La 47°24' latitudine și 17°28' longitudine
Uraganul ne aruncase spre est. Pierdusem orice nădejde de a mai putea evada prin preajma New York-ului sau a fluviului Saint Laurent. Bietul Ned Land, deznădăjduit, stătea singur tot timpul, ca și căpitanul Nemo. Conseil și cu mine eram nedespărțiți.
Am spus că Nautilus se îndepărtase spre est. Ar fi trebuit să spunem mai exact spre nord-est. Vreo câteva zile vasul rătăci când la suprafața apei, când sub valuri. Treceam prin mijlocul unor cețuri deosebit de primejdioase pentru navigatori, pricinuite mai ales de topirea ghețurilor care umezește peste măsură atmosfera.
Câte corăbii au pierit prin meleagurile acestea, crezând că se îndreaptă spre focurile nesigure de pe țărm. Câte nenorociri se datoresc cețurilor de nepătruns; câte izbiri de stâncile în preajma cărora urletul vântului înăbușă clipocitul valurilor! Câte ciocniri între vapoare, cu toate luminile de poziție, cu toate semnalele sirenelor și clopotelor de alarmă!
Fundul acestor ape avea înfățișarea unui câmp de luptă în care zăceau toți cei învinși de ocean: vase bătrâne, năclăite, și nave noi, în ale căror alămuri se reflecta puternic lumina farului nostru. Printre ele, câte vase pierite cu tot ce aveau pe bord, cu echipajele lor, cu lumea lor de emigranți, în locurile acelea primejdioase însemnate în statistici: Capul Race, insula Saint-Paul, strâmtoarea Belle-Isle, estuarul fluviului Saint Laurent! Și numai în ultimii câțiva ani, câte victime au dat analelor acestora funebre liniile Royal-Mail, Inman și Montreal: Solway, Isis, Paramatta, Hungarian, Canadian, Anglo-Saxon, Humboldt, United States, toate eșuate; Arctic și Lyonnais, scufundate în ciocniri; President, Pacific, City of Glasgow, dispărute din pricini necunoscute; sfărâmături întunecate printre care plutea Nautilus, ca și cum ar fi trecut în revistă morții!
La 15 mai, atinsesem capătul de sud al bancului Terra Nova. Bancul acesta este format din depuneri marine, îngrămădire nemaipomenită de resturi organice, cărate fie de la Ecuator de către curentul Golf-Stream, fie de la Polul Nord, de către contracurentul de apă rece ce vine de-a lungul coastei americane. Aici se adună și blocurile rătăcitoare cărate de ghețari când vine dezghețul. Tot aci s-a format un morman de oseminte de pești, de moluște și de zoofite, care pier cu miliardele.
Marea nu e prea adâncă pe bancul Terra Nova – are cel mult câteva sute de brase. Dar mai spre sud se adâncește dintr-o dată o depresiune foarte mare, o groapă de trei mii de metri. Acolo Golf-Streamul se lărgește, își pierde din viteză și din căldură și devine o mare.
Printre peștii pe care Nautilus i-a speriat în trecere, voi pomeni ciclopterul lung de un metru, cu spinarea negricioasă și cu pântecele portocaliu, care dă semenilor săi o pildă de credință conjugală prea puțin urmată; un unernak mare, un fel de murenă de culoarea smaraldului, cu un gust minunat; karraci cu ochi mari, al căror cap seamănă întrucâtva cu al câinelui; blenii, ovovivipare ca șerpii; guvizi-boulerot, sau guvizi negri, de doi decimetri; macruri cu coada lungă, strălucind cu o lucire argintie, pești iuți, care se încumetaseră departe de mările hiperboreene.
Năvoadele au mai prins și un pește îndrăzneț, cutezător, viguros, bine legat, înarmat cu țepi pe cap și cu ace pe înotătoare, un adevărat scorpion de doi-trei metri, dușman înverșunat al bleniilor, al gadidelor și al somonilor: era zglăvoaca mărilor nordice, cu trupul plin de umflături, cafenie la culoare și roșie la înotătoare. Pescarii lui Nautilus s-au căznit destul ca să pună mâna pe animalul acesta care, datorită alcătuirii operculelor sale, își ferește organele de respirație de atingerea uscată a aerului și poate trăi câtva timp afară din apă.
