Cu toată viteza
La strigătul acesta, întregul echipaj alergă spre Ned Land: comandantul, ofițerii, maiștrii, mateloții, mecanicii, care lăsară mașinile, și chiar fochiștii, care părăsiră cazanele. Se dădu ordin de oprire și fregata nu mai înainta decât datorită vitezei avute până atunci.
Era un întuneric atât de adânc, încât, oricât de buni ar fi fost ochii canadianului, mă întrebam cum a văzut și ce a putut el să vadă. Inima îmi bătea să se spargă.
Dar Ned Land nu se înșelase și curând zărirăm cu toții obiectul pe care ni-l arăta cu mâna. La vreo patru sute de metri de Abraham Lincoln, în coasta tribordului, marea părea a fi luminată pe dedesubt. Fără îndoială că nu putea fi vorba de un simplu fenomen fosforescent. Monstrul scufundat la câțiva metri de la suprafața apei arunca această lumină puternică și ciudată, de care pomeniseră în rapoartele lor mai mulți căpitani. O strălucire atât de minunată nu putea fi produsă decât cu o mare putere de luminare. Partea luminoasă apărea din mare ca un oval uriaș foarte alungit, având în mijloc focarul, a cărui strălucire orbitoare slăbea treptat.
Unul dintre ofițeri strigă:
— Nu-i decât o îngrămădire de molecule fosforescente!
— Nu, domnule, i-am spus eu convins; nici foladele, nici salpele nu dau o lumină atât de puternică. Strălucirea aceasta este fără doar și poate de natură electrică… Dar ia uitați-vă! Se mișcă! Se apropie! Dă înapoi! Se aruncă asupra noastră!
Din toate colțurile fregatei izbucniră strigăte.
— Tăcere! spuse comandantul Farragut. Bara la vânt, iute! Mașina înapoi!
Mateloții alergară spre bară, mecanicii la mașini. Mașina fu trecută îndată înapoi și Abraham Lincoln, virând spre babord, se întoarse în semicerc.
— Bara dreaptă, mașina înainte! strigă din nou comandantul Farragut.
Ordinele fură executate și fregata se depărta cu viteză de focarul luminos.
Ba, mă înșel! Voi să se îndepărteze, dar monstrul se apropia cu o viteză de două ori mai mare decât a vasului.
Toți gâfâiam, stând muți și nemișcați, mai mult de uimire decât de teamă. Animalul se apropia de noi, parcă în joacă. Dădu ocol fregatei, care alerga cu paisprezece noduri pe oră, și o învălui în lumina sa, ca într-un nor de praf strălucitor. Apoi se depărta cu vreo două sau trei mile, lăsând în urma lui o dâră fosforescentă, asemenea aburului pe care-l lasă în urmă locomotiva unui expres. Deodată, din marginea orizontului, monstrul se năpusti cu o iuțeală înspăimântătoare asupra lui Abraham Lincoln, se opri brusc la douăzeci de picioare de el, se stinse, nu scufundându-se în apă, pentru că atunci strălucirea i-ar fi scăzut treptat, ci dintr-o dată, de parcă i-ar fi secat într-o clipă izvorul de lumină! Apoi reapăru de cealaltă parte a fregatei, ca și cum ar fi înconjurat-o sau ar fi trecut pe sub ea. Oricând ne puteam ciocni, și aceasta ar fi însemnat pentru noi sfârșitul.
Dar ce mă uimea mai mult erau manevrele fregatei. Ea fugea și nu ataca. Era urmărită tocmai ea, care avea misiunea să urmărească. I-am spus aceasta comandantului Farragut. Chipul său, de obicei atât de nepăsător, arăta o mirare fără margini.
— Domnule Aronnax, îmi spuse el, nu știu cât este de îngrozitoare ființa cu care am de-a face și nu vreau să-mi pun în primejdie fregata pe bezna asta. Și, dealtfel, cum poți lupta cu ceva necunoscut și cum poți să te aperi? Să se facă ziuă și atunci rolurile au să se schimbe.
