Aegri somnia
În ziua următoare, la 10 ianuarie, Nautilus își reluă drumul pe sub apă cu o viteză de cel puțin treizeci și cinci de mile pe oră. Elicea bătea atât de repede apa, încât era peste putință să-i urmărești sau să-i numeri bătăile.
La gândul că electricitatea dădea nu numai mișcare, căldură și lumină vasului, dar îl și apăra împotriva atacurilor din afară, făcând din Nautilus un fel de chivot sfânt, pe care niciun profanator nu-l putea atinge fără să fie lovit de trăsnet, mă simțeam cuprins de o admirație fără margini atât pentru aparat, cât mai ales pentru inginerul care îl construise. Înaintând de-a dreptul către apus, la 11 ianuarie am înconjurat Capul Wessel, situat la 135° longitudine și la 10° latitudine nordică, cap care formează punctul de răsărit al Golfului Carpentaria. Recifele, încă foarte numeroase, se găseau la distanțe mai mari unul de altul și erau însemnate cu deosebită precizie pe hartă. Nautilus feri cu ușurință stâncile Money, la babord, și recifele Victoria la tribord, aflate la 130° longitudine pe paralela a zecea, pe care o urmam fără abatere.
La 13 ianuarie, pătrunzând în Marea Timor, Nautilus ajunse în vederea insulei cu același nume, situată la longitudinea 122°. Insula Timor are o suprafață de o mie șase sute douăzeci și cinci de leghe pătrate și e condusă de către rajahi. Prinții aceștia susțin că se trag din crocodili, adică din cea mai înaltă spiță din care, după părerea lor, ar putea să descindă o ființă omenească. Așa se face că numiții strămoși solzoși mișună în râurile insulei și li se arată o cinste deosebită. Sunt ocrotiți, răsfățați, lingușiți, hrăniți, dându-li-se chiar fete tinere drept hrană; și vai de străinul care ar îndrăzni să se atingă de reptilele sfinte!
Dar Nautilus n-a avut de-a face cu ele, fiindcă insula Timor nu s-a zărit decât o clipă, la amiază, când secundul lua poziția soarelui. Tot pentru o clipă am zărit și mica insulă Rotti, care face parte din același grup. Femeile de acolo sunt vestite pentru frumusețea lor, pe toate piețele malaeze.
Din dreptul insulei Rotti, Nautilus își schimbă direcția, ca latitudine, îndreptându-se spre sud-vest, către Oceanul Indian. Încotro avea să ne ducă bunul plac al căpitanului Nemo? Va urca spre coastele Asiei? Se va apropia de coastele Europei? Nu prea credeam că va face asta, deoarece știam că fuge de continentele populate. Va coborî oare spre sud? Va înconjura Capul Bunei Speranțe, apoi Capul Horn și o va lua spre Polul Sud? Se va întoarce oare în apele Pacificului, unde Nautilus putea să navigheze nestingherit? Viitorul avea să ne arate.
La 14 ianuarie eram departe de orice țărm. Trecuserăm pe lângă stâncile Cartier, Hibernia, Seringapatam și Scott, ultimele bucăți de pământ, după care apa e atotstăpânitoare. Nautilus își încetini mersul și începu să înainteze într-un fel plin de toane, când la suprafața apei, când pe sub apă. În această parte a călătoriei, căpitanul Nemo făcu experiențe interesante, măsurând diferitele temperaturi ale mării la mai multe adâncimi. În mod obișnuit, măsurătorile se fac cu instrumente destul de complicate, care mai totdeauna dau rezultate îndoielnice, fie că e vorba de sonde termometrice a căror sticlă se sparge adesea sub presiunea apei, fie că e vorba de aparate bazate pe variația rezistenței metalelor sub acțiunea electricității, care nici ele nu sunt prea exacte. Rezultatele astfel obținute nu pot fi controlate cu precizie. Căpitanul Nemo folosea cu totul alte metode. Cobora el însuși în adâncuri, iar termometrul pus astfel în legătură directă cu diferite straturi de apă îi arăta temperatura de îndată și fără greș. Fie supraîncărcând rezervele, fie coborând oblic cu ajutorul planurilor înclinate, Nautilus atingea, una după alta, adâncimile de trei, patru, cinci, șapte, nouă și zece mii de metri. Rezultatul măsurătorilor arăta că marea are o temperatură statornică de 4° și jumătate la adâncimea de o mie de metri, la toate latitudinile.
