Cașaloți și balene
În timpul nopții de 13 spre 14 martie, Nautilus își reluă direcția spre sud. Nădăjduiam că, de îndată ce va ajunge în dreptul Capului Horn, va cârmi spre vest, ca să ajungă în mările Pacificului și să încheie astfel înconjurul Pământului. Dar n-a făcut așa, ci a continuat să urce spre regiunile australe. Încotro avea de gând să meargă? La pol? Ar fi fost o nebunie. Începeam să cred că îndrăzneala căpitanului îndreptățea îndeajuns temerile lui Ned Land.
De câteva zile canadianul nu-mi mai vorbea despre planurile sale de fugă. Devenise mai puțin vorbăreț, aproape că tăcea tot timpul. Îmi dădeam bine seama cât îl apăsa captivitatea prelungită pe care o îndura. Simțeam cât sânge rău își face. De câte ori îl întâlnea pe căpitan, ochii i se aprindeau de mânie și mă temeam de fiece dată ca firea lui nepotolită să nu-l împingă la cine știe ce fapte nechibzuite. În ziua aceea de 14 martie, canadianul, urmat de Conseil, intră în camera mea. I-am întrebat care era rostul vizitei lor.
— Vrem să vă punem o mică întrebare, domnule, mi-a răspuns canadianul.
— Vorbește, Ned.
— Câți oameni credeți că sunt pe bordul lui Nautilus?
— N-aș putea să-ți spun, dragul meu.
— Cred, reluă Ned Land, că, așa cum este făcut, vasul nu are nevoie de un echipaj prea numeros.
— Adevărat, îi răspunsei eu, n-ar trebui mai mult de zece oameni pentru manevrele lui Nautilus.
— Atunci, spuse canadianul, de ce ar avea mai mulți?
— De ce? l-am întrebat, la rândul meu.
Îl priveam țintă pe Ned Land, ghicindu-i gândurile.
— Știi de ce, Ned? am vorbit eu mai departe. Dacă mă încred în presimțirile mele și dacă am înțeles viața căpitanului, atunci Nautilus nu este numai o navă; submarinul acesta trebuie să fie și un loc de refugiu pentru acei care, la fel ca și comandantul, au rupt orice legături cu uscatul.
— Tot ce se poate, încuviință Conseil. Cu toate astea, Nautilus nu poate adăposti decât un număr anumit de oameni. N-ar vrea domnul să ne arate care ar putea fi acest număr maxim?
— Dar cum să-l aflu, Conseil?
— Păi, faceți socoteala: cunoașteți capacitatea navei și deci cantitatea de aer pe care o conține; dacă ne gândim, pe de altă parte, cât aer consumă fiecare om prin respirație și socotim datele astea față de nevoia lui Nautilus de-a ieși la suprafață la fiecare douăzeci și patru de ore…
Conseil nu și-a isprăvit fraza, dar mi-am dat seama unde avea să ajungă.
— Înțeleg, i-am răspuns. Păcat însă că socoteala asta, care nu-i grea deloc, ne dă numai rezultate foarte nesigure.
— N-are a face! insistă Ned Land.
— Atunci să socotim, mă învoii eu. Un om consumă într-o oră oxigenul cuprins într-o sută de litri de aer; iar în douăzeci și patru de ore oxigenul din două mii patru sute de litri. Deci se cere să știm de câte ori Nautilus cuprinde două mii patru sute de litri de aer.
— Întocmai! spuse Conseil.
— Or, continuai eu, capacitatea lui Nautilus fiind de o mie cinci sute de tone, iar o tonă având o mie de litri, Nautilus conține un milion cinci sute de mii de litri de aer care, împărțit la două mii patru sute…
Am calculat repede cu creionul:
— …dau un cât de șase sute douăzeci și cinci. Ceea ce înseamnă că aerul din Nautilus ar ajunge pentru șase sute douăzeci și cinci de oameni timp de douăzeci și patru de ore.
— Șase sute douăzeci și cinci! repetă Ned.
— Dar fii sigur, am adăugat, că pasageri, mateloți și ofițeri laolaltă nu suntem nici a zecea parte din numărul acesta.