Mai pomenesc acum, doar ca să nu-i uit, bosquienii, peștișori care însoțesc multă vreme corăbiile în mările nordice; obleții-oxirinci, care trăiesc numai în Atlanticul de nord; scorpiile-de-mare; și ajung la gadide, mai ales la cod, pe care l-am surprins în apele lui preferate, pe nesecatul banc Terra Nova.
Se poate spune că acești codi sunt pești de munte, căci Terra Nova nu e decât un munte submarin. Când Nautilus și-a deschis drum prin falangele lor strânse, Conseil nu-și putu opri această observație:
— Ia te uită! Codi! spuse el. Dar eu credeam că codii sunt turtiți ca cambulele sau ca limbile-de-mare?
— Naivule! strigai eu. Codii sunt turtiți numai la băcănie, unde sunt arătați despicați și întinși. Dar în apă sunt pești în formă de fus, ca chefalii, și alcătuiți întocmai pentru mers.
— Îl cred pe domnul, răspunse Conseil. Ce nor, ce furnicar!
— Eh, prietene, ar fi mult mai mulți fără dușmanii lor, scorpiile-de-mare și oamenii! Știi câte ouă s-au numărat într-o singură femelă?
— Să fim darnici, răspunse Conseil. Cinci sute de mii.
— Unsprezece milioane, prietene.
— Unsprezece milioane! Asta n-o s-o cred niciodată, decât dacă le număr eu însumi.
— Numără-le, Conseil. Dar ai termina mai repede dacă m-ai crede. Dealtfel, francezii, englezii, americanii, danezii, norvegienii pescuiesc codi cu miile. Se mănâncă în cantități uriașe și, fără fecunditatea uimitoare a acestor pești, mările ar rămâne curând pustii. Numai în Anglia și în America, cinci mii de corăbii, cu șaptezeci și cinci de mii de marinari, sunt folosite la pescuitul codului. Fiecare corabie aduce în medie patruzeci de mii, ceea ce face douăzeci și cinci de milioane. Pe coastele Norvegiei, același lucru.
— Bine, răspunse Conseil, mă las în seama domnului. N-o să le număr.
— Ce anume?
— Cele unsprezece milioane de ouă. Dar am să fac o observație.
— Care?
— Că, dacă ar ieși pui din toate ouăle, ar ajunge patru codi ca să hrănească Anglia, America și Norvegia.
În timp ce pluteam aproape de fundul bancului Terra Nova, am văzut limpede undițele lungi, prevăzute cu două sute de cârlige, pe care fiecare vas le întinde cu duzinele. Fiecare undiță avea la un capăt o mică greutate care o trăgea la fund, iar la celălalt capăt, o plută care o menținea deasupra apei. Ca să străbată această rețea submarină, Nautilus a trebuit să manevreze cu multă îndemânare.
Dealtfel, vasul nostru nici n-a rămas multă vreme pe meleagurile acelea, atât de străbătute de corăbii. Am mers înainte, la al patruzeci și doilea grad de latitudine, în dreptul lui Saint Jean și Heart's Content, unde se află capătul cablului transatlantic.
Acolo, în loc să-și continue drumul spre nord, Nautilus își schimbă direcția spre răsărit, ca și cum ar fi vrut să urmeze platoul telegrafic pe care se sprijină cablul și al cărui relief fusese aflat cu mare precizie prin nenumărate sondaje. În ziua de 17 mai, la aproape cinci sute de mile depărtare de Heart's Content și la două mii opt sute de metri adâncime, am zărit cablul întins pe fund. Conseil, care nu știa despre ce este vorba, crezu la început că e vreun șarpe de mare uriaș și se pregăti să-l claseze, după obiceiul lui. Dar l-am dezamăgit spunându-i adevărul și, ca să nu-l las în pagubă, i-am povestit cum a fost așezat cablul.
Cel dintâi cablu a fost întins în cursul anilor 1857 și 1858; dar, după ce a transmis vreo patru sute de telegrame, n-a mai funcționat. În 1863, inginerii construiră un nou cablu, cu o lungime de trei mii patru sute de kilometri, cântărind patru mii cinci sute de tone, care fu îmbarcat pe Great-Eastern. Dar și încercarea aceasta dădu greș.