Urmăream cu cel mai viu interes experiențele în care căpitanul Nemo punea o adevărată pasiune. Adesea mă întrebam în ce scop le făcea. Pentru folosul omenirii? Nu prea îmi venea să cred, fiindcă într-o bună zi lucrările aveau să dispară împreună cu el, în fundul cine știe cărei mări necunoscute! Sau poate că avea de gând să-mi lase mie rezultatele experiențelor sale? Dar asta ar fi însemnat că ciudata mea călătorie va avea un sfârșit, și acest sfârșit încă nu-l întrezăream.
Oricare i-ar fi fost scopul, căpitanul Nemo îmi împărtăși unele cifre obținute de el, prin care se putea stabili raportul de densitate al apei în principalele mări ale globului. Din câte mi-a arătat, m-am ales cu o învățătură personală ce n-avea nimic științific în ea.
În dimineața zilei de 15 ianuarie, pe când ne plimbam împreună pe punte, căpitanul mă întrebă dacă cunosc diferitele densități ale apelor mării. I-am răspuns că nu le cunosc, adăugând că știința nu are date precise asupra lor.
— Eu am calculat aceste date și pot să vă asigur că sunt temeinice, îmi spuse căpitanul Nemo.
— Bine, răspunsei eu, dar Nautilus formează o lume aparte și secretele savanților săi nu ajung pe pământ.
— Aveți dreptate, domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, după câteva clipe de tăcere. Nautilus formează o lume aparte. Este tot atât de străin de pământ, pe cât sunt planetele care întovărășesc globul pământesc în jurul soarelui, și niciodată nu se vor cunoaște lucrările savanților de pe Saturn sau de pe Jupiter. Cu toate acestea, pentru că soarta a hotărât să ne întâlnim, am să vă împărtășesc rezultatul experiențelor mele.
— Vă ascult, căpitane.
— După cum știți, domnule profesor, apa mării este mai densă decât apa dulce, însă densitatea ei nu este aceeași peste tot. De fapt, dacă reprezentăm prin unu densitatea apei dulci, găsim unu și douăzeci și opt de miimi în apele Atlanticului, unu și douăzeci și șase de miimi în apele Pacificului, unu și treizeci de miimi în Mediterana…
„Așadar, mă gândii eu, nu se teme să pătrundă și în Mediterana”.
— Unu și optsprezece miimi în Marea Ionică și unu și douăzeci și nouă de miimi în Adriatica, continuă el.
Era limpede că Nautilus nu ocolea mările des străbătute de corăbii, cum sunt cele ale Europei, și începui să nutresc nădejdea că ne va duce – poate în curând – spre continente mai civilizate. Mă gândii la bucuria lui Ned Land când va primi o asemenea veste. Timp de mai multe zile ne-am cufundat în experiențe de tot felul asupra gradului de salinitate a apei la diferite adâncimi, asupra încărcării ei electrice, a colorației, a transparenței; de fiecare dată căpitanul Nemo dădu dovadă de o pricepere deosebită și se purtă cât se poate de prietenos. Apoi iar nu l-am mai revăzut câteva zile și mă simții din nou singur și părăsit.