— Și tot e prea mult pentru trei oameni! murmură Conseil.
— Așa încât, dragă Ned, nu te pot sfătui decât să ai răbdare.
— Și chiar mai mult decât răbdare, adăugă Conseil, trebuie resemnare.
Conseil găsise cuvântul potrivit.
— La urma urmei, continuă el, căpitanul Nemo nu poate merge numai spre sud! Va trebui să se oprească odată și odată, măcar în fața ghețurilor, și să se întoarcă spre mări mai civilizate! Atunci o să fie timpul să reluăm planurile lui Ned Land.
Canadianul clătină din cap și își trecu mâna peste frunte. Apoi plecă fără să mai spună nimic.
— Îngăduiți-mi să vă spun ce cred eu, mi se adresă atunci Conseil. Bietul Ned se gândește la tot ce nu poate avea. Își amintește întruna de viața lui de înainte. Tot ce ne lipsește i se pare de preț. Îl copleșesc amintirile și e amărât. Trebuie să-l înțelegem. Ce rost are el aici? Niciunul. Nu-i nici savant, ca dumneavoastră, și nici nu se bucură ca noi de minunățiile mării. Ar fi în stare de orice ca să mai ajungă să pună o dată piciorul într-o crâșmă, în țara lui!
Neîndoios că monotonia de pe bord trebuia să-i fie nesuferită canadianului, care era obișnuit cu o viață liberă și activă. Rar se mai întâmpla câte ceva care să-l poată scoate din amorțeală. Și totuși, în ziua aceea s-a petrecut un fapt ce i-a amintit din plin frumoasele timpuri când era vânător de balene.
Cam pe la unsprezece dimineața, când Nautilus plutea la suprafața apei, am nimerit în mijlocul unei turme de balene. Întâlnirea nu m-a mirat, deoarece știam că animalele acestea, hăituite din cale afară de vânători, se adăpostesc în apele latitudinilor înalte.
Rolul pe care l-a jucat balena în lumea navigatorilor și influența ei asupra descoperirilor geografice a fost dintre cele mai însemnate. Atrăgând în urmărirea ei mai întâi pe basci, apoi pe asturieni, englezi și olandezi, i-a deprins cu primejdiile oceanului și i-a condus de la un capăt la celălalt al Pământului.
Balenelor le plac mările australe și boreale. Vechi legende spun că acești cetacei au adus pe pescari până la șapte leghe depărtare de Polul Nord. Dacă aceasta nu e adevărat, va fi totuși cândva, și poate că în felul acesta, vânând balene în regiunile arctice sau antarctice, oamenii vor ajunge în acest punct încă necunoscut al globului.
Stăteam pe punte. Marea era liniștită; prin meleagurile acestea, în luna octombrie sunt zile frumoase de toamnă. Canadianul – care nu se putea înșela – semnală o balenă la orizont, spre răsărit. Privind cu atenție, puteai vedea o spinare neagră, ridicându-se și coborându-se ritmic în mijlocul valurilor, la cinci mile de Nautilus.
— Ah! strigă Ned Land. Câtă plăcere mi-ar face întâlnirea asta, dacă aș fi pe bordul unei baleniere! E un animal cât toate zilele; uitați-vă numai cu ce putere aruncă coloane de aburi și aer! Mii de draci! De ce-oi fi blestemat să stau pironit pe tinicheaua asta?!
— Hei, Ned, îi răspunsei eu, încă nu te-ai săturat de vânătoare?
— Credeți, domnule, că un vânător de balene poate să-și uite meseria? Poți să te saturi vreodată de o asemenea vânătoare?
— N-ai vânat niciodată în mările astea, Ned?
— Niciodată, domnule. Numai în mările nordice, în Strâmtoarea Bering și Davis.
— Atunci nu cunoști încă balenele din sud. Până acum ai vânat numai din cele obișnuite, care nu s-ar încumeta să treacă apele calde ale Ecuatorului.
— Ce vorbiți, domnule profesor! spuse cam neîncrezător canadianul.
— Spun ce este.