— Domnule comandant, nu mai aveți acum nicio îndoială în privința animalului, nu-i așa?
— Nu, domnule, cu siguranță este un narval gigantic și totodată un narval electric.
— Tare mi-e teamă că nu-i chip să te apropii de el, așa cum nu-i chip să te apropii de un țipar electric sau de o torpilă!
— Așa este, răspunse comandantul; iar dacă are și puterea de a trăsni, atunci fără îndoială că este cel mai grozav animal care a ieșit vreodată din mâna Creatorului. Din pricina asta sunt prevăzător, domnule.
Toată noaptea echipajul rămase de pază. Nimănui nu-i dădu prin minte să doarmă. Abraham Lincoln, neputând să-și întreacă în viteză adversarul, își încetinise mersul. La rândul său, narvalul, imitând fregata, se lăsa legănat de valuri și părea hotărât să nu-și părăsească poziția.
Totuși, către miezul nopții, el dispăru, sau, ca să întrebuințez un cuvânt mai potrivit, se „stinse”, ca un uriaș vierme luminos. Fugise? Ne temeam că da. Dar la ora unu fără șapte minute se auzi o șuierătură asurzitoare, asemănătoare cu aceea produsă de un șuvoi de apă împins cu o putere grozavă. Comandantul Farragut, Ned Land și cu mine ne aflam în clipa aceea pe punte, străpungând cu privirea întunericul de nepătruns.
— Ned Land, întrebă comandantul, dumneata desigur că ai auzit de multe ori balenele mugind?
— De multe ori, domnule, dar niciodată n-am auzit balene care să mă facă să câștig două mii de dolari de la prima vedere.
— Așa este, ai dreptul la premiu. Dar ia spune-mi, Ned, zgomotul care se aude nu seamănă cu acela pe care-l fac cetaceele când aruncă apa afară?
— E la fel, domnule, doar că ăsta este de o mie de ori mai puternic, așa că nu ne putem înșela; avem în fața noastră un cetaceu, și, cu voia dumneavoastră, adăugă vânătorul, mâine, în zori, am să-i spun o vorbă la ureche.
— Numai să aibă poftă să te asculte, meștere Land! am adăugat eu cu oarecare îndoială în glas.
— Să mă apropii numai la patru lungimi de cange de dânsul, îmi tăie vorba canadianul, și o să trebuiască să mă asculte.
— Și pentru asta, întrebă comandantul, vrei să-ți pun la dispoziție o balenieră?
— Fără îndoială, domnule.
— Și viața oamenilor mei de pe balenieră va fi în pericol?
— Tot atât cât și a mea! răspunse simplu vânătorul de balene.
Către ora două dimineața, focarul luminos reapăru la fel de puternic și la cinci mile depărtare de Abraham Lincoln. Cu toată distanța, cu tot zgomotul vântului și al mării, se auzeau limpede grozavele bătăi de coadă ale animalului și chiar respirația sa gâfiitoare.
În clipa în care monstrul ieșea la suprafața oceanului ca să respire, părea că aerul năvălește în plămânii săi, așa cum aburii năvălesc în cilindrii uriași ai unei mașini de două mii de cai putere.
„Hm! mă gândeam eu, strașnică balenă mai trebuie să fie aceea care are puterea unui regiment de cavalerie!”
Am rămas de veghe până-n zori și ne-am făcut pregătirile de luptă. Uneltele de pescuit au fost așezate în lungul bastingajului. Secundul puse să se încarce tunulețele, care aruncă o cange până la distanța de o milă, și puștile lungi, ale căror gloanțe explozive pot ucide cele mai mari animale. Ned Land se mulțumi să-și ascută numai cangea care, ce e drept, în mâna sa era o armă grozavă.
