Douăzeci de mii de leghe sub mări · Partea a doua
28 min de ascultat

O perlă de zece milioane

Veni și noaptea. M-am culcat. Am dormit destul de prost. Rechinii jucară un rol însemnat în visele mele și am găsit că-i foarte dreaptă și foarte nedreaptă totodată etimologia după care cuvântul rechin vine de la „requiem”.

A doua zi, pe la patru dimineața, m-a trezit stewardul pe care căpitanul Nemo mi-l pusese la dispoziție. Mă sculai în grabă, mă îmbrăcai și intrai în salon.

Căpitanul Nemo mă aștepta.

— Sunteți gata de plecare, domnule Aronnax? mă întrebă el.

— Sunt gata.

— Vă rog să mă urmați.

— Dar tovarășii mei, căpitane?

— Au fost înștiințați și ne așteaptă.

— Îmbrăcăm acum costumele de scafandri? am întrebat.

— Nu încă. Nu l-am adus pe Nautilus prea aproape de coastă, așa că suntem destul de departe de bancul Manaar; dar am pregătit luntrea care ne va duce exact la locul de debarcare, scutindu-ne o bucată bună de mers prin apă. În ea sunt și aparatele de scufundare, pe care le vom pune când va începe explorarea submarină.

Căpitanul Nemo mă conduse spre scara centrală care răspundea pe punte. Ned Land și Conseil erau acolo, încântați de „petrecerea” care se pregătea. Cinci marinari de pe Nautilus ne așteptau gata de vâslit, în luntrea ce fusese trasă lângă bord.

Era încă întuneric. Ici-colo printre norii care acopereau cerul, se zărea câte o stea. Uitându-mă spre țărm, văzui doar o linie nedeslușită cuprinzând trei sferturi din orizont, de la sud-vest la nord-vest. Nautilus, care în timpul nopții înaintase de-a lungul coastei de apus a Ceylonului se găsea la vest de golful format de coastă și de insula Manaar. Aici, sub apele întunecate, se întindea bancul de pintadine, nesecat izvor de perle, a cărui lungime trecea de douăzeci de mile.

Căpitanul Nemo, Conseil, Ned Land și cu mine ne așezarăm în partea de dinapoi a bărcii. Cârmaciul își luă locul, ceilalți patru tovarăși ai lui prinseră vâslele și pornirăm în larg.

Luntrea se îndrepta spre sud. Vâslașii nu se grăbeau. Am observat că ei cufundau bine vâslele în apă, dar le trăgeau numai din zece în zece secunde, după metoda folosită de marina de război. În timp ce luntrea luneca ușor, picăturile de apă loveau fundul negru al valurilor, sfârâind ca niște stropi de plumb topit; luntrea sălta ușor pe valurile venite din larg, ale căror creste plescăiau lovindu-i prova ascuțită.

Tăceam cu toții. La ce s-o fi gândind căpitanul Nemo? Poate la pământul spre care ne îndreptam și care i se părea prea aproape, spre deosebire de canadian, căruia țărmul i se părea încă prea departe. Cât despre Conseil, el se bucura de plimbare și atâta tot.

Pe la cinci și jumătate, în cele dintâi lumini ale dimineții se deslușiră mai bine înălțimile coastei, care se arăta a fi mai turtită spre est și mai ridicată spre sud. Aveam încă cinci mile de străbătut până la malul ei pierdut în apele acoperite de pâclă. Între noi și țărm se întindea marea pustie. Nicio barcă, niciun pescar. Singurătatea adâncă stăpânea peste locul de întâlnire al pescuitorilor de perle. După cum spusese căpitanul Nemo, ar fi trebuit să venim abia peste o lună pe meleagurile acestea.

Pe la ora șase se lumină dintr-o dată, așa cum se luminează în regiunile tropicale, unde nu sunt nici zori, nici amurguri. Razele soarelui străpunseră perdeaua norilor îngrămădiți pe orizontul răsăritean și astrul lucitor se înălță cu repeziciune.

Se vedea deslușit pământul, cu câțiva copaci împrăștiați ici, colo. Luntrea înainta spre insula Manaar, care se rotunjea spre sud. Căpitanul Nemo se ridicase în picioare, cercetând marea.