— Ei, comedie! Eu, ăsta care vă vorbesc, în anul șaizeci și cinci, adică acum doi ani și jumătate, am prins lângă Groenlanda o balenă în care mai era înfiptă o cange cu semnul unei baleniere din Bering. Și atunci vă întreb: cum se putea ca animalul rănit în vestul Americii să fi venit în est, unde l-am ucis, dacă n-ar fi trecut Ecuatorul fie pe la Capul Horn, fie pe la Capul Bunei Speranțe?
— Sunt de aceeași părere cu prietenul Ned, întări Conseil, și aș fi curios să aud ce o să-i răspundeți.
— Am să vă răspund, dragii mei, că balenele trăiesc, fiecare după soiul din care face parte, în anumite mări, din care nu ies niciodată; și dacă una din ele a venit din Strâmtoarea Bering în Strâmtoarea Davis, înseamnă pur și simplu că există vreo trecere dintr-o mare într-alta, fie pe coastele nordice ale Americii, fie pe cele ale Asiei.
— Să vă cred oare? mă întrebă canadianul, închizând un ochi.
— Trebuie să-l credem pe domnul, răspunse Conseil.
— Atunci, urmă canadianul, fiindcă n-am vânat niciodată prin meleagurile astea, înseamnă că nu cunosc deloc balenele care umblă pe aici?
— Ți-am spus-o, Ned.
— Un motiv mai mult ca să faci cunoștință cu ele, adăugă Conseil.
— Ia priviți! strigă canadianul, emoționat. Se apropie! Vine spre noi! Își bate joc de mine; știe că nu pot să-i fac nimic!
Ned bătea din picior. Îi tremura mâna în care învârtea o cange închipuită.
— Cetaceii ăștia sunt tot atât de mari ca și cei din apele Nordului? mă întrebă el.
— Aproape tot atât, Ned.
— Eu am văzut balene mari, domnule, balene care aveau și o sută de picioare lungime; i-am auzit pe unii spunând că hullamock-ul și umgallick-ul din insulele Aleutine trec câteodată de o sută cincizeci de picioare.
— Asta mi se pare cam prea mult, i-am răspuns eu. Și unele, și altele nu sunt decât balenoptere, cu înotătoare dorsale, și, asemenea cașaloților, sunt în general mai mici decât balena adevărată.
— Hei! exclamă canadianul, cu privirea ațintită pe valuri. Se apropie, vine în apele lui Nautilus.
Apoi reluă:
— Vorbiți de cașalot ca de un animal mărunt. Există totuși și cașaloți giganți, foarte inteligenți. Se spune că unii dintre ei se acoperă cu alge și fucus și sunt luați drept insule. Marinarii debarcă pe ele, se instalează acolo, fac foc…
— Și clădesc case, râse Conseil.
— Da, glumețule, și într-o bună zi animalul se scufundă, trăgând toți locuitorii în adânc.
— Ca în călătoriile lui Sindbad marinarul, i-am întors eu vorba râzând. Ei, jupâne Land, mi se pare că-ți plac povestiri din acestea extraordinare. Ce mai cașaloți și ăștia ai dumitale! Sper că nu crezi în ei!
— Domnule naturalist, spuse Ned serios, din partea balenelor poți să te aștepți la orice. Ia uite la asta cum înoată, cum se ascunde. Se spune că cetaceii pot face înconjurul lumii în 15 zile.
— Nu te contrazic.
— Și știți că la începutul lumii balenele înotau mult mai repede?
— Serios? De ce oare?
— Pentru că atunci aveau coada la fel ca peștii, și loveau cu ea apa de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga. Dar Creatorul, băgând de seamă că merg prea repede, le-a răsucit coada, și de atunci ele bat de sus în jos, pierzând din iuțeală.
— Și vrei să te cred?
— Nu cuvânt cu cuvânt, și nici dacă vă spun că există balene lungi de trei sute de picioare care cântăresc o sută de mii de livre.
— Cam mult, într-adevăr. Totuși trebuie spus că unii cetacei sunt destul de dezvoltați și pot da până la 120 de tone de untură.
— Am văzut asemenea exemplare.