La ora șase se lumină de ziuă și, odată cu primele luciri ale zorilor, dispăru și strălucirea electrică a narvalului. La șapte se făcu ziuă de-a binelea, dar o ceață deosebit de deasă, pe care cele mai bune ocheane nu puteau s-o străbată, împiedica vederea, stârnind dezamăgire și furie.
M-am urcat pe catargul dinapoi. Câțiva ofițeri se cățăraseră până-n vârful catargelor mari.
La opt, ceața se rostogoli greoi deasupra valurilor și coloanele ei răsucite se ridicară și se împrăștiară încetul cu încetul. Zarea se curați, limpezindu-se în același timp. Deodată, ca și în ajun, se auzi vocea lui Ned Land:
— Obiectul cu pricina la babord, înapoi!
Toate privirile se îndreptară într-acolo.
La o milă și jumătate de fregată, un corp lung și negricios ieșea până la un metru deasupra valurilor. Coada lui, care se zbătea cu putere, stârnea un adevărat vârtej. Niciodată o coadă de animal marin nu lovise apa cu o asemenea forță. O dâră imensă de spumă, de o albeață strălucitoare, arăta drumul străbătut de animal și descria o curbă alungită.
Fregata se apropie de cetaceu. L-am cercetat cu cea mai mare atenție. Rapoartele date de Shannon și de Helvetia îi cam exageraseră dimensiunile; lungimea, după socoteala mea, nu-i trecea de două sute cincizeci de picioare. Cât despre grosime, n-am putut decât cu greu să o măsor; în general, însă, corpul animalului mi s-a părut minunat de bine proporționat.
Pe când cercetam această ființă neobișnuită, ea zvârli două coloane de aburi și de apă, care se ridicară până la o înălțime de patruzeci de metri, ceea ce m-a lămurit asupra modului său de respirație. Am tras concluzia definitivă că făcea parte din încrengătura vertebratelor, clasa mamiferelor, subclasa monodelfilor, grupul pisciformelor, ordinul cetaceelor, familia… În privința aceasta nu mă puteam pronunța încă. Ordinul cetaceelor cuprinde trei familii: balenele, cașaloții și delfinii, iar narvalii se găsesc tocmai printre aceștia din urmă. Fiecare dintre cele trei familii se împarte în mai multe genuri, fiecare gen – în specii, fiecare specie – în varietăți. Îmi mai lipseau, așadar, varietatea, specia, genul și familia. Dar nu mă îndoiam că îmi voi completa clasificația cu ajutorul Cerului și al comandantului Farragut.
Echipajul aștepta cu nerăbdare ordinul comandantului. Acesta, după ce observă animalul cu atenție, îl chemă pe mecanicul șef, care veni în grabă.
— Domnule, îl întrebă comandantul, aveți presiune suficientă?
— Da, răspunse mecanicul.
— Bine, întețiți focul și dați-i drumul cu toată viteza!
Trei urale întovărășiră ordinul comandantului. Ceasul luptei sosise. Peste câteva clipe, ambele coșuri ale fregatei aruncau valuri de fum negru și puntea se cutremură de vâjâitul cuptoarelor.
Abraham Lincoln, împins înainte de elicea sa puternică, se îndrepta în direcția animalului. Acesta, nepăsător, îl lăsă să se apropie până la vreo sută de metri, apoi, fără să caute să se scufunde, se prefăcu că o ia la fugă și se mulțumi să-și mențină distanța. Urmărirea ținu vreo trei sferturi de ceas, fără ca fregata să se apropie cât de cât de cetaceu. Era limpede că, mergând astfel, nu-l va putea ajunge niciodată.
Comandantul Farragut își răsucea nervos firele de păr din barba-i stufoasă.
— Ned Land! strigă el.
Canadianul apăru.
— Spune, meștere Land, mă mai sfătuiești să dau drumul bărcilor?
— Nu, domnule, răspunse Ned Land, căci lighioana nu o să se lase prinsă decât atunci când va avea ea poftă.
