Fluviul Negru
Partea globului pământesc acoperită de ape măsoară trei milioane opt sute treizeci și două de mii cinci sute cincizeci și opt de miriametri pătrați, adică peste treizeci și opt de milioane de hectare. Această masă lichidă cuprinde două miliarde două sute cincizeci de milioane de mile cubice și ar putea să formeze o sferă cu un diametru de șaizeci de leghe, a cărei greutate ar fi de trei quintilioane de tone. Pentru a înțelege o asemenea cifră, să ne gândim că un quintilion este față de un miliard ceea ce miliardul este față de unitate, va să zică într-un quintilion se află tot atâtea miliarde câte unități se află într-un miliard. Ca să se adune o cantitate de apă atât de mare, ar trebui ca toate fluviile pământului să curgă timp de patruzeci de mii de ani. În decursul erelor geologice, după perioada focului a urmat perioada apei. La început a fost apă pretutindeni. Apoi, rând pe rând, în timpurile siluriene, au apărut crestele munților, s-au ivit insule, care au dispărut apoi înecate de potopuri parțiale și au apărut din nou, s-au lipit strâns unele de altele, au format continente și în sfârșit pământurile s-au fixat din punct de vedere geografic așa cum le vedem astăzi. Pământul ieșit deasupra apelor măsura treizeci și șapte de milioane șase sute cincizeci și șapte de mii de mile pătrate, sau douăsprezece mii nouă sute șaisprezece milioane de hectare.
Configurația continentelor îngăduie împărțirea apelor în cinci părți: Oceanul înghețat de Nord, Oceanul înghețat de Sud, Oceanul Indian, Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific.
Pacificul se întinde de la nord la sud între cele două cercuri polare și de la vest la est între Asia și America, pe o întindere de 145° în longitudine. Este cel mai liniștit dintre oceane; curenții săi sunt largi și lenți; mareele – nu prea puternice și ploile bogate. Acesta este oceanul pe care soarta m-a făcut să-l străbat mai întâi, în împrejurările cele mai ciudate.
— Dacă n-aveți nimic împotrivă, domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, vom stabili punctul în care ne aflăm, ca să fixăm astfel începutul călătoriei noastre. Este ora douăsprezece fără un sfert. Să urcăm la suprafața apei.
Căpitanul apăsă de trei ori o sonerie electrică. Pompele începură să scoată apa din rezervoare; acul manometrului arătă, prin presiunile sale diferite, mișcarea de ridicare a lui Nautilus, apoi se opri.
— Am ajuns, spuse căpitanul.
Mă îndreptai spre scara centrală, care ducea pe punte. Am urcat treptele de metal și, prin capacele deschise, am ajuns pe partea de deasupra a lui Nautilus. Puntea ieșise din apă cu numai optzeci de centimetri. Am privit vasul care, datorită formei sale de fus, semăna într-adevăr cu o țigară de foi. Am băgat de seamă că plăcile de metal, ușor suprapuse, semănau cu solzii care acoperă corpul celor mai mari reptile terestre și am înțeles atunci de ce, privindu-l chiar cu cele mai bune ocheane, oamenii îl luau totdeauna pe Nautilus drept un animal marin.
Către mijlocul punții, luntrea, pe jumătate intrată în învelișul vasului, forma o ușoară bulbucătură. Înaintea și înapoia ei se aflau două cabine nu prea înalte, cu pereții înclinați, acoperiți în parte cu lentile groase; una pentru cârmaci, alta pentru puternicul far electric care îi lumina calea.
Marea era minunată și cerul senin. Nava se legăna ușor pe valurile oceanului. O briză, venind dinspre răsărit, încrețea suprafața apei. Zarea, limpezită de cețuri, putea fi cercetată cum nu se poate mai bine. În calea noastră nu se vedea nimic; niciun colț de stâncă, nicio insuliță. Nici urmă de Abraham Lincoln, nimic altceva decât o nemărginită întindere pustie.
Cu ajutorul sextantului, căpitanul Nemo luă înălțimea soarelui, ca să determine latitudinea. Așteptă câteva minute ca astrul să ajungă la marginea orizontului. În timp ce observa, nu-i tresări nici măcar un mușchi și cred că sextantul n-ar fi putut să stea mai neclintit nici într-o mână de marmură.