— Te cred, Ned, și mai cred că unele balene sunt la fel de groase ca 100 de elefanți. Gândește-te ce efect produc asemenea exemplare înotând cu toată viteza!
— E adevărat, întrebă Conseil, că pot scufunda un vas?
— Nu cred, dar se povestește totuși că în 1820, în Mările Sudului, o balenă s-a repezit asupra vasului Essex și l-a făcut să dea înapoi cu o viteză de patru metri pe secundă. Valurile au pătruns pe la pupa și Essex s-a scufundat aproape îndată.
Ned mă privi cu un aer ironic.
— Pe mine, spuse el, m-a lovit o balenă cu coada, eu fiind în barcă. Am fost zvârlit cu tovarășii mei la o înălțime de 6 metri. Dar pe lângă balena domnului profesor, a mea nu-i decât un pui.
— Animalele astea trăiesc mult? întrebă Conseil.
— O mie de ani, răspunse canadianul, fără să clipească.
— De unde știi?
— Așa se spune.
— Și de ce se spune așa?
— Pentru că așa se știe.
— Nu, Ned, nu se știe, se presupune, și uite de ce: acum 400 de ani, pe vremea când pescarii vânau pentru prima dată balene, animalele astea erau mai mari decât acum. Logica te face deci să presupui că balenele de azi sunt inferioare celor de odinioară pentru că n-au avut timpul necesar să se dezvolte complet. De aceea a afirmat Buffon că cetaceii pot trăi 1000 de ani.
Ned Land nu mai asculta nimic și nu mai auzea nimic. Balena se apropia mereu! Canadianul o privea cu nesaț.
— Ah! strigă el. Nu-i numai una, sunt zece, douăzeci, o turmă întreagă! Și eu stau aici, legat de mâini și de picioare, și nu pot să fac nimic.
— Ascultă, dragă Ned, îi spuse Conseil, de ce nu-i ceri voie căpitanului Nemo?
Nici nu apucase Conseil să-și sfârșească vorba și Ned Land se și repezise să-l caute pe căpitan. După câteva clipe, amândoi ieșeau pe punte.
Căpitanul Nemo se uită la turma de cetacei care se zbenguia în apă la o milă depărtare de Nautilus.
— Sunt balene australe, spuse el. E aici o comoară pentru o întreagă flotă de baleniere!
— Domnule căpitan, întrebă canadianul, n-aș putea să vânez vreo câteva, măcar ca să nu-mi uit meseria?
— La ce-ar folosi? îi răspunse căpitanul Nemo. Vrei să vânezi doar ca să distrugi? Noi n-avem ce face pe bord cu uleiul de balenă.
— Cu toate astea, domnule, în Marea Roșie ne-ați lăsat să urmărim un dugong.
— Atunci ne trebuia carne proaspătă pentru echipaj. Acum însă ar însemna să ucidem pentru a ucide. Știu, omul și-a păstrat pentru el dreptul de a face asta, dar eu sunt împotriva petrecerilor de ucigași. Distrugând balena australă ca și balena obișnuită, care sunt nevătămătoare și pașnice, vânătorii, meștere Land, săvârșesc o faptă vrednică de osândă. Până acum au distrus toate balenele din Golful Baffin și sunt pe cale să nimicească o clasă întreagă de animale folositoare. Dă-le pace nenorociților cetacei; au ei de ajuns de luptat cu dușmanii firești, cașaloții, peștii-spadă și peștii-ferăstrău, ce să te mai amesteci și dumneata!
E lesne de închipuit cum asculta canadianul discursul acesta moralizator. Pentru un vânător de balene, asemenea idei erau sortite să se piardă în vânt. Ned Land se uita la căpitan, fără ca să priceapă o iotă din tot ce auzea. Căpitanul avea însă dreptate: îndârjirea sălbatică și nesocotită a vânătorilor va face să dispară într-o bună zi și ultima balenă din ocean.
