Golful Vigo
Atlanticul! Uriașă întindere de apă care acoperă suprafața a douăzeci și cinci milioane de mile pătrate, lungă de nouă mii și având o lățime mijlocie de două mii șapte sute de mile. Întindere de apă deosebit de însemnată și totuși aproape necunoscută celor vechi. În afară poate de cartaginezi, acești olandezi ai antichității, care în drumurile lor comerciale vizitau țărmurile vestice ale Europei și Africii. Ocean ale cărui țărmuri cu cotituri paralele cuprind un perimetru uriaș, udat de cele mai mari fluvii din lume: Saint Laurent, Mississippi, Amazonul, La Plata, Orinocul, Nigerul, Senegalul, Elba, Loara, Rinul, care îi aduc ape din țările cele mai civilizate ca și din ținuturile cele mai sălbatice. Câmp măreț, brăzdat fără încetare de corăbiile tuturor națiunilor, adăpostit sub toate pavilioanele din lume și străjuit de cele două groaznice capuri temute de toți navigatorii: Capul Horn și Capul Furtunilor! Nautilus îi despica apele cu ascuțișul pintenului său, după ce străbătuse în trei luni și jumătate aproape zece mii de leghe, drum mai lung decât circumferința pământului. Încotro ne duceam acum și ce ne aștepta în viitor? După trecerea Gibraltarului, Nautilus porni spre larg. Ridicându-se la suprafață, ne-am putut relua plimbările zilnice pe punte.
M-am urcat îndată însoțit de Ned Land și Conseil. La douăsprezece mile depărtare se zărea Capul Sf. Vincențiu, care formează vârful sud-vestic al Peninsulei spaniole. Vântul bătea cu tărie dinspre sud. Marea, furioasă, ne clătina cu putere vasul. Era aproape cu neputință să stai pe puntea biciuită în fiecare clipă de valuri. Am coborât, după ce respirasem câteva guri de aer proaspăt. Mă retrăsesem în camera mea, în timp ce Conseil se îndrepta spre cabină, când Ned Land veni îngrijorat după mine. Goana noastră prin Mediterana nu-i îngăduise să-și ducă planurile la îndeplinire, de aceea canadianul abia își putea ascunde mâhnirea.
După ce închise ușa, el se așeză privindu-mă tăcut.
— Dragă Ned, i-am spus, te înțeleg, dar să știi că n-ai nicio vină. Așa cum a călătorit până acum Nautilus, ar fi fost o nebunie să te gândești la fugă!
Ned Land nu-mi răspunse. Numai sprâncenele lui încruntate și buzele strânse dovedeau îndârjirea unei idei fixe.
— Ascultă, Ned, am urmat eu, nu trebuie să deznădăjduiești. Mergem de-a lungul coastei portugheze. Franța și Anglia sunt la doi pași și vom găsi ușor un refugiu acolo. Dacă Nautilus s-ar fi îndreptat spre sud, după trecerea Gibraltarului, ducându-ne spre regiunile fără continente, ți-aș împărtăși îngrijorarea. Dar acum știm că Nemo nu fuge de mările civilizate, și în câteva zile cred că ai să poți încerca să evadezi cu oarecare siguranță.
Ned Land mă privi și mai neclintit, apoi se hotărî să-și descleșteze gura:
— În seara asta! zise el.
Am sărit în picioare. Mărturisesc că nu eram pregătit pentru o asemenea veste. Aș fi voit să-i răspund canadianului, dar îmi pierise graiul.
— Ne-am înțeles să așteptăm o împrejurare prielnică, urmă Ned Land. Acum o avem. Astă-seară vom fi numai la câteva mile de coasta spaniolă. Noaptea e întunecoasă. Vântul suflă dinspre larg. Mi-ai dat cuvântul, domnule Aronnax. Mă bizui pe dumneata.