— Amiază, spuse el. Dacă doriți, domnule profesor…
Aruncai o ultimă privire asupra acestei mări gălbui din preajma țărmurilor japoneze și coborâi în salonul cel mare.
Acolo, căpitanul calculă cronometric longitudinea, pe care o controla cu ajutorul observațiilor unghiurilor orare făcute mai înainte. Apoi îmi spuse:
— Domnule Aronnax, ne aflăm la 137° și 15' longitudine vestică.
— Al cărui meridian? am întrebat repede, sperând că răspunsul căpitanului îmi va dezvălui poate naționalitatea sa.
— Domnule, răspunse el, am mai multe cronometre, reglate după meridianele Parisului, Greenwichului și Washingtonului. Dar în cinstea dumneavoastră mă voi servi de cel parizian.
Răspunsul acesta nu-mi spunea nimic. M-am înclinat și comandantul reluă:
— Ne găsim la 137°15’ longitudine la apus de meridianul Parisului și la 30°7' latitudine nordică, adică la vreo trei sute de mile de coastele Japoniei. Astăzi, 8 noiembrie, la amiază, începem călătoria noastră de explorare a fundului apelor.
— Domnul să ne aibă în paza sa, răspunsei eu.
— Și acum, domnule profesor, vă las să studiați. Am hotărât ca ruta noastră să fie est-nord-est, la cincizeci de metri adâncime. Iată hărțile pe care veți putea urmări drumul. Salonul vă stă la dispoziție; cât despre mine, vă cer îngăduința de a vă părăsi.
Căpitanul Nemo mă salută și astfel rămăsei singur, cufundat în gânduri. Iar aceste gânduri se îndreptau toate spre comandantul lui Nautilus. Oare voi ști vreodată cărei naționalități aparține omul acesta straniu, care se laudă că nu aparține nici uneia? Ura sa împotriva întregii omeniri, ură care căuta poate răzbunări cumplite, cine o stârnise? Era căpitanul Nemo vreunul din acei savanți necunoscuți, un geniu, „cu care s-au purtat rău”, cum ar fi spus Conseil, vreun Galileu al timpurilor noastre, sau poate unul din acei oameni de știință ca, de pildă, americanul Maury, a cărui carieră a fost zdrobită de revoluții politice? Încă nu puteam să-mi dau seama. Mă gândeam că, deși întâmplarea mă aruncase pe bordul vasului său, deși viața îmi era în mâinile lui, căpitanul Nemo m-a primit cu răceală, dar cu ospitalitate. Totuși el nu-mi strânsese niciodată mâna pe care i-o dădusem și niciodată nu mi-o întinsese pe a sa.
Am stat o oră întreagă cufundat în gânduri, căutând să pătrund misterul care mă înconjura. Apoi, privirile mi se opriră pe harta întinsă și am pus degetul pe punctul unde se întâlneau longitudinea și latitudinea la care ne găseam. Marea, ca și continentele, își are și ea fluviile ei. Aceștia sunt curenții care pot fi recunoscuți după temperatura și culoarea lor, și dintre care cel mai important este cel cunoscut sub numele de Golf-Stream. Știința a stabilit pe glob direcțiile a cinci curenți principali: unul în nordul Atlanticului, al doilea în sudul Atlanticului, al treilea în nordul Pacificului, al patrulea în sudul Pacificului și al cincilea în sudul Oceanului Indian. Se pare că a existat și un al șaselea curent în nordul Oceanului Indian, pe vremea când Marea Caspică și Marea de Aral, unite cu marile lacuri din Asia, nu formau decât o singură întindere de apă. În punctul arătat pe hartă se desfășura unul dintre acești curenți, și anume Kuro-Scivo al japonezilor sau Fluviul Negru, care, ieșind din Golful Bengal, unde îl încălzesc razele perpendiculare ale soarelui tropical, străbate Strâmtoarea Malacca, merge de-a lungul coastei asiatice, se întinde în nordul Pacificului până în insulele Aleutine, târând cu el trunchiuri de camfor și alte produse din părțile acelea și deosebindu-se de valurile oceanului prin indigoul curat al apelor sale calde. Curentul acesta avea să-l parcurgă Nautilus. L-am urmat cu privirea; îl vedeam pierzându-se în imensitatea Pacificului și mă simțeam dus odată cu el, când Ned Land și Conseil se iviră în ușa salonului.