— Atunci ce-i de făcut?
— Dacă puteți, măriți viteza, domnule. Eu, cu voia dumneavoastră, se-nțelege, mă voi așeza lângă bompres și, odată ajuns aproape de fiară, am să arunc cangea.
— Du-te, Ned, răspunse comandantul. Mecanici, strigă el, măriți presiunea!
Ned Land se duse la postul său. Focurile fură întețite și mai mult; elicea se învârti de patruzeci și trei de ori pe minut, aburi ieșiră prin supapă. Indicatorul de viteză fu pus în funcțiune și văzurăm că Abraham Lincoln alerga cu optsprezece mile și cinci zecimi pe oră.
Dar blestematul de animal gonea și el cu o viteză de optsprezece mile și cinci zecimi.
Timp de o oră fregata înainta astfel, fără a câștiga cât de puțin din distanța ce-o despărțea de animal! Lucrul acesta era umilitor pentru unul dintre cele mai rapide vase ale marinei americane. Echipajul se înfuriase de-a binelea. Mateloții înjurau monstrul, care, dealtfel, nu binevoia să le răspundă. Comandantul Farragut nu se mai mulțumea să-și răsucească barba, ci și-o mușca.
Mecanicul șef fu chemat din nou.
— Ați atins maximum de presiune? îl întrebă comandantul.
— Da, domnule, răspunse acesta.
— Supapele sunt încărcate?
— La șase atmosfere și jumătate.
— Încarcă-le la zece atmosfere!
Iată un ordin cât se poate de americănesc. Nici pe Mississippi nu s-ar fi putut organiza o cursă mai grozavă pentru a lăsa în urmă un „concurent”.
— Conseil, îi spusei vrednicului meu ajutor, care se găsea în apropiere, știi că s-ar putea să sărim în aer?
— Cum dorește domnul!… răspunse Conseil.
Ei bine, mărturisesc că doream să fac o asemenea încercare.
Supapele au fost încărcate, cărbunii umplură cuptoarele. Ventilatoarele trimiseră curenți de aer asupra cărbunilor aprinși. Viteza lui Abraham Lincoln crescu. Catargele se cutremurau de sus până jos, iar coloanele de fum abia puteau să iasă prin coșurile prea strâmte.
Indicatorul de viteză fu aruncat încă o dată.
— Ei, cum stăm, cârmaciule?… întrebă căpitanul Farragut.
— Nouăsprezece mile și trei zecimi, domnule comandant.
— Întețiți focurile!
Mecanicii se supuseră ordinului. Manometrul arăta zece atmosfere. Dar cetaceul se „încălzi” și el, fără doar și poate, fiindcă porni, la rândul său, fără să-i pese, tot cu nouăsprezece mile și trei zecimi.
Ce urmărire! Nu, nu pot să descriu emoția care făcea să-mi tremure toate fibrele ființei mele. Ned Land stătea la postul său, cu cangea în mână. De mai multe ori mi se păru că ne apropiem de animal.
— Îl ajungem, îl ajungem! striga canadianul.
Dar în clipa în care se pregătea să-l lovească, cetaceul o lua la goană cu o iuțeală ce putea fi socotită la treizeci de mile pe oră. Și chiar când fregata gonea cu cea mai mare viteză, își râse de noi, dându-ne târcoale. Pe drept cuvânt, oamenii erau furioși.
La amiază ne găseam în aceeași situație ca la ora opt dimineața. Comandantul Farragut se hotărî să întrebuințeze mijloace mai tari.
— Ei, spuse el, animalul acesta aleargă mai repede decât Abraham Lincoln! Bine! Vom vedea dacă o să întreacă și ghiulelele noastre. Oamenii să treacă la tunul din față!
Tunul fu îndată încărcat, gata de tragere. Lovitura porni, dar ghiuleaua trecu la câteva picioare deasupra cetaceului, care era la o distanță de o jumătate de milă.