La 16 ianuarie, Nautilus părea că doarme la o adâncime de câțiva metri. Aparatele electrice nu mai funcționau și elicea nemișcată îl lăsa să rătăcească în voia valurilor. Îmi închipuiam că echipajul se îndeletnicește cu cine știe ce reparații interioare cerute de mecanismul mașinii. Împreună cu Ned Land și Conseil, am văzut atunci o priveliște neobișnuită. Obloanele salonului erau deschise și, pentru că farul de pe Nautilus nu era aprins, în mijlocul apei domnea o ușoară întunecime. Cerul posomorit și acoperit de nori răspândea o lumină palidă deasupra valurilor.
Priveam apa în care peștii cei mai mari abia se zăreau, ca niște umbre nedeslușite, când dintr-o dată Nautilus se găsi în plină lumină. La început am crezut că a fost aprins farul și că acesta își aruncă razele sale puternice asupra mării. Mi-am dat seama însă că mă înșelam.
Nautilus plutea în mijlocul unui strat fosforescent format din miliarde de mici animale luminoase, care străluceau orbitor din pricina întunericului. Lunecând pe învelișul metalic al aparatului, ele își măreau și mai mult scânteierea. Prin fâșiile de lumină păreau că zvâcnesc fulgere, că se scurg valuri de plumb topit într-un cuptor fierbinte, sau șuvoaie de metal încinse până la alb. Datorită luminozității neegale, lumina însăși avea ici, colo pete mai întunecate, în împărăția aceasta a focului din care părea izgonită orice umbră. Nu! Nu mai erau razele liniștite ale farului! În fața noastră se vădea o vigoare și o mișcare cu totul neobișnuită. Simțeai că ai în față o lumină vie!
Ne găseam în mijlocul unei îngrămădiri nemărginite de infuzorii pelagice numite „noctiluca miliaris”, adevărați stropi de gelatină străvezie, cu câte un tentacul filiform, și care au putut fi numărați până la douăzeci și cinci de mii în treizeci centimetri cubi de apă. Lumina lor părea și mai puternică datorită strălucirii deosebite a meduzelor, asteriilor, aureliilor, foladelor și a altor zoofite fosforescente, îmbibate de grăsimea materiilor organice descompuse de apă și poate și de mucusul secretat de pești.
Nautilus pluti timp de câteva ore prin undele luminoase, și încântarea noastră crescu și mai mult la vederea marilor animale marine care se jucau în ele ca niște salamandre. Erau acolo, în mijlocul focului care nu ardea, marsuini iuți și fercheși, părând niște clovni neobosiți ai mării; istioforii, lungi de trei metri, prevestitori ai uraganelor, loveau din când în când cu spada lor uriașă sticla salonului. Apoi se iviră tot felul de pești mai mici, baliști, feluriți scomberozi săritori, nasoni-lupi și alte câteva sute de soiuri, care în goana lor brăzdau lumina orbitoare.
Eram fermecați de priveliștea cu adevărat uluitoare! Poate că și unele condiții atmosferice măreau intensitatea acestui fenomen; poate că la suprafața oceanului uraganul era gata să se dezlănțuie. Dar la o adâncime de numai câțiva metri, Nautilus nu-i simțea mânia și se legăna încet pe întinderea liniștită a apelor.
Am mers așa, întâlnind mereu tot alte și alte minuni! Conseil clasifica zoofitele, articulatele, moluștele și peștii. Zilele se scurgeau pe nesimțite și nu le mai număram. Ned, ca de obicei, căuta să schimbe felul mâncărurilor de pe bord. Ne obișnuiserăm, ca niște adevărați melci, cu cochilia noastră și pot spune că e cât se poate de ușor să devii un melc perfect.
Viața pe care o duceam ni se părea lipsită de griji, firească și uitasem cu totul că mai există o altă lume undeva pe uscat, când o întâmplare neașteptată ne reaminti de starea ciudată în care ne aflam. În ziua de 18 ianuarie, Nautilus se găsea la 105° longitudine și 15° latitudine meridională. Timpul nu făgăduia nimic bun. Marea era mohorâtă și frământată. Dinspre răsărit vântul sufla cu putere. Barometrul, care de câteva zile cobora întruna, vestea apropierea furtunii.
