O invitație scrisă
M-am trezit a doua zi, 9 noiembrie, după un somn de douăsprezece ore. Conseil veni ca de obicei să întrebe „cum a dormit domnul” și dacă am nevoie de ceva. Îl lăsase pe canadian să doarmă, ca pe unul care toată viața lui n-ar fi avut altceva de făcut. Îl ascultam pe Conseil cum îndruga vrute și nevrute, și abia dacă îi răspundeam cu câte o vorbă. Mă gândeam la căpitanul Nemo; nu venise să ne vadă în ajun și nădăjduiam să-l întâlnesc astăzi. În câteva clipe mi-am îmbrăcat hainele de byssus; materialul din care erau făcute îi dădu lui Conseil destulă bătaie de cap. I-am spus că e o țesătură din fibrele lucioase și mătăsoase pe care le lipește pe stânci un soi de moluște ce trăiesc în mare număr pe țărmurile Mediteranei. Din fibrele acestea, care sunt foarte moi și călduroase, se țeseau pe vremuri stofe, ciorapi, mănuși. Echipajul de pe Nautilus putea deci să se îmbrace după plac, fără ajutorul bumbacului, al oilor sau al viermilor de mătase de pe pământ.
După ce m-am îmbrăcat, m-am dus în salon. Acolo nu era nimeni.
M-am afundat în studiul comorilor de scoici aflate din belșug în vitrine. Am frunzărit de asemenea ierbarele pline de cele mai rare plante marine, care, cu toate că erau uscate, își păstraseră minunatele lor culori. Printre aceste prețioase hidrofite am observat cladostefe verticilate, padine-păun, caulerpe cu frunze de viță, calitamni granifere, delicate ceramii în nuanțe stacojii, agare așezate în evantai, acetabule asemănătoare unor pălării de ciuperci foarte turtite, care multă vreme au fost clasate printre zoofite, în sfârșit o serie întreagă de vareci. Îmi petrecui astfel întreaga zi, fără să-l întâlnesc pe căpitanul Nemo. Obloanele salonului nu s-au deschis nici ele, poate pentru ca să nu ne plictisim prea repede de frumusețile pe care le-am putea vedea.
Nautilus înainta mereu spre est-nord-est, cu o viteză de douăsprezece mile, la o adâncime între cincizeci și șaizeci de metri.
A doua zi, 10 noiembrie, am stat din nou singuri. N-am zărit niciun om din echipaj. Ned și Conseil își petrecură cea mai mare parte a zilei cu mine. Lipsa de neînțeles a căpitanului îi mira și pe ei. Se îmbolnăvise, oare, omul acela neobișnuit? Sau voia să-și schimbe planurile în privința noastră?
După părerea lui Conseil, ne bucuram de o libertate deplină și aveam o hrană aleasă. Gazda noastră nu-și călca cuvântul. Nu aveam de ce ne plânge, și, dealtfel, chiar ciudățenia sorții noastre ne despăgubea cu peripeții atât de strașnice, încât nu aveam încă niciun drept să-l învinuim pe căpitan. În ziua aceea am început să scriu jurnalul întâmplărilor prin care treceam, ceea ce mi-a dat posibilitatea să povestesc totul cu cea mai mare exactitate și, amănunt curios, îl scriam pe o hârtie fabricată din zosteră marină. În zorii zilei de 11 noiembrie, aerul proaspăt care se răspândise în vas mă făcu să înțeleg că ne-am ridicat din nou la suprafața apei pentru reîmprospătarea proviziilor de oxigen. Mă îndreptai către scara principală de unde urcai pe punte.
Era ora șase. Cerul se acoperise de pâclă, apele cenușii, dar liniștite, abia dacă se clătinau ici, colo. Îl voi întâlni oare pe căpitanul Nemo? Nu l-am zărit decât pe cârmaci, închis în cabina sa de sticlă. Așezat pe bulbucătura făcută de învelișul luntrii, am respirat cu nesaț aerul proaspăt și sărat. Încetul cu încetul, pâcla se topi sub razele soarelui, care se revărsau dinspre răsărit. În lumina lor, marea păru că se aprinde, ca o dâră de pulbere. Norii, împrăștiați pe cer, prinseră să se coloreze în tonuri minunate. Privind „limbile de pisică”, nourașii aceia albi și încrețiți, mi-am dat seama că va bate vântul toată ziua.
Dar ce putea să însemne vântul pentru Nautilus, căruia nu-i păsa nici de furtuni!