La 25 mai, Nautilus, cufundat la trei mii opt sute treizeci și șase de metri adâncime, se găsea chiar în locul unde se rupsese cablul, ruinând întreprinderea, adică la șase sute treizeci și opt de mile depărtare de coasta Irlandei. Într-una din zile, pe la ora două după-amiază, se observase că s-au întrerupt comunicațiile cu Europa. Electricienii de pe bordul lui Great-Eastern hotărâseră să taie cablul înainte de a-l pescui și, pe la unsprezece seara, scoseseră partea stricată. Făcuseră o îmbinare și o matisitură, apoi cablul fusese coborât din nou; însă câteva zile mai târziu cablul se rupsese din nou și n-a mai putut fi găsit în fundul oceanului.
Americanii nu se descurajară. Îndrăznețul Cyrus Field, șeful întreprinderii de instalare a cablului și care își pusese în joc toată averea sa, lansă o nouă subscripție, care fu acoperită imediat. Astfel fu așezat alt cablu, în condiții mai bune. Mănunchiul de fire conducătoare, izolate cu o învelitoare de gutapercă, era apărat de o căptușeală de materii textile, aflate într-o armătură metalică. Great-Eastern ieși în larg la 13 iulie 1866.
Operația se desfășură în condiții bune. Totuși se petrecu un lucru ciudat: de mai multe ori, întinzând cablul, electricienii observară că în el fuseseră de curând înfipte cuie, cu scopul de a-l strica. Căpitanul Anderson, ofițerii și inginerii se întruniră, se sfătuiră și hotărâră că dacă-l vor prinde pe vinovat, îl vor arunca în mare fără nicio judecată. De atunci, încercarea criminală nu s-a mai repetat.
La 23 iulie, Great-Eastern nu mai era decât la opt sute de kilometri de Terra Nova, când i se telegrafie din Irlanda vestea armistițiului încheiat între Prusia și Austria după Sadowa. La 27, zări prin ceață portul Heart's Content. Întreprinderea se încheiase cu bine și, prin cea dintâi telegramă a ei, tânăra Americă adresa bătrânei Europe aceste cuvinte înțelepte, atât de rar înțelese: „Slavă lui Dumnezeu în ceruri și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință!”
Nici vorbă nu putea fi ca să găsim cablul electric așa cum fusese atunci când ieșise din ateliere. Ca un șarpe lung, acoperit de scoici, de foraminifere și de pietriș, înfășurat într-un înveliș pietros care-l apăra de moluștele sfredelitoare, el se odihnea liniștit, la adăpost de frământarea mării și sub o presiune favorabilă transmiterii scânteii electrice care trece din America în Europa în treizeci și două de sutimi de secundă. Cablul acesta va ține, fără îndoială, o veșnicie, fiindcă s-a observat că învelișul de gutapercă devine cu atât mai trainic cu cât stă mai mult timp în apa mării.
Dealtfel, pe podișul atât de bine ales pe care este întins, cablul nu-i niciodată cufundat la adâncimi la care ar putea să se rupă. Nautilus merse de-a lungul lui până la locul cel mai adânc, la patru mii patru sute treizeci și unu de metri, și nici acolo cablul nu era supus vreunui efort de tracțiune. Apoi ne apropiarăm de locul accidentului din 1863.
Fundul oceanului se adâncea într-o vale largă de o sută douăzeci de kilometri, în care ar fi încăput Mont-Blanc, fără ca vârful lui să ajungă la suprafața apei. Valea se închidea la răsărit ca un zid drept, înalt de două mii de metri. Am ajuns acolo la 28 mai. Nautilus se găsea la numai o sută cincizeci de kilometri de Irlanda. Avea oare de gând căpitanul Nemo să urce spre nord, ca să acosteze în Insulele Britanice? Nu. Spre marea mea uimire, el coborî către sud, pornind în direcția mărilor europene. Când am înconjurat Insula de Smarald am zărit o clipă Capul Clear și farul din Fastenet, care călăuzește miile de vase ieșite din Glasgow sau din Liverpool.
O întrebare importantă îmi stăruia în minte: Va îndrăzni oare Nautilus să intre în Canalul Mânecii? Ned Land, care se ivise din nou de când ne apropiam de pământ, nu mai contenea cu întrebările. Cum să-i răspund? Căpitanul Nemo rămânea de nevăzut. Oare acum voia să-mi arate mie coastele Franței, după ce îi arătase canadianului țărmurile Americii?
În timpul acesta, Nautilus cobora mereu spre sud. La 30 mai el trecu pe lângă Land's End, între capătul extrem al Angliei și Sorlinge, pe care le lăsă în urmă, spre tribord.
Dacă voia să intre în Marea Mânecii, ar fi trebuit să apuce de-a dreptul spre est – fapt care nu s-a întâmplat.