Ned Land șuieră printre dinți „Yankee doodle”, își vâri mâinile în buzunare și ne întoarse spatele. În timpul acesta, căpitanul cerceta turma de cetacei și, întorcându-se spre mine, îmi spuse:
— Pe bună dreptate spuneam că balenele au în afară de om destui dușmani firești. Și cele din fața noastră vor avea de dus în curând o luptă grea. Ia uitați-vă, domnule Aronnax, vedeți punctele acelea negre care înaintează la opt mile de aici în direcția vântului?
— Da, domnule căpitan.
— Sunt cașaloți, niște animale fioroase, pe care uneori le-am întâlnit în turme, câte două, trei sute la un loc. Fiarele astea crude și răufăcătoare trebuiesc stârpite.
Auzind ultimele cuvinte, canadianul se întoarse repede spre noi.
— Atunci, domnule căpitan, îmi dădui eu părerea, ar mai fi timp, chiar în interesul balenelor…
— N-are rost să ne expunem, domnule profesor. Nautilus poate să împrăștie singur cașaloții. Are un pinten de oțel, care cred că nu-i cu nimic mai prejos decât cangea meșterului Land.
Canadianul ridică din umeri. Să ataci cetaceii cu un pinten! Cine a mai auzit una ca asta?
— Aveți puțină răbdare, domnule Aronnax, urmă căpitanul Nemo. Am să vă arăt o vânătoare cum n-ați mai văzut. Cetaceii aceștia lacomi, care sunt mai mult gură și dinți, trebuiesc uciși fără milă.
Gură și dinți! Nici că s-ar putea descrie mai bine cașalotul macrocefal, a cărui lungime trece uneori de douăzeci și cinci de metri. Numai capul singur cuprinde aproape o treime din întregul corp. Mult mai bine înarmat decât balena, al cărei maxilar superior are numai fanoane, cașalotul este înzestrat cu douăzeci și cinci de dinți mari, cilindrici și cu vârful conic, lungi de câte douăzeci de centimetri, cântărind două livre fiecare. În partea superioară a capului, în niște adâncituri mari despărțite prin zgârciuri, se găsesc trei până la patru sute de kilograme de ulei prețios, numit „alb de balenă”. Cașalotul e un animal fără grație, mai degrabă mormoloc decât pește, după cum observă Frédol. E prost alcătuit, fiind, ca să zicem așa, „ratat” în toată partea stângă a scheletului, și nu vede bine decât cu ochiul drept.
Între timp turma monștrilor se apropia mereu. Ea zărise balenele și se pregătea să le atace. Se vedea cât de colo că izbânda va fi de partea cașaloților care, pe lângă faptul că sunt mai bine înarmați decât pașnicii lor adversari, pot să stea și sub apă mai multă vreme decât balenele, fără să iasă la suprafață ca să respire.
Venise timpul să ne grăbim în ajutorul balenelor. Nautilus se cufundă puțin. Conseil, Ned și cu mine am coborât în salon și ne-am instalat în fața ferestrelor. Căpitanul Nemo trecuse lângă cârmaci, cu gândul să-și folosească submarinul ca armă de distrugere. Am simțit îndată cum sporesc bătăile elicei și cum crește viteza vasului.
Când Nautilus sosi pe locul de luptă, bătălia dintre cașaloți și balene începuse. Submarinul manevră, căutând să împrăștie turma de macrocefali. La început, aceștia nu se sinchisiră prea mult la vederea noului monstru care intrase în luptă. Curând însă au fost nevoiți să se ferească de loviturile lui.
Ce luptă! Până și Ned Land se înflăcărase și începuse să aplaude. Nautilus nu mai era altceva decât o cange nemaipomenită, zvârlită de mâna căpitanului său. Năpustindu-se asupra grămezilor de carne, el le tăia de la un capăt la celălalt, lăsând în urmă jumătățile încă vii ale animalelor. Fără să-i pese de puternicele lovituri de coadă ale fiarelor, Nautilus, de îndată ce isprăvea cu un cașalot, se repezea după altul, întorcându-se în loc ca să nu-și scape prada, năpustindu-se înainte, dându-se înapoi, ascultând de cârmă, cufundându-se când cetaceul cobora în adâncime, urcând după el când acesta se întorcea la suprafață, lovindu-l în plin sau pieziș, oricare i-ar fi fost direcția sau iuțeala, tăindu-l și sfârtecându-l cu pintenul său înfricoșător.