Cei doi tovarăși ai mei rămaseră împietriți la vederea minunățiilor îngrămădite în fața lor.
— Unde suntem? Unde suntem? strigă canadianul. La muzeul din Quebec?
— Dacă nu-i cu supărare, își dădu cu părerea Conseil, cred că ne aflăm mai degrabă la Hotelul „Sommerard”!
— Prieteni, le răspunsei eu făcându-le semn să intre, nu sunteți nici în Canada, nici în Franța, ci pe bordul lui Nautilus, la cincizeci de metri sub nivelul mării.
— Trebuie să credem, dacă domnul o spune, admise Conseil; dar vă spun drept că un asemenea salon poate uimi chiar și pe un flamand ca mine.
— Privește și miră-te, prietene, căci pentru un clasificator de talia ta e mult de lucru aici!
N-aș fi avut nevoie să-l încurajez pe Conseil, fiindcă se și aplecase peste vitrinele în care descoperise câteva specii interesante și murmura expresii din limbajul naturaliștilor: clasa gasteropodelor, familia buccinidelor, genul „porcelan”, specia Cypraea madagascariensis etc. În timpul acesta, Ned Land, pe care studiul scoicilor nu-l interesa, mă întrebă ce vorbisem cu căpitanul Nemo. Am putut cumva să descopăr cine era, de unde venea, unde mergea, spre ce adâncuri ne mână? În sfârșit, îmi puse o mie de întrebări fără să-mi lase măcar timp să-i răspund. Îi spusei tot ce știam, sau mai bine-zis tot ce nu știam, întrebându-l, la rândul meu, ce văzuse sau auzise.
— N-am văzut și n-am auzit nimic, îmi răspunse canadianul. N-am zărit nici măcar echipajul acestui vas. Nu cumva o fi și el electric?
— Cum electric?
— Pe legea mea dacă nu-mi vine să cred una ca asta! Dar dumneavoastră, domnule Aronnax, n-ați putea să-mi spuneți câți oameni sunt pe vas: zece, douăzeci, cincizeci, o sută?
— N-aș putea să-ți spun, meștere Land. Dealtfel, crede-mă, trebuie să lași la o parte pentru un timp gândul de-a pune mâna pe Nautilus sau de-a fugi. Vasul acesta e una din capodoperele industriei moderne și mi-ar fi părut rău dacă nu l-aș fi văzut! Mulți oameni ar primi să fie în locul nostru, numai ca să se poată plimba printre minunățiile de aici. Așa că uită-te liniștit și caută să nu scapi nimic din ce se petrece în jurul nostru.
— Să mă uit! strigă Ned Land. Dar nu se poate vedea nimic și nici nu vom vedea nimic din închisoarea asta de fier! Mergem, plutim, ca niște orbi…
Tocmai când Ned Land rostea cuvintele acestea, se făcu deodată întuneric desăvârșit. Luminile se stinseră, însă atât de repede, încât am simțit cum mă dor ochii, ca atunci când treci, dimpotrivă, de la întunericul cel mai adânc la lumina cea mai orbitoare.
Stăteam tăcuți și nemișcați, neștiind ce surpriză plăcută sau neplăcută ne mai așteaptă. Apoi se auzi un zgomot, ca și cum s-ar fi mișcat niște panouri pe laturile lui Nautilus.
— E sfârșitul sfârșitului! șopti Ned Land.
— Ordinul hidromeduzelor! murmură Conseil.
Dintr-o dată, salonul se lumină din ambele părți. Prin două deschizături alungite se vedeau acum valurile, luminate puternic de electricitate. Două plăci de cristal ne despărțeau de apă. M-am cutremurat mai întâi la gândul că acești pereți fragili ar putea să se spargă; dar cristalurile erau prinse în armături puternice de aramă, care le dădeau o rezistență de neînfrânt.
Marea se vedea pe o distanță de o milă împrejurul vasului. Ce priveliște! Cine ar putea să o descrie? Ce mână meșteră ar fi putut să prindă pe o pânză frumusețea luminii care străbătea prin apele limpezi și bogăția culorilor care se pierdeau spre adâncuri sau spre suprafața apei?