Pentru că tăceam, canadianul se ridică, apropiindu-se de mine:
— Astă-seară la ora nouă, spuse el. L-am înștiințat și pe Conseil. La ora aceea, căpitanul Nemo se închide în odaia lui și probabil se culcă. Nici mecanicii și nici oamenii echipajului nu ne pot vedea. Conseil și cu mine ne vom urca pe scara principală. Dumneata, domnule Aronnax, vei rămâne ca să aștepți semnalul nostru în bibliotecă, la doi pași de noi. Vâslele, catargul și pânzele sunt în luntre. Am izbutit să pun acolo și niște provizii. Mi-am făcut rost și de o cheie franceză, ca să dau drumul șuruburilor ce țintuiesc luntrea de Nautilus. Așa că totul e gata. Pe astă-seară, deci!
— Marea e agitată…
— E drept, îmi răspunse canadianul, dar trebuie să îndrăznim. Pentru libertate trebuie să faci orice. Dealtfel, luntrea e solidă, și câteva mile cu ajutorul vântului nu-i mare lucru. Cine știe dacă mâine nu vom fi la o sută de leghe în larg! Dacă împrejurările ne ajută, între orele zece și unsprezece ori punem piciorul pe uscat, ori pierim. Așadar, cu voia Domnului, pe deseară!
Spunând acestea, canadianul plecă, lăsându-mă buimăcit. Îmi închipuisem că, atunci când se va ivi prilejul de fugă, voi avea vreme să mă gândesc, să ne sfătuim pe îndelete. Acum însă încăpățânatul meu tovarăș nu-mi îngăduia asta. Și, la urma urmei, ce aș fi putut să-i spun? Ned Land avea de-o sută de ori dreptate! Împrejurarea aproape că se ivise și el o folosea. Puteam oare să-mi calc cuvântul și să pun în cumpănă viitorul tovarășilor mei pentru un interes personal? Poate că mâine căpitanul Nemo avea să ne ducă departe de orice țărm. În clipa aceea, o șuierătură puternică mă încunoștința că rezervoarele s-au umplut și că Nautilus se scufundă sub valurile Atlanticului.
Am rămas în camera mea, pentru că nu voiam să mă întâlnesc cu Nemo, în fața căruia mi-aș fi putut ascunde cu greu tulburarea. Am petrecut astfel o zi tristă, frământându-mă între dorința de a mă vedea liber și părerea de rău că-l părăsesc pe minunatul Nautilus, lăsându-mi studiile submarine neterminate! Să părăsesc astfel „Atlanticul meu”, cum îmi plăcea să-i spun, fără să-i cercetez adâncurile, fără să-i fur tainele pe care mi le dezvăluiseră mările Indiilor și Pacificului! Ar însemna să scap din mână romanul de la primul volum, să-mi întrerup visul în clipa cea mai frumoasă! Câte ceasuri grele se scurseră astfel, când închipuindu-mi că sunt în afară de orice primejdie, pe uscat, împreună cu tovarășii mei, când dorind, împotriva rațiunii mele, ca vreo întâmplare neașteptată să împiedice realizarea planurilor lui Ned Land. De două ori m-am dus în salon. Voiam să cercetez busola. Voiam să știu dacă direcția lui Nautilus ne apropia, într-adevăr, sau ne depărta de țărm. Dar submarinul plutea încă în apele portugheze îndreptându-se spre nord, de-a lungul țărmului. Trebuia deci să mă supun și să-mi pregătesc fuga. Bagajul nu-mi era greu: notele zilnice și atât. Mă întrebam ce va gândi căpitanul Nemo despre fuga noastră, câte griji, cât rău îi va pricinui ea, poate, și ce va face dacă o va descoperi sau dacă noi nu vom izbuti! În ce mă privește, nu-i găseam nicio vină, dimpotrivă, fusese o gazdă cum nu se poate mai primitoare. Dar nici noi nu puteam fi învinuiți de nerecunoștință pentru că îl părăseam. Doar nu făcuserăm niciun jurământ care să ne lege pentru totdeauna de el. Nemo se bizuise numai pe puterea împrejurărilor, și nu pe cuvântul nostru, ca să ne țină pentru totdeauna lângă el. Cerința lui de-a rămâne veșnic prizonieri pe vas, mărturisită pe față, ne îndreptățea încercările de fugă.