Ce măcel! Ce zgomot deasupra apei! Cum mai șuierau și cum mai grohăiau fiarele înspăimântate! Cozile lor stârneau adevărate vijelii în apele acelea, de obicei atât de liniștite.
Masacrul nemaipomenit, din care macrocefalii nu mai aveau scăpare, a ținut o oră. De mai multe ori cașaloții, adunați câte zece, doisprezece laolaltă, încercară să strivească vasul sub greutatea lor. Prin geamuri le vedeam gurile enorme înțesate de dinți și ochii fioroși. Nemaiputându-se stăpâni, Ned Land îi amenința și-i înjura. Îi simțeam cum se agățau de submarin ca niște câini care înșfacă un mistreț prin desișuri. Dar Nautilus, forțându-și elicea, îi ducea după el, îi târa sau îi urca spre suprafața apei, fără să-i pese nici de greutatea, nici de strânsoarea lor puternică. În cele din urmă, grămada de cașaloți se rări și apele se liniștiră.
Simțeam că ne ridicăm la suprafața oceanului. Panoul se deschise și ne repezirăm pe punte.
Marea era acoperită de cadavre sfârtecate. Nicio explozie, oricât de grozavă, n-ar fi putut să sfărâme, să rupă și să sfâșie cu mai multă furie grămezile acelea de carne. Pluteam printre corpuri uriașe, albăstrui pe spate, alburii pe pântece și presărate cu umflături. În zare fugeau câțiva cașaloți înspăimântați. Valurile se înroșiseră pe o întindere de mai multe mile și Nautilus plutea în mijlocul unei mări de sânge. Căpitanul Nemo veni spre noi.
— Ei, ce zici, meștere Land?
— Ce să zic, domnule? răspunse canadianul, care se mai potolise. E o priveliște grozavă, ce-i drept, dar eu nu sunt măcelar, ci vânător, și aici a fost un măcel în toată regula.
— Aici au fost ucise niște animale răufăcătoare, îi răspunse căpitanul, iar Nautilus nu-i cuțit de măcelar.
— Cangea mea îmi place totuși mai mult…
— Fiecare cu arma lui! răspunse căpitanul, privindu-l țintă.
Mă temeam ca Ned să nu se lase cuprins de furie, ceea ce ar fi putut să aibă urmări rele. Dar el își uită mânia dând cu ochii de o balenă pe lângă care Nautilus tocmai trecea. Animalul nu izbutise să scape de dinții cașaloților. Am recunoscut balena australă, cu capul turtit, care e neagră în întregime. Din punct de vedere anatomic, ea se deosebește de balena albă și de nord-caper prin sudura celor șapte vertebre cervicale și are două coaste mai mult decât semenele ei. Nefericitul cetaceu, culcat pe o parte, cu pântecele găurit de mușcături, era mort. La capătul înotătoarei sale sfârtecate plutea puiul, pe care nu-l putuse scăpa de la moarte. Din botul deschis, printre fanoane, i se scurgea apa, murmurând ca un pârâu.
Căpitanul Nemo îl duse pe Nautilus lângă cadavrul balenei. Doi dintre oamenii lui se urcară pe corpul ei și, spre mirarea mea, îi scoaseră din uger tot laptele pe care-l avea, adică vreo două-trei tone.
Căpitanul îmi întinse o ceașcă cu lapte, cald încă. Băgând de seamă sila pe care nu mi-o puteam stăpâni în fața băuturii aceleia, el mă asigură că laptele de balenă este cât se poate de bun și că nu se deosebește cu nimic de laptele de vacă.
L-am gustat și am fost de aceeași părere. Era deci o rezervă folositoare pentru noi. Laptele, sub formă de unt sărat sau brânză, avea să ne îmbogățească hrana.
Din ziua aceea am băgat de seamă cu îngrijorare că Ned Land e din ce în ce mai pornit împotriva căpitanului și am luat hotărârea să supraveghez de aproape faptele și gesturile canadianului.