Se știe cât de străvezii sunt apele mărilor. Ele întrec în limpezime apele de munte. Și chiar substanțele minerale și organice care se găsesc în ele le măresc transparența. În unele părți ale oceanului, de pildă în Antile, nisipul de pe fund se vede la o adâncime de o sută patruzeci și cinci de metri, iar razele soarelui se pare că pătrund până la o adâncime de trei sute de metri. Dar în mediul fluid pe care îl străbătea Nautilus, strălucirea electrică se producea chiar în sânul valurilor. Acolo nu mai era o apă luminată, ci o lumină lichidă.
Dacă admitem presupunerea lui Ehrenberg, care crede într-o luminație fosforescentă a fundului mărilor, atunci apare neîndoios că natura a destinat locuitorilor mării una din cele mai minunate priveliști. De lucrul acesta mi-am putut da seama privind miile de jocuri ale luminii. Aveam, de o parte și de alta, câte o fereastră deschisă spre adâncurile neexplorate. Întunecimea salonului făcea ca lumina de afară să fie și mai puternică, iar noi priveam ca și cum cristalurile limpezi din fața noastră ar fi fost geamurile unui acvariu imens.
Nautilus părea că nu se mișcă. Și asta, din pricină că ne lipseau punctele de reper. Uneori, totuși, valurile despicate de pintenul vasului fugeau pe dinaintea ochilor noștri cu o viteză extraordinară.
Priveam fermecați, strânși unul lângă altul în fața geamurilor, muți de uimire, când Conseil spuse:
— Ai vrut să vezi, prietene Ned; ei, iată, acuma vezi!
— Grozav! Grozav! șoptea întruna canadianul, care, uitându-și pentru o clipă mânia și planurile de evadare, privea încremenit. Face să vii din cele mai depărtate colțuri ale lumii pentru o asemenea priveliște!
— Da, spusei eu, înțeleg acum viața căpitanului Nemo! Și-a făcut o lume a lui, în care găsește cele mai uimitoare minuni!
— Dar peștii? întrebă canadianul. Nu văd peștii!
— La ce bun, prietene Ned, răspunse Conseil, tot nu-i cunoști.
— Cum! Nu-i cunosc eu, care sunt pescar?! strigă Ned Land.
Și între cei doi începu o discuție pe tema aceasta, dat fiind că amândoi cunoșteau peștii, dar fiecare în felul lui.
Toată lumea știe că peștii formează clasa a patra și ultima din încrengătura vertebratelor. Ei au fost definiți astfel: „vertebrate cu circulația dublă și cu sângele rece, care respiră prin branhii și sunt adaptate la viața din apă”. Ei formează două categorii deosebite: categoria peștilor osoși, adică a acelor pești care au coloana vertebrală formată din vertebre osoase, și a doua categorie, a peștilor cartilaginoși, adică a acelora a căror coloană vertebrală este formată din vertebre cartilaginoase.
Canadianul cunoștea poate aceste deosebiri, dar Conseil știa mult mai multe decât el și acum, fiind prieteni, ar fi dorit din toată inima ca Ned să nu fie mai puțin instruit. De aceea îi spuse:
— Tu ești un ucigător de pești, prietene Ned, un pescar cât se poate de dibaci și pesemne că ai prins foarte multe dintre aceste animale interesante. Dar aș pune rămășag că nu știi să-i clasifici.
— Ba știu, răspunse cu seriozitate vânătorul de balene. Peștii sunt de două feluri: unii care se mănâncă și alții care nu se mănâncă.
— Asta e o clasificare de mâncăcios, zise Conseil. Dar ia spune-mi: știi care e deosebirea dintre peștii osoși și peștii cartilaginoși?
— Poate că da, Conseil.
— Și cum se subîmpart aceste două mari clase?
— Habar n-am, răspunse canadianul.
— Atunci, prietene Ned, ascultă și bagă bine la cap! Peștii osoși se subîmpart în șase ordine: întâi acantopterigienii, care au falca de sus întreagă și mobilă, iar branhiile în formă de pieptene. Acest ordin cuprinde cincisprezece familii, adică trei sferturi dintre toți peștii cunoscuți. Ca exemplu: bibanul.
— Destul de bun la gust, spuse Ned.