Admiram deci răsăritul soarelui, atât de vesel și de înviorător, când auzii pașii cuiva care se urca pe punte.
Mă pregăteam să-l salut pe căpitanul Nemo, dar nu era el, ci secundul său, pe care-l mai văzusem cu prilejul primei vizite a căpitanului. Acesta înainta fără să pară cât de cât că mă vede, după care, potrivindu-și la ochi o lunetă puternică, scrută cu cea mai mare atenție orizontul. Când își termină cercetarea, se apropie de panou și rosti o frază pe care o redau întocmai. O țin minte, fiindcă am mai auzit-o apoi de nenumărate ori, rostită în aceleași împrejurări. Iat-o:
Nautron respoc lorni virch.
N-am priceput niciodată ce voiau să spună cuvintele acestea.
Secundul coborî. Pentru că îmi închipuiam că Nautilus își va reîncepe călătoria pe sub ape, am coborât și eu, mergând apoi de-a lungul coridoarelor spre camera mea.
Așa se scurseră cinci zile. Mă urcam în fiecare dimineață pe punte unde auzeam aceeași frază, rostită de același om. Pe căpitanul Nemo nu-l întâlnii însă.
Credeam că n-am să-l mai revăd, când, în dimineața de 16 noiembrie, intrând împreună cu Ned și Conseil în camera mea, am găsit pe masă o scrisoare.
Am deschis-o nerăbdător. Era scrisă cu un scris deschis și limpede, dar cam gotic, care amintea de literele nemțești.
Am citit următoarele:
Domnului profesor Aronnax, de pe bordul lui Nautilus
16 noiembrie 1867.
Căpitanul Nemo invită pe domnul profesor Aronnax la o vânătoare, care va avea loc mâine dimineață în pădurile sale din insula Crespo. Sperăm că nimic nu-l va împiedica pe domnul Aronnax să ia parte, împreună cu tovarășii săi, la această vânătoare la care este așteptat cu multă plăcere.
Comandantul vasului Nautilus.
Căpitanul Nemo
— O vânătoare! se miră Ned.
— Și încă în pădurile sale din insula Crespo! adăugă Conseil.
— Deci individul binevoiește să pună piciorul și pe pământ? reluă Ned Land.
— Așa se pare, spusei eu, recitind scrisoarea.
— Bine, trebuie să primim, mormăi canadianul. După ce punem piciorul pe pământ, vom vedea noi ce e de făcut. Dealtfel, mi-ar prinde bine să mănânc niște vânat proaspăt.
Fără să caut a înțelege cum se putea împăca ura arătată de căpitanul Nemo pentru continente și insule cu invitația sa la o vânătoare în pădure, mă mulțumii să spun:
— Să vedem mai întâi ce-i cu insula Crespo.
Căutând pe hartă, am găsit insula între 32°40' latitudine nordică și 167°50' longitudine vestică. Fâșia aceasta de pământ, care pe vechile hărți spaniole purta numele de Rocca de la Plata, adică „Stânca de argint”, a fost cercetată în anul 1801 de căpitanul Crespo. Ne depărtasem, așadar, cu aproape o mie opt sute de mile de punctul nostru de plecare, iar direcția puțin schimbată a lui Nautilus ne ducea spre sud-est.
Am arătat tovarășilor mei pe hartă insulița aceea, pierdută în mijlocul Pacificului de Nord.
— Dacă uneori căpitanul Nemo merge pe pământ, le-am spus, cel puțin are grijă să-și aleagă insulele cele mai pustii.
Ned Land clătină din cap fără să răspundă, apoi plecă împreună cu Conseil. După ce stewardul, liniștit și mut, îmi servi masa, m-am culcat cu gândul la ce avea să mai urmeze.
Când m-am trezit a doua zi, 17 noiembrie, am simțit că Nautilus stă nemișcat. M-am îmbrăcat în grabă și am intrat în salonul cel mare.
Căpitanul Nemo mă aștepta acolo. Când m-a văzut, m-a întâmpinat salutându-mă, după care m-a întrebat dacă vrem să-l însoțim.
Pentru că n-a pomenit niciun cuvânt despre cele opt zile în care lipsise, nu i-am spus nici eu nimic, răspunzându-i doar că eram gata să-l urmez împreună cu tovarășii mei.
— Aș dori însă, adăugai, să vă pun o întrebare.
— Vă ascult, domnule Aronnax, și, dacă pot, am să vă răspund.
— Cum se face că dumneavoastră, care ați rupt orice relații cu pământul, aveți păduri în insula Crespo?