— Altul mai îndemânatic! strigă comandantul. Pun la bătaie cinci sute de dolari pentru acela care va nimeri lighioana asta drăcească!
Un tunar bătrân, cu barba căruntă – parcă îl văd și acum – cu privirea liniștită și cu o înfățișare hotărâtă veni lângă tun, îl potrivi bine și ochi îndelung. Izbucni o detunătură, căreia i se adăugară uralele echipajului.
Ghiuleaua își atinse ținta, dar lovi pieziș și, alunecând pe suprafața rotundă a animalului, se pierdu la două mile mai departe în mare.
— Al naibii! scrâșni plin de furie bătrânul tunar. Dobitocul ăsta e acoperit cu plăci de metal de șase degete grosime!
— Fir-ar blestemat! strigă comandantul Farragut.
Urmărirea reîncepu și, aplecându-se spre mine, comandantul îmi spuse:
— Mă voi ține după el, să știu de bine că sar în aer cu fregată cu tot!
— Da, i-am răspuns, aveți dreptate.
Speram că animalul va obosi cândva, deoarece era o ființă și nu o mașină cu aburi. Dar nu s-a întâmplat așa. Orele se scurgeau fără ca el să dea vreun semn de oboseală.
Totuși, trebuie să spun, spre lauda lui Abraham Lincoln, că vasul a luptat cu o dârzenie neistovită. Cred că în timpul acelei nenorocite zile de 6 noiembrie el a străbătut o distanță de cel puțin cinci sute de kilometri! Dar noaptea se lăsă curând, învăluind cu umbrele sale întinderea furtunoasă a oceanului.
Atunci am crezut că expediția noastră s-a încheiat și că nu vom mai întâlni niciodată animalul acela nemaipomenit. Mă înșelam însă.
Cam pe la orele zece și cincizeci de minute seara, lumina electrică apăru din nou, la distanță de trei mile de fregată, în partea dinspre vânt, tot atât de puternică, tot atât de limpede ca și noaptea trecută.
Narvalul părea nemișcat; poate era ostenit de goana din timpul zilei și acum dormea, legănat de valuri. Lucrul acesta însemna pentru noi un noroc peste care puteam să nu mai dăm a doua oară, de aceea comandantul Farragut se hotărî să-l folosească.
Se făcură toate pregătirile. Abraham Lincoln fu ținut sub presiune mică și înainta cu cea mai mare băgare de seamă, ca nu cumva să trezească dușmanul. În largul oceanului se pot întâlni adesea balene adormite, care pot fi atacate cu succes; și Ned Land răpusese multe dintre acestea. Canadianul își luă postul în primire, agățat de partea de jos a bompresului.
Fregata se apropie fără zgomot și, oprindu-și motorul la patru sute de metri de animal, înainta apoi împinsă numai de viteza rămasă. Pe bord nu se mai mișca nimeni. O liniște adâncă domnea peste tot. Ne găseam cam la o sută de picioare depărtare de focarul arzător, a cărui strălucire creștea mereu, luându-ne vederea. În clipa aceea, aplecat peste balustrada punții, îl vedeam pe Ned Land sub mine, ținându-se cu o mână de martingală, iar cu cealaltă învârtind grozava lui cange. Numai douăzeci de picioare îl mai despărțeau de animalul nemișcat.
Deodată, Ned Land întinse brațul și zvârli cu putere cangea. Am auzit arma izbindu-se cu zgomot, ca și cum ar fi nimerit într-un corp tare.
Lumina electrică se stinse brusc și două enorme coloane de apă se abătură peste puntea fregatei, curgând ca un șuvoi de la un capăt la altul, răsturnând oameni și distrugând tot ce întâlneau în cale.
Se produse o ciocnire înfiorătoare și, aruncat peste balustradă, fără să mai am vreme să mă agăț de ceva, căzui în mare.