văzut că unele plăci din cristal, care n-aveau decât șapte milimetri grosime, au rezistat la presiuni de șaisprezece atmosfere, lăsând totodată să treacă prin ele raze calorice puternice, a căror căldură era repartizată inegal. Or, sticlele de care mă servesc eu au douăzeci și unu de centimetri la centru, deci sunt de treizeci de ori mai groase.
— Înțeleg, căpitane Nemo, dar ca să poți vedea, trebuie ca lumina să alunge întunericul și mă întreb cum se poate ca în întunecimea apelor…
— În spatele cabinei cârmaciului se află un reflector electric foarte puternic, ale cărui raze luminează marea pe o distanță de o jumătate de milă.
— Strașnic! Acum îmi explic fosforescența așa-zisului cetaceu, care a dat atâta bătaie de cap savanților! Aș mai vrea să vă întreb dacă ciocnirea lui Nautilus cu Scoția, care a făcut atâta vâlvă, s-a datorat unei întâmplări…
— Numai întâmplării, domnule Aronnax. Mă aflam la doi metri adâncime când a avut loc ciocnirea. Dealtfel, am văzut că nu s-a produs nicio nenorocire.
— Este adevărat. Dar întâlnirea cu Abraham Lincoln…?
— Domnule profesor, îmi pare rău de nava aceasta, care era una din cele mai bune nave ale marinei americane, dar am fost atacat și a trebuit să mă apăr! Totuși m-am mulțumit doar să o scot din luptă și trag speranța că își va putea repara stricăciunile destul de ușor, în portul cel mai apropiat.
— Ah, domnule căpitan, strigai eu entuziasmat, într-adevăr Nautilus este un vas extraordinar!
— Da, domnule profesor, răspunse cu emoție căpitanul Nemo, și pot spune că-l iubesc ca pe carnea din carnea mea! Dacă pe vasele dumneavoastră, supuse toanelor oceanului, primejdia te amenință în orice clipă, dacă navigând pe ele apele te fac din capul locului să simți sub tine abisul, după cum a spus-o așa de bine olandezul Jansen, în schimb pe Nautilus nu te mai temi de nimic. Nu te mai temi că nava poate fi turtită, pentru că învelișurile ei au tăria fierului; nu-ți mai pasă că s-ar putea șubrezi catargele, nici că pânzele ar putea fi luate de vânt; nu mai tremuri de grija cazanelor care ar putea plesni din pricina presiunii aburului; nici de teama vreunui incendiu, fiindcă Nautilus e făcut din metal și nu din lemn; lipsa cărbunelui nu mai e o problemă, fiindcă Nautilus e condus cu electricitate; nu mai poate fi vorba de ciocniri cu alte vase, fiindcă el singur poate naviga la asemenea adâncimi; nu te mai temi să înfrunți furtunile, pentru că la câțiva metri sub apă poți găsi o liniște desăvârșită. Iată, domnule, ce însemnează un vas adevărat. Se spune că inginerul are mai multă încredere într-o navă decât constructorul ei, iar acesta are mai multă încredere în ea decât căpitanul; vă dați seama câtă încredere am în Nautilus eu, care îi sunt în același timp și căpitan, și constructor, și inginer!
Căpitanul Nemo vorbea cu o însuflețire convingătoare. Strălucirea ochilor, căldura gesturilor sale îl făcuseră de nerecunoscut; cu adevărat își iubea submarinul, așa cum un tată își iubește copilul!
Fără voie îmi trecu prin minte o întrebare, care poate nu trebuia pusă; dar nu m-am putut stăpâni:
— Atunci sunteți inginer?
— Da, domnule profesor, am studiat la Londra, la Paris și New York, pe vremea când eram locuitor al pământului.
— Și cum l-ați putut construi pe minunatul Nautilus, fără ca nimeni să afle?
— Domnule Aronnax, fiecare bucată a vasului mi-a sosit din altă parte a globului și pe adrese false. Chila a fost forjată la „Creusot”, în Franța; arborele elicei la „Pen et Co”, din Londra; plăcile de metal ale învelișurilor la „Leard”, din Liverpool; elicea la „Scott”, din Glasgow. Rezervoarele au fost fabricate de „Cail et Cie”, din Paris, mașina la „Krupp”, din Prusia, pintenul în atelierele „Motala”, în Suedia, instrumentele de precizie la „Frații Hart”, din New York etc, și fiecare furnizor a primit planurile mele sub nume diferite.
— Dar piesele fabricate au trebuit să fie montate și ajustate, spusei eu.
— Mi-am instalat atelierele într-o insuliță pustie, în mijlocul oceanului. Acolo, lucrătorii mei, sau mai bine-zis tovarășii mei de lucru, pe care i-am învățat și i-am format, au desăvârșit vasul împreună cu mine. Apoi, când totul a fost gata, focul a mistuit orice urmă a șederii noastre în insula pe care, dacă aș fi putut, aș fi aruncat-o în aer.
— Atunci îmi închipui că vasul v-a costat nemaipomenit de mult.
— Un vas de fier, domnule Aronnax, costă o mie o sută douăzeci și cinci de franci tona; or Nautilus are o mie cinci sute de tone. Mă costă deci o mie șase sute optzeci și șapte de mii de franci – adică două milioane cu tot cu amenajarea lui, și, dacă adăugăm operele de artă și colecțiile, ajungem la patru sau cinci milioane.
— V-aș mai pune o întrebare, domnule căpitan.
— Vă rog.
— Sunteți atât de bogat?
— Neînchipuit de bogat, domnule profesor; aș putea să achit, fără să simt, cele zece miliarde care formează datoriile Franței.
Mă uitam încremenit la omul acesta ciudat, care îmi vorbea astfel. Oare își bătea joc de mine? Viitorul avea să mă lămurească.