Câteva zile pe uscat
Coborârea la țărm m-a mișcat adânc. Ned Land încerca pământul cu piciorul, de parcă ar fi avut de gând să-l ia în stăpânire. Și cu toate astea, de abia trecuseră două luni de când eram „pasagerii” – ca să folosesc un cuvânt al căpitanului Nemo – sau mai exact prizonierii comandantului lui Nautilus. În câteva minute am ajuns lângă coastă. Pământul era aproape în întregime madreporic și doar unele albii de torenți, secate, presărate cu sfărâmături granitice, mai arătau că insula avusese o formație primordială. În fața noastră se întindeau păduri minunate, acoperind zarea. Arbori uriași, atingând înălțimea de două sute de picioare, își legau ramurile prin ghirlande de liane, formând adevărate hamacuri legănate de vânt. Creșteau acolo, amestecându-se din belșug, mimoze, ficuși, casuarine, arbori de tec, hibiscuși, pendanus și palmieri, iar la adăpostul bolților verzi, pe lângă tulpinile lor gigantice, se înălțau orhidee, plante leguminoase și ferigi.
Dar canadianul nici nu luă măcar în seamă minunatele specii ale florei papuasiene. Pe el nu-l interesa frumusețea acestora, ci folosul pe care ele l-ar fi putut aduce. Zărind un cocotier, doborî câteva fructe pe care le desfăcu îndată; am băut împreună laptele și am mâncat miezul cu o plăcere care protesta împotriva mesei obișnuite de pe Nautilus.
— Strașnice! făcu Ned Land.
— Grozave! îi răspunse Conseil.
— Ce părere aveți, ne întrebă apoi canadianul, oare Nemo al dumneavoastră s-ar supăra dacă am lua și pe bord câteva nuci?
— Nu cred, răspunsei eu, dar sunt sigur că n-o să guste din ele!
— Cu atât mai rău pentru el! zise Conseil.
— Și cu atât mai bine pentru noi! adăugă Ned, așa au să ne rămână mai multe.
— Așteaptă puțin, Ned, îi zisei canadianului, care se pregătea să mai despoaie un cocotier, nucile sunt bune, nimic de zis, dar înainte de-a ne umple luntrea cu ele, n-ar fi rău să ne uităm dacă nu mai crește pe insulă și altceva, la fel de bun. Niște legume proaspete, de pildă, n-ar strica deloc pentru bucătăria lui Nautilus.
— Domnul are dreptate, fu de părere Conseil. Ar trebui să păstrăm în luntre trei locuri: unul pentru fructe, altul pentru legume și altul pentru vânatul din care, fie vorba între noi – încă n-am zărit nici urmă.
— Niciodată să nu-ți pierzi speranța, Conseil! îl sfătui canadianul.
— Să mergem mai departe și să fim cu ochii în patru, urmai eu. Insula pare pustie, dar am putea să întâlnim pe aici oameni care să nu se dea înapoi de la niciun fel de vânat.
— Hap! Hap! făcu Ned Land, mișcându-și fălcile într-un fel care însemna multe.
— Ce-i, Ned? se miră Conseil.
— Pe legea mea, răspunse canadianul, încep să înțeleg plăcerile canibalismului!
— Ce tot spui? îl întrerupse Conseil. Ai devenit mâncător de oameni? Păi, cum o să mai dorm atunci în aceeași cabină cu tine? Te pomenești că am să mă trezesc într-o bună dimineață pe jumătate mâncat.
— N-ai grijă, dragul meu Conseil, țin mult la tine, e adevărat, dar nu chiar atât, încât să te mănânc fără să-mi fie foame.
— Nu prea te cred, îi întoarse vorba Conseil. Mai bine haideți la vânat, ca să potolim foamea canibalului ăstuia; altfel mă tem că într-o zi domnul nu va mai găsi decât fărâme din mine ca să-l servească.
Vorbind astfel, ne afundam tot mai mult în adâncul întunecos al pădurii, pe care timp de două ore am străbătut-o în lung și în lat.
Spre norocul nostru, am descoperit unul din alimentele cele mai de preț ale zonei tropicale și de care aveam mare nevoie pe vas: am descoperit arborele de pâine, o varietate fără semințe, numită în limba malaeză „rima”, care se găsește din belșug pe insula Gueboroar.