Ieșisem pe punte ca să privesc cum măsoară secundul unghiurile orare. Așteptam să-l aud rostind fraza de fiecare zi. Dar în ziua aceea el pronunță alte cuvinte, la fel de străine pentru mine. Peste câteva clipe îl văzui apărând pe căpitanul Nemo. Cu o lunetă la ochi, el prinse să cerceteze orizontul.
Căpitanul privi neclintit un timp. Apoi, lăsă jos luneta, se întoarse spre secund și îi spuse ceva. Secundul păru cuprins de o tulburare pe care încerca zadarnic să și-o stăpânească. Căpitanul Nemo, mai sigur de sine, rămase liniștit. Mi se părea că face unele obiecții, la care secundul îi răspundea cu toată siguranța. Cel puțin atâta am înțeles din tonul și din gesturile lor. Mă uitai și eu, cu toată atenția, spre punctul arătat în zare, dar nu văzui nimic deosebit. Cerul și marea se uneau într-acolo, formând o singură linie limpede și neîntreruptă.
Un timp căpitanul Nemo se plimbă de la un capăt la altul al punții, fără să mă privească sau poate chiar fără să mă vadă. Pasul îi era sigur, deși părea poate mai puțin regulat decât de obicei. Uneori se oprea și, cu brațele încrucișate pe piept, privea marea. Ce putea să caute oare pe întinderea nesfârșită a valurilor? Doar Nautilus se găsea la o depărtare de câteva sute de mile de coasta cea mai apropiată!
Secundul își reluase luneta și cerceta cu încăpățânare orizontul, mergând de-a lungul punții și bătând din picior, cuprins de-o tulburare ce nu se potrivea deloc cu liniștea șefului său. Dealtfel, misterul acesta avea să se lămurească în curând, căci, la un ordin al căpitanului Nemo, mașina, mărindu-și forța, imprimă elicei o rotație mai rapidă.
Deodată secundul se opri și-i arătă din nou ceva căpitanului, care privi îndeaproape prin lunetă punctul indicat. La rândul meu, neliniștit de toate aceste taine, coborâi în salon și luai luneta pe care o foloseam de obicei; apoi, rezemându-mă de cușca felinarului în partea din față a punții, mă pregătii să cercetez cu atenție toată linia cerului și apei.
Nici n-am apucat să duc luneta la ochi, când cineva mi-o smulse din mâini cu putere. M-am întors. În fața mea se afla căpitanul Nemo; trăsăturile îi erau atât de schimbate, încât mi se păru cu totul de nerecunoscut. Ochii, strălucind de un foc sumbru, i se ascundeau sub sprâncenele încruntate. Gura îi rânjea, pe jumătate întredeschisă. Trupul înțepenit, pumnii încleștați, capul vârât între umeri dovedeau ura cumplită care îi cuprinsese întreaga făptură. Stătea neclintit. Luneta mea, scăpându-i din mână, i se rostogolise la picioare.
Eu îi stârnisem oare atâta mânie? Își închipuia cumva ființa aceasta de neînțeles că am pătruns vreuna din acele taine pe care oaspeții de pe Nautilus nu trebuiau să le afle?
Nu! Ura aceasta nu i-o pricinuisem eu, pentru că Nemo nici nu mă mai privea măcar; ochii săi rămaseră ațintiți asupra aceluiași punct din zare.
Apoi căpitanul se liniști. Chipul schimonosit de ură i se destinse. După ce schimbă câteva cuvinte cu secundul în limba lor necunoscută, se întoarse către mine:
— Domnule Aronnax, îmi spuse el cu un ton poruncitor, vă cer să împliniți unul din angajamentele pe care vi le-ați luat față de mine.
— Despre ce-i vorba, căpitane?