La un semn al lui fu coborâtă ancora, care abia de-și târî puțin lanțul, pentru că fundul apei era doar la un metru adâncime, formând în locul acela unul din punctele cele mai ridicate ale bancului de scoici. Luntrea se răsuci în jurul ancorei, împinsă de curentul ce o mâna spre larg.

— Iată-ne ajunși, domnule Aronnax, spuse căpitanul Nemo. Vedeți golfulețul acesta? Aici, peste o lună, se vor aduna numeroasele corăbii de pescuit ale exploatatorilor, ai căror scufundători vor scotoci cu îndrăzneală apele acestea. Golful este cât se poate de bine așezat pentru un asemenea pescuit. E la adăpost de vânturile cele mai puternice și marea aici nu-i niciodată prea agitată, fapt care înlesnește munca scufundătorilor. Acum să îmbrăcăm costumele de scafandri și să începem plimbarea.

N-am răspuns nimic și, privind bănuitor valurile, am început să îmbrac hainele grele, ajutat de marinarii din luntre. Căpitanul Nemo și cei doi tovarăși ai mei se îmbrăcară și ei. Niciunul dintre oamenii de pe Nautilus nu avea să ne întovărășească în călătoria noastră.

Peste câteva clipe eram închiși în îmbrăcămintea de cauciuc, purtând pe spate, prinse de bretele, aparatele cu aer. Cât despre aparatele Ruhmkorff, nici urmă. Înainte de a-mi vârî capul în casca de aramă, îi amintii căpitanului Nemo de ele.

— Aparatele Ruhmkorff ne-ar fi de prisos, îmi răspunse el. Nu mergem la mari adâncimi și ca să avem calea luminată ne sunt de ajuns razele soarelui. Dealtfel, nici n-ar fi prudent să luăm cu noi acum lanterne electrice. Lumina lor ar putea atrage pe neașteptate vreun locuitor primejdios de prin partea locului.

Pe când căpitanul Nemo îmi vorbea, m-am întors spre locul unde se găseau Conseil și Ned Land; dar cei doi prieteni își și vârâseră capetele în căștile de metal și nu mai puteau nici auzi, nici răspunde. Mai voiam să-i pun doar o întrebare căpitanului Nemo.

— Și armele noastre, puștile?

— Puștile? La ce bun? Muntenii din țara dumneavoastră nu atacă ursul doar cu un pumnal în mână, și oțelul nu e mai sigur decât plumbul? Iată un pumnal zdravăn. Prindeți-l la cingătoare și să plecăm.

Mă uitai la tovarășii mei. Erau înarmați ca și noi; Ned Land însă își mai luase cu el o cange uriașă, pe care o pusese în luntre înainte de a pleca de pe Nautilus.

Apoi, urmând pilda căpitanului, lăsai să mi se pună pe cap casca grea de aramă și îndată rezervoarele de aer intrară în funcțiune.

După aceea marinarii ne debarcară unul câte unul pe nisipul neted, la un metru și jumătate sub apă. Căpitanul Nemo ne făcu un semn cu mâna și noi îl urmarăm dispărând sub valuri pe o pantă ușoară.

Ajunși în apă, am uitat toate gândurile care mă frământaseră până atunci. Mă simțeam nespus de liniștit. Ușurința cu care mă mișcam îmi întări curajul, iar ciudățenia priveliștii mă fermeca.