Arborele de pâine se deosebește de ceilalți prin trunchiul său drept și înalt de patruzeci de picioare. După vârful frumos rotunjit și format din frunze mari, multilobate, un naturalist putea lesne să vadă că are în fața ochilor un „artocarpus”, arbore ce crește atât de bine în insulele Mascarene unde a fost plantat. Printre frunze se zăreau fructele mari, rotunde, late de un decimetru și acoperite de o coajă plină de zbârcituri așezate în nenumărate hexagoane. Cu planta aceasta folositoare, care fără nicio îngrijire produce fructe timp de opt luni pe an, natura a înzestrat unele regiuni din care lipsește grâul.
Ned Land îi cunoștea bine fructele. Mâncase din ele în nenumăratele lui călătorii și știa cum trebuiesc pregătite. Așa că, văzându-le, nu se mai putu abține.
— Domnule, să mor dacă nu gust chiar acum din miezul lor.
— Gustă, Ned, gustă cât vrei! Suntem aici ca să facem experiențe, deci să le facem.
— N-o să ne ia mult timp, mă asigură canadianul.
Și cât ai clipi aprinse cu ajutorul unei lentile un foc de vreascuri care pâlpâi vesel. În timpul acesta, Conseil și cu mine am cules cele mai frumoase fructe de artocarpus. Câteva dintre ele nu erau îndeajuns de coapte, iar coaja lor groasă acoperea o pulpă albă și puțin fibroasă. Cele mai multe însă, gălbui și zemoase, nu așteptau decât să fie culese.
Conseil îi aduse lui Ned Land o duzină din fructele acestea, care nu aveau niciun fel de sâmburi. După ce le tăie în felii groase, canadianul le puse pe jeratic, spunând întruna:
— O să vedeți, domnule, ce mai pâine bună!
— Mai ales când ți-a lipsit atâta timp, adăugă Conseil.
— Asta nu e numai pâine, urmă canadianul, e o prăjitură cum nu mai există alta. Ați gustat-o vreodată, domnule?
— Nu, Ned.
— Atunci, pregătiți-vă. Dacă n-o să vă placă, să nu-mi mai spuneți regele harponierilor!
Peste câteva minute, partea fructelor pusă pe jar se făcu scrum, înăuntrul ei se vedea miezul alb, al cărui gust aduce cu gustul de anghinare.
Mărturisesc că pâinea era minunată și că am mâncat-o cu multă poftă.
— Păcat că miezul nu se poate păstra proaspăt, spusei eu. Așa, n-are niciun rost să facem provizii pentru vas.
— Cum adică, domnule! strigă Ned. Astea sunt vorbe de naturalist; eu însă am să vă arăt ce poate un brutar. Conseil, adună tu o provizie serioasă de fructe. O vom lua cu noi la întoarcere.
— Și cum ai să le prepari? îl întrebai.
— Din miezul lor am să fac un aluat fermentat, care se poate păstra multă vreme fără să se strice. Când vom avea poftă, am să-l coc la bucătărie și sunt sigur că o să vă placă, cu tot gustul lui acrișor.
— După câte văd, meștere Land, nu ne mai lipsește nimic…
— Ba da, domnule profesor, răspunse canadianul, ne lipsesc câteva fructe dulci, sau măcar câteva legume.
— Atunci să căutăm fructe și legume!
După ce făcurăm destule provizii din fructele arborelui de pâine, am plecat mai departe să ne completăm masa „pământească”.
Norocul ne-a ajutat, căci până la amiază am strâns o provizie serioasă de banane. Roadele acestea plăcute ale zonei tropicale se coc tot timpul anului, și malaezii, care le numesc „pizang”, le mănâncă fără să le gătească. Odată cu bananele am cules și „jak”-uri uriașe, al căror gust e foarte pronunțat, fructe de mangifera deosebit de bune și ananas de o mărime neobișnuită. Culesul lor ne-a luat mult timp, dar n-avea de ce să ne pară rău.
Conseil nu-și mai lua ochii de la Ned. Canadianul mergea în frunte și, în timp ce străbăteam pădurea, culegea cu dibăcie fructele care trebuiau să completeze provizia.
— Acum cred că nu ne mai lipsește nimic, nu-i așa, Ned? întrebă Conseil.