Nu-l mai văzusem pe căpitan de când fuseserăm pe insula Santorin. Aveam să-l mai văd oare înaintea plecării? Aș fi dorit – dar totodată mă temeam. Căutam să-mi dau seama dacă nu cumva i se aud pașii în camera de alături. Niciun zgomot. Camera părea pustie. Oare se mai afla pe bord omul acesta ciudat? Din noaptea în care luntrea plecase de pe Nautilus într-o misiune tainică, mi se schimbaseră oarecum părerile despre căpitanul Nemo. Eram încredințat, orice ar fi spus, că tot mai avea anumite legături cu uscatul. Oare nu-și părăsea niciodată submarinul? Se scurgeau uneori săptămâni de-a rândul fără să-l întâlnesc. Ce făcea el în timpul acesta? Nu cumva, atunci când eu îl credeam retras în singurătate, căpitanul Nemo îndeplinea undeva, departe, vreo misiune despre care nu puteam ști nimic?
Mă munceau tot felul de gânduri. Într-o stare ca aceea în care mă găseam, întrebările și presupunerile vin cu nemiluita. Mă cuprinsese o neliniște groaznică. Ziua părea că nu se mai sfârșește. În așteptare, orele treceau mai încet ca oricând, parcă în ciuda nerăbdării mele. Mi se aduse masa, în cameră, ca de obicei. Am mâncat fără poftă, din pricina gândurilor care mă năpădiseră. La ora șapte m-am ridicat de la masă. O sută douăzeci de minute – le socotisem bine – mă mai despărțeau de clipa în care trebuia să-l întâlnesc pe Ned Land. Mă simțeam din ce în ce mai neliniștit. Pulsul îmi bătea cu putere. Nu mai puteam sta locului. Mă plimbam întruna, încercând să-mi liniștesc prin mișcare frământările minții. Teama că am putea pieri în timpul îndrăzneței noastre încercări de fugă nu mă tulbura defel; dar îmi bătea inima numai la gândul că s-ar putea ca planurile să ne fie descoperite înainte de a fugi de pe Nautilus și că va trebui să dau ochi cu căpitanul Nemo, mânios sau, și mai rău, mâhnit de trădarea mea.
Voiam să revăd salonul pentru ultima oară. Străbătând coridorul, ajunsei în muzeul unde petrecusem atâtea ore plăcute și folositoare.
Priveam toate bogățiile, toate comorile acelea, ca un om aflat în pragul unui surghiun veșnic, al unei plecări fără întoarcere. Minunile naturii, capodoperele de artă în mijlocul cărora îmi petrecusem viața în ultimul timp, trebuia acum să le părăsesc pentru totdeauna. Aș fi vrut să mă mai uit o dată prin fereastra salonului în apele Atlanticului, dar obloanele erau închise ermetic și o placă de metal mă despărțea de oceanul pe care nu-l cunoșteam încă.