— În al doilea rând, urmă Conseil, vin abdominalii care au înotătoarele ventrale sub pântec și în urma celor pectorale, fără a fi prinse de oasele umerilor, ordin împărțit în cinci familii și cuprinzând cea mai mare parte a peștilor de apă dulce. Ca exemplu: crapul și știuca.
— Mda! mormăi canadianul cu dispreț. Pești de apă dulce.
— În al treilea rând, spuse Conseil, avem subbrahienii, ale căror aripioare ventrale sunt prinse sub aripioarele pectorale și agățate de oasele umerilor. Acest ordin cuprinde patru familii, din care fac parte: cambula, limanda, calcanul, rombul, limba de mare etc…
— Foarte buni, foarte buni! strigă canadianul, care nu putea să privească peștii decât ca pe ceva care poate sau nu poate fi mâncat.
— În al patrulea rând, urmă Conseil, fără a-și pierde cumpătul, avem apodele cu corpul alungit, fără aripioare ventrale, acoperite cu o piele groasă și de multe ori cleioasă, ordin care nu cuprinde decât o familie. Ca exemplu: țiparul și gimnotul.
— Nu tocmai bun, făcu Ned.
— În al cincilea rând vin lofobranhii, care au fălcile întregi și libere, dar ale căror branhii sunt formate din mici tufe așezate perechi de-a lungul arcurilor branhiale. Acest ordin cuprinde o familie. Ca exemplu: calul de mare și pegasul-dragon.
— Rău! Foarte rău! răspunse Ned.
— În sfârșit, în al șaselea rând avem plectognații. Ei au osul maxilar fixat pe latura intermaxilarului care formează falca, cu arcada palatină lipită de craniu, ceea ce o face imobilă – ordin care nu are aripioare ventrale adevărate și care se compune din două familii. Ca exemplu: tetrodonul și peștele-lună.
— Buni ca să facă de râs cratița în care îi pui! strigă canadianul.
— Ai înțeles, prietene Ned? întrebă atotștiutorul Conseil.
— N-am înțeles nimic, prietene Conseil, dar dă-i înainte, fiindcă-mi placi!
— Cât despre peștii cartilaginoși, urmă Conseil fără să se tulbure, ei cuprind numai trei ordine.
— Cu atât mai bine! făcu Ned.
— Primul ordin este al ciclostomilor, ale căror fălci sunt unite de un inel mobil și ale căror branhii se deschid prin numeroase găuri. Acest ordin cuprinde o singură familie; din ea face parte chișcarul.
— Poate să-ți placă, spuse Ned.
— Vine apoi ordinul selacienilor, cu branhiile asemănătoare ciclostomilor, dar a căror falcă inferioară este mobilă. Acest ordin, cel mai însemnat din întreaga clasă, cuprinde două familii. Ca exemplu: pisica de mare și rechinul.
— Ce, strigă Ned, pisicile de mare și rechinii la un loc?! Prietene Conseil, te sfătuiesc, în interesul pisicilor de mare, să nu-i pui în aceeași oală.
— Al treilea ordin este al sturionilor, ale căror branhii sunt deschise în mod obișnuit printr-o singură tăietură, având un opercul – ordin care cuprinde patru genuri. Ca exemplu: nisetrul.
— Aha, l-ai păstrat pentru la urmă pe cel mai bun, așa îmi închipui, cel puțin! Asta-i tot?
— Da, și bagă de seamă că, știind toate astea, tot nu știi mare lucru, fiindcă familiile se împart în genuri, în subgenuri, în specii, în varietăți…
— Ia te uită, Conseil, spuse canadianul, aplecându-se spre geam, tocmai trec niște „varietăți”!
— Da, pești! strigă Conseil. Parcă am fi în fața unui acvariu!
— Nu-i același lucru, îi răspunsei eu. Acvariul nu e decât o cușcă, pe câtă vreme peștii pe care îi privim acum sunt liberi ca pasărea în aer.
— Hai, Conseil, zi-le pe nume, zi-le pe nume! făcu Ned Land.
— Asta e prea greu pentru mine, răspunse Conseil. Însă domnul ar putea.
Și într-adevăr, dacă Conseil era un clasificator neîntrecut, în schimb nu era naturalist, și nu știu dacă ar fi putut să distingă un ton de o bonită. Într-un cuvânt, se deosebea cu totul de canadian, care putea să spună pe nume, fără urmă de șovăială, tuturor acestor pești.