— Hm! făcu canadianul.
— Cum, te mai poți plânge?
— Toate proviziile astea nu sunt de ajuns pentru o masă, răspunse Ned. Sfârșitul unei mese, adică desertul, îl avem, dar unde e supa? Unde e friptura?
— Adevărat, adăugai eu. Ned ne-a promis niște fripturi care nu prea se văd.
— Domnule, îmi spuse canadianul, vânătoarea nu numai că nu s-a sfârșit, dar nici n-a început măcar! Aveți răbdare! O să dăm peste vreun animal cu pene sau cu blană, și dacă nu este pe aici, îl întâlnim noi în altă parte…
— Iar dacă nu găsim nimic azi, poate găsim mâine, spuse Conseil. Dar părerea mea este să nu ne îndepărtăm prea mult. Cred că ar fi bine chiar să ne întoarcem la luntre.
— Să ne întoarcem de pe acum? strigă Ned.
— Trebuie să fim înapoi până nu se înnoptează, îi amintii eu.
— Dar cât e ceasul? întrebă canadianul.
— Cel puțin două, răspunse Conseil…
— Cât de repede trece timpul pe pământ! oftă cu părere de rău Ned Land.
— La drum! îl îndemnă Conseil.
Ne-am întors prin pădure și, din mers, am mai strâns muguri de palmier, pe care a trebuit să-i culegem din vârful arborilor, un soi de fasole mică, căreia știam că malaezii îi spun „abru”, și ignami de o calitate deosebită.
Cu toate că am ajuns la luntre peste măsură de împovărați, Ned Land nu găsea că am făcut destule provizii. A avut însă noroc: tocmai în clipa în care se pregătea să se urce în luntre, a dat cu ochii de niște arbori din specia palmierilor, înalți de douăzeci și cinci până la treizeci de picioare. Arborii aceștia, tot atât de prețuiți ca și artocarpus, sunt pe drept cuvânt socotiți printre cele mai folositoare produse ale Malaeziei.
Ei poartă numele de „sagutieri” și cresc fără a fi cultivați, înmulțindu-se, ca și duzii, prin mlădițe sau prin semințe.
Ned Land știa ce are de făcut. Apucând toporul, lovi cu putere și culcă la pământ doi-trei sagutieri, care, după pulberea albă presărată pe frunze, se cunoștea că sunt ajunși la maturitate. Îl priveam pe Ned mai mult cu un ochi de naturalist decât de om căruia îi este foame. Mai întâi el jupui de pe fiecare copac coaja groasă de un deget sub care se întindea o rețea de fibre alungite. Fibrele formau din loc în loc niște noduri, chituite cu un fel de făină cleioasă numită „sagu”. Făina aceasta este bună de mâncat și formează unul din alimentele de bază ale populațiilor melaneziene.
Ned Land se mulțumi deocamdată să taie în bucăți trunchiurile copacilor doborâți, ca și cum ar fi tăiat lemne pentru foc. Urma ca mai târziu să extragă făina, să o strecoare apoi printr-o pânză ca s-o separe de fibre și s-o usuce la soare, întărind-o astfel în calupuri.
Pe la orele cinci după-amiază am părăsit țărmul insulei, încărcați cu toate bogățiile adunate, și după o jumătate de oră am ajuns pe Nautilus. La sosirea noastră nu se ivi nimeni, ca și cum vasul ar fi fost pustiu. După ce am aranjat proviziile, coborâi în camera mea, unde mă aștepta masa gata pregătită. Am mâncat, apoi m-am culcat.
A doua zi, la 6 ianuarie, nimic nou pe bord. Niciun zgomot, niciun semn de viață. Luntrea era tot lângă Nautilus, în același loc în care o lăsasem în ajun. Ne-am hotărât să ne întoarcem pe insula Gueboroar. Ned Land spera că de data asta va avea mai mult noroc la vânat și dorea să cercetăm o altă parte a pădurii.
La răsăritul soarelui pornirăm la drum. Luntrea, purtată de valurile care o împingeau spre țărm, ajunse în scurtă vreme la insulă.
Am debarcat și socotind că e mai bine să ne lăsăm conduși de canadian, l-am urmat pe Ned Land care, cu picioarele lui lungi, mergea atât de repede, încât abia ne puteam ține după el.