— Pădurile mele, domnule profesor, nu cer soarelui nici lumină, nici căldură. Nici leii, nici tigrii, nici panterele și nici alt fel de patrupede nu le străbat. Numai eu le cunosc existența. Ele nu cresc decât pentru mine. Nu sunt păduri pământești, ci păduri submarine.
— Păduri submarine?! îl întrebai eu, mirat.
— Da, domnule profesor.
— Și acolo vreți să mă duceți?
— Întocmai.
— Pe jos?
— Da, și chiar fără să ne udăm măcar picioarele.
— Și vom vâna?
— Desigur.
— Cu arma în mână?
— Da, cu arma în mână.
L-am privit pe căpitanul Nemo cu un aer nu prea măgulitor pentru el.
„Pesemne că e cam nebun, îmi spuneam eu. A avut o criză care a ținut opt zile și care mai ține încă. Păcat! îmi plăcea mai mult atunci când era ciudat decât acum când e nebun.”
Gândul acesta mi se citea limpede pe față, dar căpitanul Nemo păru că nu-l observă și mă pofti să-l urmez. Am pornit după el, cu aerul unui om care se așteaptă la orice. Intrarăm amândoi în sufragerie, unde ni se aduse masa.
— Domnule Aronnax, îmi spuse căpitanul, vă rog să luați masa cu mine. În timp ce mâncăm, o să putem sta de vorbă. Știți, dacă v-am făgăduit o plimbare prin pădure, asta nu însemnează că o să găsim și un restaurant acolo. Mâncați bine acum, pentru că până la masa viitoare cine știe cât timp va mai trece.
Am mâncat cu poftă. Ni s-au adus diferite mâncăruri de pește, felii de holoturii, zoofite foarte bine gătite cu alge, care le dădeau un gust deosebit, ca de pildă: porfiria laciniata și laurentia prima-fetida. Ca băutură am avut apă curată în care, urmând exemplul căpitanului, am turnat câteva picături dintr-un lichior fermentat, extras, după metode folosite în Kamciatka, dintr-o algă cunoscută sub numele de „rodomenia palmata”.
La început, căpitanul Nemo mâncă în tăcere. Apoi îmi spuse:
— Domnule Aronnax, când v-am invitat să veniți ca să vânați în pădurile mele din Crespo, v-ați spus că mă contrazic, iar când v-am explicat că e vorba de păduri submarine, m-ați socotit nebun. Vedeți, domnule profesor, nu trebuie niciodată să judecați oamenii cu ușurință.
— Dar, credeți-mă…
— Vă rog mai întâi să mă ascultați și veți vedea apoi dacă trebuie să mă învinuiți de nebunie sau de inconsecvență.
— Vă ascult.
— Știți tot atât de bine ca și mine că omul poate trăi sub apă, dacă își ia cu el o provizie de aer respirabil. În lucrările submarine, muncitorul se îmbracă într-un costum impermeabil și își acoperă capul cu o cască de metal. Aerul îl primește de afară cu ajutorul pompelor și al regulatoarelor de scurgere.
— Mi-ați descris costumul scafandrilor, spusei eu.
— Întocmai, dar țin să adaug că în condițiile astea omul nu mai este liber. E legat de pompa care-i trimite aer printr-un tub de cauciuc, un adevărat lanț care-l leagă de pământ. Dacă și noi am fi la fel de legați de Nautilus, n-am putea merge prea departe.
— Și ca să fim liberi?… Îl întrebai.
— Vom folosi aparatul Rouquayrol-Denayrouze, inventat de doi compatrioți de-ai dumneavoastră, dar pe care eu l-am perfecționat. Cu el vă veți mișca destul de bine sub apă, fără ca organismul dumneavoastră să aibă ceva de suferit. Aparatul e format dintr-un rezervor de metal gros, în care înmagazinez aer sub o presiune de cincizeci de atmosfere. Rezervorul se prinde pe spate, cu niște bretele, ca o raniță. Partea sa de deasupra formează un fel de cutie, în care aerul este menținut printr-un mecanism de foale și nu poate să iasă decât la presiunea obișnuită. Aparatul Rouquayrol are două tuburi de cauciuc care, pornind de la cutie, se termină cu un fel de trompă ce acoperă nasul și gura. Un tub servește pentru introducerea aerului pe care îl inspiri, celălalt – pentru ieșirea aerului expirat, și limba le închide când pe unul, când pe celălalt, după nevoie. Eu, însă, care înfrunt în adâncul mărilor presiuni din cele mai mari, a trebuit să-mi bag capul, ca și scafandrii, într-o cască de aramă, de care sunt legate cele două tuburi.