Plimbându-mă astfel prin salon, am ajuns lângă ușa care dădea în camera căpitanului. Spre uimirea mea, îmi dădui seama că ușa e întredeschisă. Fără voie, m-am tras înapoi. Dacă Nemo era în cameră, putea să mă vadă. Neauzind însă niciun zgomot m-am apropiat din nou. Încăperea era goală. Am deschis ușa și am pășit înăuntru. Camera avea aceeași înfățișare aspră, semănând cu chilia unui pustnic. Privirile mi se opriră pe câteva gravuri prinse în perete, pe care la prima vizită nu le observasem. Erau portretele acelor oameni vestiți, a căror viață a fost o jertfă neîntreruptă în folosul unei mărețe idei omenești: Kosciuszko, eroul care a murit strigând: „Finis Poloniae!”; Botzaris, Leonida al grecilor moderni; O'Connell, apărătorul Irlandei; Washington, întemeietorul Uniunii Americane; Manin, patriot italian, Lincoln, ucis de glonțul unui partizan al sclaviei, și, în sfârșit, luptătorul pentru dezrobirea negrilor, martirul John Brown, atârnat în spânzurătoare, așa cum l-a desenat, atât de cumplit, creionul lui Victor Hugo. Ce legătură exista între sufletele acelea eroice și sufletul căpitanului Nemo? Puteam ghici, din colecția de portrete, taina vieții lui? Era oare și el apărătorul popoarelor subjugate, eliberatorul sclavilor? Luase parte la ultimele ciocniri politice sau sociale ale secolului nostru? Fusese oare unul dintre eroii cumplitului război american, război jalnic și pe veci glorios?…
Deodată, ornicul bătu ora opt. Prima bătaie mă smulse din visuri. Tresării ca și cum un ochi nevăzut mi-ar fi citit gândurile cele mai ascunse și fugii afară din cameră. În salon, privirea mi se opri pe busolă. Ne îndreptam mereu spre nord. Indicatorul arăta o viteză potrivită, iar manometrul o adâncime de aproape șaizeci de picioare. Împrejurările erau deci prielnice planurilor canadianului.
M-am reîntors în camera mea, ca să îmbrac hainele groase: cizme de mare, căciulă de lutru și cazaca de byssus căptușită cu piele de focă. Eram gata. Așteptam. Doar vâjâitul elicei mai tulbura liniștea. Ascultam atent dacă nu cumva se aude vreo larmă de voci care să mă înștiințeze că Ned Land a fost prins pe când se pregătea de fugă. Mă năpădise o îngrijorare de moarte. Încercam zadarnic să-mi recapăt sângele rece.
La ora nouă fără câteva minute mi-am lipit urechea de ușa camerei căpitanului. Niciun zgomot. Am ieșit din camera mea și m-am întors în salonul pustiu, cufundat în semiîntuneric.
Am deschis ușa care dădea în bibliotecă. Aceeași întunecime, aceeași singurătate. M-am așezat lângă ușa dinspre scara centrală, hotărât să aștept acolo semnalul lui Ned Land. În clipa aceea, vâjâitul elicei începu să slăbească, apoi se opri cu totul. De ce își schimbase oare Nautilus mersul? Oprirea va înlesni sau va zădărnici planurile lui Ned Land? N-aș fi putut spune. Tăcerea era atât de adâncă, încât îmi auzeam bătăile inimii. Deodată simții o zguduitură ușoară. Am înțeles că Nautilus s-a oprit pe fundul oceanului și asta îmi mări îngrijorarea. Semnalul canadianului întârzia. Mă simțeam îndemnat să-l caut pe Ned Land și să-l conving să-și amâne încercarea, îmi dădeam seama că nu mai navigam în condițiile obișnuite… În clipa aceea ușa salonului se deschise și apăru căpitanul Nemo.
— Ah, domnule profesor, mi se adresă el prietenește, vă căutam. Cunoașteți istoria Spaniei?
Chiar dacă cineva ar fi cunoscut pe de rost istoria patriei sale, fiind atât de buimăcit și de tulburat cum eram eu în clipa aceea, sunt sigur că nu și-ar fi amintit o iotă măcar.
— Ei, domnule profesor, repetă căpitanul Nemo, ați auzit ce v-am întrebat? Cunoașteți istoria Spaniei?
— Foarte puțin, bâiguii eu.
— Așa sunt savanții, spuse căpitanul, nu știu și pace! Atunci luați loc, adăugă el. Să vă povestesc un episod curios din istoria acestei țări.
Căpitanul se întinse pe divan și eu, vrând, nevrând, mă așezai lângă el, în semiîntuneric.
— Domnule profesor, îmi spuse el, vă rog să mă ascultați cu atenție. Povestirea are să vă intereseze dintr-un anumit punct de vedere, pentru că răspunde unei probleme pe care sunt sigur că n-ați putut-o rezolva.