Ned Land urcă țărmul spre vest, apoi, trecând prin vad câteva albii de torenți, ieși într-o câmpie înaltă mărginită de păduri minunate. Câțiva pescăruși albaștri, care dădeau târcoale de-a lungul apei, își luară zborul la apropierea noastră. Prudența păsărilor îmi dovedi că ele știu la ce se pot aștepta din partea oamenilor, de aceea mi-am zis că dacă insula nu era locuită, cel puțin fusese călcată din când în când de picior omenesc.
După ce străbătusem o pajiște destul de mănoasă, am ajuns la marginea unei pădurici în care cântau și zburau numeroase păsări.
— Deocamdată nu sunt decât păsări, spuse Conseil.
— Dar sunt printre ele și unele care se pot mânca! răspunse Ned.
— Nu prea cred, dragă Ned, își dădu părerea Conseil. Nu văd altceva decât papagali.
— Prietene Conseil, răspunse Ned cu seriozitate, când n-ai altceva mai bun, papagalul face cât un fazan.
— Și mai trebuie să știți că, atunci când e bine gătită, pasărea asta nu este deloc de aruncat, adăugai eu.
Într-adevăr, pe sub frunzișul des zburau din creangă în creangă o mulțime de papagali, așteptând parcă să înceapă cineva să-i învețe să vorbească în limba oamenilor. Deocamdată ei trăncăneau laolaltă cu rudele lor mai mici, împodobite în toate culorile, și cu serioșii cacatoeși, care păreau adânciți în cine știe ce probleme filosofice. Lorii cu pene roșii treceau ca niște pânze purtate de vânt printre kalaoșii care fâlfâiau zgomotos din aripi, printre „papuașii” colorați în cele mai frumoase nuanțe albăstrii și printre alte nenumărate soiuri de păsări încântătoare, în general însă nu prea bune de mâncat.
Dar, ca să putem vedea întreaga colecție, mai lipsea o pasăre, care trăiește numai prin meleagurile acelea și care n-a trecut niciodată dincolo de insulele Arru și de insulele Papuasia. Pe ea avea să mi-o scoată soarta în cale peste puțină vreme.
După ce am străbătut o rariște, am dat într-o câmpie plină de tufe. Acolo am văzut luându-și zborul păsări minunate, pe care penele neobișnuit de lungi le sileau să se îndrepte numai împotriva vântului. Zburau de parcă ar fi fost purtate de valuri, făcând în aer curbe nespus de frumoase. Sclipirea minunată a penelor viu colorate atrăgea și încânta privirea. Le-am recunoscut îndată.
— Păsările paradisului! strigai eu.
— Ordinul paseriformelor, secțiunea clystomorelor, răspunse Conseil.
— Din familia potârnichilor? întrebă Ned Land.
— Nu cred, meștere Land. Totuși mă bizui pe îndemânarea dumitale ca să prindem una din viețuitoarele acestea minunate ale tropicelor.
— Am să încerc, domnule profesor, cu toate că sunt obișnuit să mânuiesc mai curând harponul decât pușca.
Malaezii, care vând chinezilor un mare număr din aceste păsări, au, pentru a le prinde, felurite mijloace, pe care noi însă nu le puteam folosi. Uneori ei pun lațuri în vârfurile copacilor celor mai înalți, unde păsărilor acestora le place îndeosebi să-și facă sălaș, alteori folosesc un fel de clei pentru a le paraliza mișcările, iar câteodată merg până acolo încât otrăvesc fântânile din care minunatele păsări obișnuiesc să bea apă. Cât despre noi, n-aveam altceva de făcut decât să le împușcăm din zbor, ceea ce însemna că va fi nespus de greu să le atingem. Și într-adevăr, ne-am risipit zadarnic o parte din muniții.
Pe la 11 dimineața străbătuserăm prima parte a munților din mijlocul insulei, fără ca să fi reușit să împușcăm ceva. Foamea ne dădea ghes. Vânătorii se bizuiseră numai pe vânat și se înșelaseră. Noroc că, spre mirarea sa, Conseil, printr-o împușcătură dublă, ne asigură prânzul, doborând un porumbel alb și un porumbel gulerat. Am curățat vânatul în grabă și l-am pus să se rumenească într-o frigare, deasupra unui foc de vreascuri. Ned făcu o pâine din fructele artocarpusului. Am mâncat pe nerăsuflate porumbeii, care ni s-au părut cum nu se poate mai buni. Muscada, cu care păsările acestea obișnuiesc să se îndoape, le parfumează carnea, dându-le un gust foarte plăcut.