Soarele trimitea destulă lumină sub apă ca să putem desluși și cele mai mici obiecte. După zece minute de mers, ne aflam la cinci metri sub apă și terenul devenise aproape neted. În mersul nostru stârneam, așa cum stârnesc becaținele în baltă, roiuri de pești ciudați din genul monopterelor, care în afară de coadă n-au alte înotătoare. Am recunoscut javanezul, adevărat șarpe lung de opt decimetri, cu pântecele vânăt, pe care l-ai putea lua lesne drept un congru, dacă n-ar avea liniile aurii de pe flancuri. Din genul stromateilor, al căror corp e foarte turtit și oval, am observat paruși cu culori strălucitoare, care își poartă înotătoarea dorsală ca pe o coasă, pești comestibili care, uscați și marinați, alcătuiesc o mâncare excelentă, cunoscută sub numele de karawade; apoi tranchebari, din genul apsiforoidelor, al căror corp e acoperit de o platoșă solzoasă cu opt laturi longitudinale. În timpul acesta, lumina soarelui care se înălța străbătea tot mai mult adâncimea apei. Fundul se schimba încetul cu încetul; după nisipul mărunt urma o adevărată șosea de pietre rotunjite, acoperite cu un covor de moluște și zoofite. Printre exemplarele acestor două încrengături am remarcat placune cu valve subțiri și inegale, un soi de ostreide proprii Mării Roșii și Oceanului Indian, lucine portocalii cu cochilia rotundă, terebre subulate, câteva din acele purpure persice care dădeau lui Nautilus o vopsea minunată, murecși cornuți, lungi de cincisprezece centimetri, care se înălțau sub apă ca niște mâini gata să te înșface, turbinele cornigere, zbârlite toate de țepi, lingule căscate, anatine, scoici comestibile care aprovizionează piețele Hindustanului, pelagii panopire, ușor luminoase, și, în sfârșit, minunate oculine flabeliforme, evantaie superbe care alcătuiesc una din cele mai bogate arborizații ale acestor mări. Printre aceste plante vii și sub boltele de hidrofite alergau stângace legiuni de articulate, mai ales ranine dințate, a căror carapace înfățișează un triunghi puțin rotunjit, birgi proprii acestor meleaguri și partenope hidoase, a căror înfățișare îți făcea silă. De mai multe ori am întâlnit crabul uriaș, observat de Darwin, un animal hidos, înzestrat de natură cu instinctul și puterea de a se hrăni cu nuci de cocos; el se cațără pe arborii de pe țărm, dă jos nucile care se sparg căzând și le sfarmă cu cleștii lui puternici. Crabul acesta fugea cu o vioiciune neîntrecută prin apa limpede, în timp ce broaștele țestoase, din specia care trăiește pe coastele Malabarului se mișcau încet printre stâncile prăbușite.

Pe la orele șapte, am ajuns în sfârșit la bancul unde pintadinele se înmulțesc cu milioanele.

Moluștele acestea prețioase sunt strâns lipite de pietre printr-un byssus de culoare castanie, care nu le îngăduie să se miște. În privința aceasta ele sunt inferioare chiar și midiilor, cărora natura nu le-a refuzat cu totul putința de-a se mișca.

Scoicile acestea, numite și „meleagrine”, adevărate mame ale perlelor, au valvele aproape egale și rotunjite, cu pereții groși și foarte aspri pe dinafară. Am văzut printre ele unele brăzdate de fâșii verzi, pornind dinspre vârf. Acestea erau scoici tinere.

Altele, aspre și negre pe deasupra și care aveau zece ani sau chiar mai mulți, ajungeau până la o lățime de cincisprezece centimetri.

Căpitanul Nemo îmi arătă îngrămădirea uimitoare de pintadine; mi-am dat seama că am în față o mină nesecată, pe care puterea creatoare a naturii o făcea să întreacă instinctul de distrugere al omului. Ned Land, împins de acest instinct de distrugere, se grăbea să umple cu cele mai frumoase moluște plasa pe care o purta la brâu.

Dar nu ne puteam opri. Trebuia să-l urmăm pe căpitan, care părea că se îndreaptă spre poteci cunoscute numai de el. Fundul oceanului urca ușor și uneori brațul pe care-l ridicam ieșea deasupra apei. Apoi nivelul bancului cobora din nou. Treceam pe lângă stânci asemănătoare unor piramide ascuțite. Din cotloanele lor întunecoase, crustacei mari, înălțați pe picioare lungi, ca niște mașini de război, ne ținteau cu privirea, în timp ce pe sub picioare ni se târau miriane, gliceride, viermi din genul aricia și alte anelide, lungindu-și peste măsură antenele și tentaculele. În fața noastră se deschise dintr-o dată o grotă uriașă, scobită într-o îngrămădire pitorească de stânci acoperite cu plante submarine. La început, grota mi s-a părut întunecoasă. Înăuntrul ei razele soarelui păreau că se sting treptat. Abia mai puteam zări prin lumina aceea înecată.