— Vă ascult, domnule căpitan, zisei eu, neștiind unde vrea să ajungă și întrebându-mă dacă ceea ce voia să-mi povestească avea vreo legătură cu planurile noastre de fugă.
— Domnule profesor, începu căpitanul Nemo, cu voia dumneavoastră o să ne reîntoarcem la anul 1702. Știți prea bine că în epoca aceea regele dumneavoastră, Ludovic al XIV-lea, crezând că-i destul să facă un gest de despot ca să vâre Pirineii în pământ, i-a silit pe spanioli să-l recunoască drept rege pe ducele de Anjou, nepotul său. Ducele, care a domnit, mai bine sau mai rău, sub numele de Filip al V-lea, a avut dușmani puternici în afară. Într-adevăr, cu un an înainte, casele regale ale Olandei, Austriei și Angliei încheiaseră un tratat de alianță la Haga, cu scopul de a-i răpi lui Filip al V-lea coroana Spaniei, ca să o pună pe capul unui arhiduce numit, dinainte, Carol al III-lea.
Filip trebuia deci să țină piept coaliției. Dar n-avea aproape deloc soldați și nici marinari. Bani ar fi avut, dacă navele spaniole, încărcate cu aur și argint din America, ar fi putut răzbate până la porturi. Deci, spre sfârșitul lui 1702, se aștepta un convoi bogat. Dar fiindcă marina puterilor coalizate străbătea Atlanticul în lung și în lat, paza convoiului trebuia făcută de Franța, care trimisese în acest scop o flotă de douăzeci și trei de vase, comandată de amiralul Château-Renaud.
Convoiul era așteptat să sosească la Cadix, când amiralul, aflând că flota engleză stă la pândă prin meleagurile acelea, se hotărî să debarce într-un port francez.
Comandanții spanioli ai convoiului se ridicară împotriva acestei hotărâri. Ei țineau morțiș să debarce într-un port spaniol și, fiindcă nu se putea la Cadix, cerură să fie duși în Golful Vigo, situat pe coasta nord-vestică a Spaniei, care nu era blocată. Amiralul Château-Renaud se supuse, într-o clipă de slăbiciune, cererii lor, și corăbiile intrară în Golful Vigo. Din nenorocire, golful formează o radă deschisă, care nu poate fi apărată în niciun fel. Corăbiile trebuiau deci să fie descărcate înainte de sosirea flotei inamice și ar fi fost timp de ajuns pentru aceasta, dacă nu s-ar fi ivit pe negândite o ceartă nenorocită iscată din rivalitate. Urmăriți înlănțuirea faptelor? mă întrebă căpitanul Nemo.
— Da, îi răspunsei neștiind încă unde voia să ajungă cu lecția lui de istorie.
— Atunci să vă povestesc mai departe. Iată ce s-a întâmplat: negustorii din Cadix aveau privilegiul ca să primească numai ei mărfurile aduse din Indiile occidentale. Deci, a debarca aurul corăbiilor în Golful Vigo, însemna să le încalci privilegiul. Așa că se plânseră la Madrid și obținură de la slabul Filip al V-lea hotărârea ca întreg convoiul, cu mărfuri cu tot, să rămână sechestrat în rada de la Vigo, până când flotele dușmane se vor depărta.
În timp ce se lua hotărârea asta, la 22 octombrie 1702, vasele engleze sosiră în Golful Vigo. Amiralul Château-Renaud se luptă vitejește, cu toate că avea mai puține forțe. Dar când văzu că bogățiile convoiului sunt pe cale să cadă în mâna dușmanului, el dădu foc și găuri corăbiile, care se scufundară împreună cu comorile lor uriașe.
Căpitanul Nemo se opri. Mărturisesc că încă nu vedeam în ce măsură putea să mă privească povestirea asta.
— Și apoi? îl întrebai.
— Ei bine, domnule Aronnax, ne aflăm în Golful Vigo și dacă vreți, puteți să-i pătrundeți tainele.