— E ca și cum ai îngrășa găinile cu trufe! spuse Conseil.
— Ei, acum ce-ți mai lipsește, Ned? întrebai pe canadian.
— Un vânat cu patru labe, domnule Aronnax. Porumbeii ăștia n-au fost decât o gustare. Până când nu vânez un animal cu costițe, n-am să fiu mulțumit.
— Nici eu, Ned, până n-oi prinde o pasăre a paradisului.
— Atunci, fu de părere Conseil, să vânăm, mergând înapoi spre mare. Am ajuns la poalele munților și cred că e mai bine să ne întoarcem în regiunea pădurilor.
Sfatul ni s-a părut înțelept, de aceea l-am urmat întocmai. După o oră de mers, am dat peste o adevărată pădure de sagutieri. Câțiva șerpi nevătămători fugiră din calea noastră. Păsările paradisului se ascundeau ori de câte ori ne apropiam de ele și pierdusem aproape orice nădejde că am să prind vreuna, când Conseil, care mergea înainte, se aplecă pe neașteptate, scoase un strigăt de triumf și alergă spre mine aducându-mi o pasăre a paradisului dintre cele mai frumoase.
— Ești grozav, Conseil! strigai eu.
— Domnul mă măgulește.
— Deloc, dragul meu! Ai dat o lovitură de maestru. Să prinzi vie o pasăre din asta și încă s-o prinzi cu mâna!
— Dacă domnul ar vrea s-o privească mai de aproape, ar vedea că meritul meu nu e chiar atât de mare.
— De ce, Conseil?
— Pentru că pasărea asta e beată criță.
— Beată?
— Da, domnule. S-a îmbătat din pricina muscadelor pe care le mânca sub muscadierul unde am prins-o! Ia te uită, prietene Ned, unde duce beția!
— Pe dracu'! răspunse Ned. Dacă te gândești la ginul pe care l-am băut de vreo două luni încoace, nici n-ai măcar de ce să mă dojenești.
Pe când Ned și Conseil vorbeau, eu mă uitam cu atenție la pasărea aceea ciudată. Conseil nu se înșelase. Îmbătată de sucul amețitor al muscadelor, pasărea devenise cu totul neputincioasă! Nu mai putea să zboare și de abia se mai mișca. Dar mie puțin îmi păsa de toate astea, așa că am lăsat-o să-și mistuie în tihnă muscadele.
Pasărea aparținea celei mai frumoase și mai rare specii din cele opt existente în Papuasia și în insulele vecine, și anume, speciei „marele smarald”. Ca lungime măsura vreo trei decimetri. Avea capul destul de mic, iar ochii așezați lângă deschizătura ciocului îi erau de asemenea mici. Dar ciocul ei galben, picioarele și ghearele cafenii, aripile de culoarea alunei, cu vârfurile purpurii, capul și ceafa de un galben deschis, gâtul verde ca smaraldul, pântecele și pieptul cafeniu-închis alcătuiau, toate laolaltă, o minunată îmbinare de culori. Două pene lungi și pufoase, ridicându-se deasupra cozii, prelungite prin alte pene lungi și ușoare, de o finețe neobișnuită, întregeau înfățișarea acestei păsări nespus de frumoase, căreia indigenii i-au dat numele poetic de „pasărea soarelui”.
Aș fi dorit mult să pot duce la Paris modelul acesta de pasăre a paradisului, să-l dăruiesc pentru Jardin des Plantes care nu are niciun exemplar viu.
— E atât de rară? întrebă canadianul, cu tonul unui vânător care nu pune preț pe frumusețea vânatului.
— Foarte rară, prietene, și mai ales foarte greu de prins vie! Și chiar moarte, păsările acestea sunt foarte căutate. De asta indigenii s-au gândit să le facă ei, așa cum se fac diamante sau perle.
— Cum adică? se minună Conseil. Se pot falsifica și păsările paradisului?
— Da, Conseil.
— Și domnul cunoaște mijloacele pe care le folosesc indigenii?