Spre marea mea nedumerire, în tot timpul zilei de 31 mai, Nautilus se învârti în cerc de nenumărate ori. Părea să caute un loc pe care nu-l putea găsi ușor. La amiază, căpitanul Nemo măsură el însuși înălțimea soarelui. Nu-mi spusese niciun cuvânt. Mi se păru mai posomorit ca de obicei. Ce-l mâhnea oare? Vecinătatea țărmurilor europene? Amintirea țării pe care o părăsise? Ce simțea? Remușcări sau păreri de rău? M-am gândit multă vreme la asta, simțind că întâmplarea avea să-mi dezvăluie foarte curând tainele căpitanului.
A doua zi, Nautilus manevră la fel. Era vădit că voia să găsească un punct precis în ocean. Căpitanul Nemo veni ca și în ajun să ia înălțimea soarelui. Marea era liniștită, cerul senin. La opt mile spre est, un vapor mare se desena pe linia orizontului. Pentru că nu avea niciun steag, nu i-am putut recunoaște naționalitatea.
Cu câteva minute înainte de trecerea soarelui la meridian, căpitanul Nemo luă sextantul și îi măsură înălțimea cu cea mai mare grijă. Liniștea desăvârșită a apei îi înlesnea operația. Nautilus stătea nemișcat. Mă aflam atunci pe punte. După ce căpitanul își termină măsurătorile, îl auzii spunând doar atât:
— Aici e!
Apoi coborî în submarin. Văzuse oare vasul care își schimbase direcția părând că se apropie de noi? N-aș putea spune.
Mă întorsei în salon. Panoul se închise și se auzi zgomotul apei în rezervoare. Nautilus începu să se scufunde, vertical, elicea fiind oprită. După câteva minute el se opri la o adâncime de opt sute treizeci și trei de metri, atingând fundul.
Tavanul luminos al salonului se stinse, obloanele fură deschise și prin ferestre se văzu marea, luminată viu de farul nostru, pe o rază de o jumătate de milă. Privind spre babord n-am văzut decât nemărginirea apelor liniștite.
La tribord, în fund, o ieșitură ca o grămadă mare îmi atrase atenția. Aș fi putut crede că sunt niște ruini, învăluite într-un strat de scoici albe ca într-o mantie de zăpadă. Uitându-mă cu băgare de seamă, am recunoscut formele îngroșate ale unui vas fără catarge, care trebuie să se fi scufundat cu prora înainte. Nenorocirea se petrecuse, fără îndoială, demult. Ca să fie astfel încrustată în calcarul apelor, epava trebuie să fi zăcut multă vreme în fundul apelor.
Ce vas era acela? De ce venea Nautilus să-i viziteze mormântul? Scufundarea lui nu se datora unui simplu naufragiu?
Nu știam ce să cred, când, lângă mine, îl auzii pe căpitanul Nemo spunând cu o voce potolită:
— Pe vremuri, vasul acesta se numea Marsiliezul. Avea șaptezeci și patru de tunuri și a fost lansat în 1762. În 1778, la 13 august, sub comanda lui La Poype-Vertrieux, el luptă vitejește împotriva vasului Preston. În 1779, la 4 iulie, veni cu escadra amiralului d'Estaing la cucerirea Grenadei. În 1781, la 5 septembrie, luă parte la lupta contelui de Grasse din Golful Chesapeake. În 1794, republica franceză îi schimbă numele. La 16 aprilie, în același an, vasul se alătură la Brest escadrei lui Villaret-Joyeuse, ca să escorteze un transport de grâu care venea din America, sub comanda amiralului Van Stabel. La 11 și 12 prerial, anul al doilea, escadra aceasta se întâlni cu vasele engleze. Domnule, astăzi e 13 prerial, 1 iunie 1868. Acum șaptezeci și patru de ani, zi de zi, chiar în locul acesta, la 47°24' latitudine și 17°28' longitudine, vasul acesta, după o luptă vitejească în care și-a pierdut cele trei catarge, luând apă și pierzând o treime din echipaj, a preferat să se scufunde cu cei trei sute cincizeci și șase de marinari decât să se predea și, bătându-și pavilionul în cuie la pupă, a dispărut sub valuri în strigătele «Trăiască Republica!»
— E Răzbunătorul! am strigat eu.
— Da, Răzbunătorul! Un nume frumos! murmură căpitanul Nemo, încrucișându-și brațele.