Căpitanul Nemo intră, iar noi îl urmarăm. Ochii mi se obișnuiră repede cu întunericul. Am început să deslușesc arcadele întortocheate ale bolții care se sprijinea pe coloane naturale, înțepenite solid pe temelia de granit și semănând cu greoaiele coloane ale arhitecturii toscane. Pentru ce ne conducea tainicul nostru ghid spre fundul criptei aceleia submarine? Peste puțină vreme aveam să aflu.

După ce am coborât o pantă destul de abruptă, pășirăm pe fundul unui fel de fântâni rotunde. Acolo, căpitanul Nemo se opri și ne arătă un obiect pe care încă nu-l zărisem.

Era o scoică de o mărime extraordinară, o tridacnă uriașă, ca un aghiazmatar care ar fi putut cuprinde un lac de apă sfințită sau un bazin larg de peste doi metri. Tridacna aceasta o întrecea deci în mărime pe aceea care împodobea salonul lui Nautilus.

M-am apropiat de molusca gigantică. Byssusul ei o lipea de o lespede de granit și ea creștea acolo singură în apele liniștite ale grotei. Părea să aibă o greutate de vreo trei sute de kilograme. Astfel de scoici au câte cincisprezece kilograme de carne și numai stomacul unui Gargantua ar fi în stare să înghită câteva duzini din ele.

Căpitanul Nemo cunoștea existența acestui bivalv. Fără îndoială că nu-l vizita acum pentru prima oară și mi-am închipuit că ne adusese aici numai ca să ne arate o ciudățenie a naturii. Mă înșelam însă. Căpitanul Nemo avea un interes anumit: să vadă cum îi merge tridacnei.

Cele două valve ale scoicii erau întredeschise. Căpitanul se apropie și, punându-și pumnalul între ele pentru a le împiedica să se închidă, ridică cu mâna învelișul membranos și dantelat pe margini care forma mantaua animalului.

Acolo, între cutele ca niște foi, am văzut o perlă de mărimea unei nuci de cocos. Rotunjimea, limpezimea desăvârșită și luciul ei minunat îi dădeau o valoare de neprețuit. Împins de curiozitate, am întins mâna ca s-o apuc, să o cântăresc, să o pipăi! Căpitanul însă mă opri cu un semn și, retrăgându-și repede pumnalul, cele două valve se închiseră deodată.

Am înțeles atunci planul căpitanului Nemo. Lăsând perla în mantaua tridacnei, îi dădea putința să crească încetul cu încetul. An de an secrețiunile moluștei îi adăugau straturi concentrice. Numai căpitanul cunoștea grota în care „se cocea” acest minunat fruct al naturii; el singur îl creștea, ca să zic așa, pentru ca să-l aducă într-o bună zi în muzeul său. Și cine știe dacă nu cumva, după pilda chinezilor și indienilor, nu făcuse el însuși să se nască perla punând între cutele moluștei vreo bucățică de sticlă sau de metal, care se acoperea încetul cu încetul în materia sidefie. Oricum, asemuind perla aceasta cu celelalte din colecția căpitanului, am prețuit-o la cel puțin zece milioane de franci. Era o ciudățenie a naturii, nespus de frumoasă, dar care nu putea fi socotită drept juvaer de purtat, pentru că nu știu care ureche de femeie ar fi putut-o ține!

Vizita la tridacna purtătoare de bogății luase sfârșit. Căpitanul Nemo părăsi grota și ne urcarăm din nou pe bancul de scoici în apa limpede, netulburată încă de munca scufundătorilor.

Mergeam despărțiți unul de altul, hoinărind, oprindu-ne ici, colo, fiecare după cheful lui. Uitasem de primejdiile pe care închipuirea mea le exagerase cu atâta ușurință. Fundul apei urca simțitor și curând, adâncimea ajungând numai de un metru, am ieșit cu capul deasupra nivelului oceanului. Conseil mă ajunse și, apropiindu-și casca metalică de a mea, mă salută prietenește, clipind din ochi. Podișul de pe fundul apei n-avea însă decât vreo câțiva stânjeni, de aceea am reintrat curând în „elementul nostru”. (Cred că acum am dreptul să-l numesc astfel.)