— Înțeleg, domnule căpitan. Dar aerul pe care îl luați cu dumneavoastră nu ține mult și, de îndată ce nu mai are cincisprezece la sută oxigen, devine irespirabil.
— Fără îndoială; dar, după cum v-am spus, pompele de pe Nautilus îmi dau putința să înmagazinez aerul la o presiune extrem de mare, așa că rezervorul aparatului poate să-mi dea aer respirabil timp de nouă sau zece ore.
— Acum înțeleg totul, îi răspunsei. Aș dori să mai știu doar cum vă luminați drumul în fundul oceanului.
— Cu aparatul Ruhmkorff, domnule Aronnax. Dacă aparatul pentru respirat se duce în spate, cel pentru luminat se poartă prins la centură și e compus dintr-o pilă Bunsen, pe care o pun în funcțiune nu cu bicromat de potasiu, ci cu sodiu, de care marea e plină. O bobină de inducție primește electricitatea produsă și o îndreaptă spre o lanternă de o formă deosebită. În lanternă se găsește o serpentină de sticlă, care conține doar un reziduu de gaz carbonic. Când pun aparatul în funcțiune, gazul acesta dă o lumină albicioasă și neîntreruptă. Iată cum pot să respir și să văd în adâncul apelor.
— Căpitane Nemo, mi-ați dat niște răspunsuri atât de zdrobitoare, încât nu mă mai îndoiesc de nimic. Totuși, dacă sunt silit să admit totul despre aparatele Rouquayrol și Ruhmkorff, nu prea știu ce să cred despre pușca cu care vreți să mă înarmați.
— Dar nu-i o pușcă cu pulbere, îmi răspunse căpitanul.
— Atunci e o pușcă cu aer comprimat?
— Fără îndoială. Cum credeți că aș putea fabrica praf de pușcă pe vas, fără salpetru, fără sulf și fără cărbune?
— Dealtfel, spusei eu, ca să tragi sub apă, care e de opt sute cincizeci și cinci de ori mai densă decât aerul, ar trebui să învingi o rezistență extraordinară.
— Ăsta n-ar fi un motiv. Există unele arme, perfecționate după Fulton de englezii Philippe Coles și Burley, de francezul Furcy și de italianul Landi, prevăzute cu un sistem de închidere, care pot fi folosite și sub apă. Eu, însă, pentru că nu am praf de pușcă, l-am înlocuit cu aer comprimat la presiune înaltă, pe care pompele lui Nautilus mi-l pot da din belșug.
— Dar aerul acesta nu ține cine știe cât.
— Ei și? Nu am rezervorul meu Rouquayrol, care poate să mi-l înlocuiască la nevoie? Îmi e de ajuns pentru asta un sistem de robinete. Dealtfel, domnule Aronnax, vă veți convinge singur că în timpul vânătorii submarine nu se face prea mare risipă nici de aer, nici de gloanțe.
— Totuși, cred că în lumina aceea slabă și în mijlocul lichidului, care e cu mult mai dens decât aerul, gloanțele nu pot merge prea departe și nu pot fi mortale.
— Dimpotrivă, domnule profesor, cu arma asta toate loviturile sunt mortale, iar vânatul, oricât de ușor ar fi atins, cade ca lovit de trăsnet.
— Cum se poate?
— Trebuie să vă spun că arma nu trage cu gloanțe obișnuite, ci cu niște capsule mici de sticlă, inventate de chimistul austriac Leniebroek, și din care am pe bord o cantitate uriașă. Capsulele acestea de sticlă, acoperite cu un înveliș de oțel și îngreuiate cu puțin plumb, sunt niște adevărate butelii de Leyda încărcate cu electricitate la foarte mare tensiune. Ele se descarcă la cea mai mică atingere și animalul, oricât ar fi de puternic, cade mort. Trebuie să adaug că aceste capsule nu trec de calibrul patru și că ar putea să încapă zece dintr-o dată în încărcătura unei puști obișnuite.
— M-ați convins pe deplin, spusei eu, ridicându-mă de la masă. Nu-mi rămâne decât să-mi iau pușca și să vă urmez oriunde ați merge.
Căpitanul mă conduse către partea de dinapoi a vasului și, trecând prin dreptul cabinei în care se găseau Ned și Conseil, i-am chemat și pe ei.
Ne-am oprit într-o cameră aflată aproape de sala mașinilor. Acolo urma să ne îmbrăcăm în costumele de plimbare.