— Trebuie să vă lăsați închiși, dumneavoastră și tovarășii dumneavoastră, atâta timp cât voi crede eu de cuviință.
— Sunteți stăpân aici, îi răspunsei privindu-l drept în ochi. Pot, însă, să vă pun o întrebare?
— Niciuna, domnule!
Nu-mi rămânea, așadar, decât să mă supun: orice împotrivire ar fi fost de prisos.
Am coborât în cabină, la Ned și Conseil, și le-am adus la cunoștință hotărârea căpitanului. E lesne de închipuit cum a primit canadianul o asemenea știre. Dealtfel, n-am avut timp să-i dau alte lămuriri. Patru oameni din echipaj ne așteptau la ușă și ne-au condus în aceeași celulă în care petrecusem prima noapte pe bordul lui Nautilus. Zadarnic încercă Ned să protesteze. Drept orice răspuns, ușa se închise în urma noastră.
— Domnul este atât de bun să-mi spună ce înseamnă toate acestea? mă întrebă Conseil.
Am povestit tovarășilor mei cele întâmplate. Se mirară tot atât de mult ca și mine, dar rămaseră la fel de nelămuriți.
Apoi m-au năpădit gândurile, în timp ce în minte îmi stăruia ciudata neliniște a căpitanului Nemo. Îmi era cu neputință să leg două idei ca lumea și-mi făuream tot felul de presupuneri, care mai de care mai nesăbuite, când m-au trezit din această caznă a minții cuvintele lui Ned Land:
— Ia te uită, ni s-a adus mâncarea!
Într-adevăr, masa era gata. Căpitanul Nemo se vede că se gândise la noi în același timp în care mărise și viteza lui Nautilus.
— Domnul îmi îngăduie să-i dau un sfat? mă întrebă Conseil.
— Desigur, dragul meu.
— Ar fi bine ca domnul să ia masa. Nu-i rău să fim prevăzători, pentru că nu putem ști ce se va mai întâmpla.
— Ai dreptate, Conseil.
— Din nenorocire, spuse Ned Land, nu ne-au adus decât masa obișnuită.
— Prietene Ned, întrebă Conseil, ce-ai fi zis dacă nu ne-ar fi adus nimic?
Cuvintele lui Conseil, atât de îndreptățite, îl siliră pe Ned Land să nu mai spună nimic.
Ne așezarăm la masă. Niciunul dintre noi nu avea chef de vorbă. Eu am mâncat puțin și fără poftă. Conseil „se sili”, din prudență, să nu rămână flămând, iar Ned Land nu lăsă să-i scape nicio îmbucătură. Apoi ne-am ghemuit fiecare în câte un colț.
Deodată, lumina se stinse și ne învălui un întuneric adânc. Ned Land adormi curând și, spre marea mea uimire, Conseil căzu și el într-un somn greu. Tocmai mă întrebam de unde putea veni nevoia aceasta crâncenă de somn, când simții o toropeală greoaie cuprinzându-mi creierul. Ochii, pe care mă străduiam să-i țin deschiși, mi se închideau fără voie. Eram în prada unei năluciri dureroase. Cu siguranță că ni se puseseră somnifere în mâncare. Așadar, închisoarea nu era de ajuns ca să nu descoperim planurile căpitanului Nemo – trebuia să fim și adormiți.
Mi s-a părut apoi că aud panourile închizându-se. Legănarea ușoară, cauzată de apele mării, încetă. Coborâsem oare din nou în adâncuri?
Am vrut să mă împotrivesc somnului. Mi-a fost însă cu neputință. Respirația mi se îngreuna. Simțeam un frig de moarte înghețându-mi mâinile și picioarele, care îmi încremeniseră. Pleoapele, ca de plumb, mi se închiseră fără voie. Mă zvârcoleam chinuit de coșmaruri. Apoi nălucirile dispărură și m-am prăbușit într-un somn adânc.