Căpitanul se ridică și mă îndemnă să-l urmez. Avusesem vreme să-mi vin în fire. Salonul era întunecat, dar prin ferestrele străvezii sclipeau valurile. Am privit afară. În jurul lui Nautilus, pe o întindere de o jumătate de milă, razele electrice luminau apa. Fundul nisipos era neted și curat. Oamenii echipajului, în costume de scafandri, se străduiau să deșerte mai multe butoaie putrezite și lăzi sparte care zăceau în mijlocul unor resturi de nave înnegrite de vreme. Din butoaiele și lăzile acelea se rostogoleau lingouri de aur și de argint, cascade de piaștri și de juvaeruri, acoperind nisipul. Oamenii încărcați cu prețioasa lor pradă urcau pe bordul lui Nautilus și se reîntorceau apoi ca să reînceapă nesfârșitul pescuit de aur și argint. Înțelesei. Aici avusese loc bătălia din 22 octombrie 1702. Chiar în locul acesta se scufundaseră corăbiile cu încărcătura lor așteptată de guvernul spaniol. Aici venea căpitanul Nemo să încaseze, după trebuință, milioanele cu care își încărca vasul. Pentru el, și numai pentru el, trimisese America metalele ei prețioase. El era singurul moștenitor direct al comorilor smulse incașilor și celor învinși de Fernando Cortez.
— V-ați închipuit, domnule profesor, că marea ar putea ascunde atâtea bogății? mă întrebă el zâmbind.
— Știam că argintul care se află în mări este socotit la două milioane de tone.
— Fără îndoială; dar ca să extragi argintul acesta, cheltuielile ar întrece câștigul. Aici nu fac decât să culeg ceea ce oamenii au pierdut; și nu numai în Golful Vigo, ci și în mii de alte locuri unde s-au petrecut naufragii și care sunt notate pe harta mea submarină. Acum înțelegeți de ce sunt miliardar?
— Înțeleg, domnule căpitan. Dați-mi voie cu toate astea să vă spun că, exploatând Golful Vigo, n-ați făcut altceva decât să o luați înainte unei alte societăți.
— Nu vă înțeleg…
— Există o societate care a obținut de la guvernul spaniol privilegiul de a căuta corăbiile înecate. Acționarii sunt momiți de câștigurile nemaipomenite care îi așteaptă, fiindcă valoarea comorilor naufragiate este prețuită la cinci sute de milioane.
— Cinci sute de milioane! îmi răspunse căpitanul Nemo. Au fost acolo, dar nu mai sunt.
— Într-adevăr! îi răspunsei. Ar fi bine să se milostivească cineva cu acționarii și să-i înștiințeze. Dar te pomenești că au să se și supere pe cel care îi va înștiința, fiindcă, de obicei, jucătorilor le pare mai rău când își pierd speranțele nesăbuite, decât atunci când își pierd banii. La urma urmei, îi plâng mai puțin pe acționari decât pe miile de nenorociți cărora bogățiile astea le-ar folosi cu adevărat. Așa, ele rămân pierdute pentru totdeauna.
Înainte încă de a termina, am simțit că vorbele mele îl răniseră pe căpitanul Nemo.
— Pierdute! spuse el, cu înflăcărare. Credeți că bogățiile astea sunt pierdute, dacă le culeg eu? Credeți că pentru mine le adun? Cine vă spune că nu le folosesc cum trebuie? Vă închipuiți că nu știu că sunt pe lume ființe care suferă, popoare asuprite, nenorociți de ajutat, victime de răzbunat? Nu pricepeți…?
Căpitanul Nemo se opri deodată. Poate îi părea rău că-mi spusese prea multe. Dar eu ghicisem. Orice motive l-ar fi împins să-și caute libertatea în fundul mărilor, el rămăsese înainte de toate om! Inima lui tresărea încă la suferințele omenirii, iar nemărginita lui milă se îndrepta spre neamurile înrobite, ca și spre fiecare om în parte! Înțelegeam acum cui trimisese milioanele, când Nautilus trecuse prin apele Cretei răsculate!