— Desigur. Când bate musonul dinspre răsărit, pasărea paradisului își pierde penele mărețe din jurul cozii, pe care naturaliștii le numesc pene subalare. Penele acestea le culeg falsificatorii de păsări și le potrivesc cu îndemânare pe trupul unui biet papagal jumulit. Apoi vopsesc cusăturile, lustruiesc pasărea și trimit muzeelor și amatorilor din Europa produsele neobișnuitei lor meserii.
— Foarte bine! făcu Ned Land. Dacă nu este pasărea, atunci sunt măcar penele ei; și fiindcă nu e vorba să fie mâncate, nu văd ce rău ar fi în toate astea!
Dar în timp ce eu eram mulțumit că aveam pasărea, dorințele canadianului rămăseseră tot neîndeplinite. Din fericire, pe la ora două, Ned doborî un porc mistreț uriaș, din cei pe care indigenii îl numesc „bari-utang”. Mistrețul pica tocmai la timp, ca să ne procure carne adevărată, și noi l-am primit cum se cuvine. Ned Land era foarte mândru de împușcătura sa. Atins de glonțul electric, mistrețul căzuse ca trăsnit.
Canadianul îl jupui și îl curăță, având grijă să pună deoparte o jumătate de duzină de cotlete pentru masa de seară. Apoi ne-am urmat vânătoarea, în care aveau să se întâmple și alte vitejii ale lui Ned Land și ale lui Conseil. Cercetând tufișurile, cei doi prieteni stârniră un grup de canguri, care o luară la goană, sărind pe labele lor elastice, dar nu destul de repede pentru ca gloanțele noastre electrice să nu-i poată ajunge.
— Ah, domnule profesor, strigă Ned Land, înfierbântat, ce vânat strașnic! Nici nu mai spun cât de grozav o să fie, înăbușit la cuptor! Ce aprovizionare pentru Nautilus. Doi, trei, cinci au căzut! Și când mă gândesc că o să mâncăm singuri toată carnea asta și că dobitocii de pe vas n-au să primească nicio fărâmă din ea!
Cred că dacă Ned, înfierbântat de bucurie, nu ar fi vorbit atât de mult, ar fi omorât toată ceata. Dar se mulțumi numai cu o duzină din aceste marsupiale care „fac parte din primul ordin al mamiferelor aplacentare”, după cum ne spuse Conseil. Vânatul acesta poartă denumirea de „canguri-iepuri”, locuiește de obicei în scorburile copacilor și este neîntrecut la fugă. Mărimea sa este mijlocie. În schimb are o carne foarte gustoasă.
Eram foarte mulțumiți de rezultatele vânătoarei noastre. Ned, bucuros, plănuia să ne reîntoarcem și a doua zi pe insulă, unde avea de gând să nu mai lase niciun locuitor cu patru picioare pe care l-ar fi putut mânca. Dar în planurile sale uită să pună la socoteală întâmplările ce se mai puteau ivi până atunci.
La ora șase după-amiază am ajuns pe coastă. Luntrea se afla la locul obișnuit. Nautilus se zărea la două mile depărtare de țărm, ieșind ca o stâncă lunguiață dintre valuri.
Fără să mai piardă timp, Ned Land începu să pregătească masa. Se pricepea de minune la gătit. Peste puțin timp cotletele de bari-utang, fripte pe cărbuni, răspândeau un miros atrăgător care înmiresma aerul.
Dar văd că am început să calc pe urmele canadianului. Iată-mă în extaz în fața unei fripturi de porc! Să mi se ierte lucrul acesta, așa cum l-am iertat și eu pe Ned Land, pentru aceleași motive!
În sfârșit, masa a fost foarte bună. Doi porumbei întregiră bucatele. Pasta de sagu, pâinea de artocarpus, câteva fructe de mangifera și vreo șase ananași, împreună cu licoarea fermentată a unor nuci de cocos, ne-au mers drept la inimă. Ba, aș putea chiar să spun că unele idei ale tovarășilor mei nu mi se mai păreau destul de limpezi…
— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcem la noapte pe Nautilus? întrebă Conseil.
— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcem niciodată? adăugă Ned Land.
În clipa aceea, o piatră ne căzu la picioare, întrerupând propunerea canadianului.