— Un balist! spusei eu.
— Și încă unul chinezesc, adăugă Ned Land.
— Genul baliștilor, familia sclerodermelor, ordinul plectognatelor, șopti Conseil.
Fără doar și poate că împreună – Ned și Conseil – ar fi întruchipat un naturalist de seamă.
Canadianul nu se înșelase. Un grup de baliști, cu corpul turtit, cu pielea zgrunțuroasă, cu câte un ghimpe ascuțit pe aripioara dorsală, se juca în preajma lui Nautilus, mișcându-și cele patru rânduri de țepi din jurul cozii. Nimic nu putea fi mai frumos decât să le vezi pielea, cenușie deasupra, albă dedesubt, ale cărei pete aurii sclipeau în viitoarea întunecată a valurilor. Printre ei fâlfiiau vulpile de mare, asemenea unor pânze luate de vânt, și între acestea am zărit, spre marea mea bucurie, o vulpe de mare chinezească având spinarea galbenă, pântecele roz și trei țepușe dinapoia ochilor; o specie foarte rară și de a cărei existență se îndoiau mulți pe vremea lui Lacépède, care nu o văzuse decât într-o culegere de desene japoneze.
Timp de două ore o întreagă armată de pești îl însoți pe Nautilus. În mijlocul jocurilor și salturilor lor, în timp ce se întreceau în frumusețe, în strălucire și în iuțeală, am deosebit labrul verde; barbunul, însemnat cu o dublă dungă neagră; guvidul eleotris, cu coada rotunjită, alb la culoare și pătat cu violet pe spinare; scrumbia japoneză, minunatul macrou al acestor mări, cu trupul albastru și capul argintiu; strălucitorii azurori, al căror nume singur ține loc de orice descriere; spari vărgați, cu aripioarele împestrițate cu albastru și galben; spari cu fâșii, înviorați de o bandă neagră pe coadă; spari zonefori, încinși cu eleganță în cele șase cingători ale lor; aulostomi, adevărate guri-de-flaut sau sitari-de-mare, dintre care câteva exemplare ajungeau la un metru lungime; salamandre japoneze; murene-echidne, șerpi lungi de șase picioare, cu ochii mici și vii și cu gura largă, plină de dinți, și altele. Îi priveam cuprinși de o încântare fără margini. Strigătele noastre de uimire nu mai conteneau. Ned numea peștii, Conseil îi clasifica, iar eu le admiram vioiciunea mișcărilor și frumusețea formelor. Niciodată nu-mi fusese dat să văd aceste animale mișcându-se vii și libere în elementul lor.
N-am să numesc aici toate varietățile care au trecut prin fața ochilor noștri, toată colecția mărilor Japoniei și Chinei. Peștii se strângeau în jurul vasului, mai numeroși decât păsările cerului, atrași fără îndoială de strălucitorul focar al luminii electrice.
Deodată în salon se făcu lumină. Obloanele metalice se închiseră și priveliștea minunată dispăru. Am stat așa, gândindu-mă la câte văzusem, până când privirea mi s-a oprit pe instrumentele atârnate de pereți. Busola arăta tot direcția est-nord-est, manometrul indica o presiune de cinci atmosfere, deci o adâncime de cincizeci de metri, iar lochul electric arăta că înaintam cu o viteză de cincisprezece mile pe oră.
L-am așteptat pe căpitanul Nemo. Dar el n-a venit. Orologiul bătu ora cinci.
Ned Land și Conseil se întoarseră în cabina lor. Am pornit și eu spre camera mea. Acolo am găsit gata pregătită masa, care se compunea dintr-o supă de broască țestoasă, făcută din cele mai fragede carete, apoi dintr-un fel de barbun cu carnea albă, puțin înfoiată, al cărui ficat, gătit separat, mi s-a părut foarte gustos, și din mușchi de holocantă imperială, al cărei gust mi se păru mai bun decât al somonului.
Mi-am petrecut seara citind, scriind, gândind. Apoi, cuprins de somn, m-am întins pe patul meu de iarbă de mare și-am adormit adânc, în timp ce Nautilus aluneca prin repedele curent al Fluviului Negru.