După vreo zece minute, căpitanul Nemo se opri deodată. Credeam că se oprise pentru că voia să ne întoarcem. Dar nu era așa. Printr-un semn, el ne porunci să ne ghemuim alături, în fundul unei adâncituri mari. Mâna sa întinsă arăta spre un punct al apei; am privit cu atenție.

La cinci metri de mine o umbră se ivi și se aplecă spre fund. Teama de rechini mă cuprinse din nou; dar mă înșelam, pentru că nici de data asta n-aveam de-a face cu monștrii oceanului.

Era un om, un om în carne și oase, un indian, un negru, un pescuitor, un om sărman, desigur, care venise să culeagă scoici înainte de recoltă. Îi zăream fundul luntrei la câteva picioare deasupra capului său. Omul se scufunda și se urca întruna. Ca să poată coborî mai repede la fund, se ținea cu picioarele de o piatră în formă de căpățână de zahăr, legată cu o funie de luntre. Asta era singura lui unealtă. Odată ajuns pe fund, la vreo cinci metri adâncime, se arunca în genunchi și-și umplea sacul cu scoici culese la întâmplare. Apoi urca, își golea sacul, trăgea sus piatra și reîncepea operația, care ținea numai treizeci de secunde.

Scufundătorul nu ne vedea, fiindcă eram ascunși în umbra stâncii. Dealtfel, cum i-ar fi putut da prin minte bietului indian că niște oameni, semeni de-ai lui, sunt acolo, sub apă, pândindu-i mișcările, nepierzând niciun amănunt din pescuitul său. El se urcă și coborî astfel de mai multe ori. La fiecare scufundare nu putea lua mai mult de zece pintadine; era nevoit să le smulgă de pe bancul unde se aflau înțepenite prin byssusul lor rezistent. Și câte din scoicile acestea nu erau cu totul lipsite de perlele pentru care își punea el viața în primejdie!

Îl observam cu mare băgare de seamă. Își făcea manevra cu regularitate și timp de o jumătate de oră nicio primejdie nu păru să-l amenințe. Mă obișnuisem cu priveliștea acestui pescuit interesant, când deodată, în clipa în care indianul era îngenuncheat pe fund, îl văzui făcând o mișcare de spaimă, ridicându-se și luându-și avânt ca să iasă la suprafața apei.

I-am înțeles spaima. O umbră uriașă se ivise deasupra nenorocitului scufundător. Era un rechin, care venea pieziș, cu ochii strălucitori, cu fălcile căscate. Eram împietrit de groază, fără să mai pot face vreo mișcare.

Cu o puternică bătaie a înotătoarelor, fiara se aruncă lacomă asupra indianului. Acesta se feri în lături, scăpând de mușcătură, dar nu și de izbitura cozii care-l lovi în piept trântindu-l la pământ.

Totul durase doar câteva secunde. Rechinul se întoarse și, răsturnându-se pe spate, se pregătea să-l taie în două pe indian, când simții cum căpitanul Nemo, care era lângă mine, se ridică dintr-o dată. Cu pumnalul în mână, el merse de-a dreptul spre fiară, gata să se lupte corp la corp cu ea. În clipa în care era gata să-l înșface pe nenorocitul pescar, rechinul își zări noul adversar și, întorcându-se pe burtă, se îndreptă cu repeziciune spre el.

Văd parcă și acum înfățișarea căpitanului Nemo. Se aplecase gata să sară, așteptând, cu un neîntrecut sânge rece, fiara; iar când aceasta se năpusti asupra lui, căpitanul Nemo, sărind în lături cu o iuțeală uluitoare, se feri de lovitura monstrului și-i împlântă pumnalul în pântece. Dar cu asta lupta nu se sfârși. Ea abia începea, pe viață și pe moarte.

Rechinul mugi, ca să zic așa. Sângele îi curgea șiroaie din rană. Marea se înroșise și prin lichidul opac n-am mai putut vedea nimic, până când într-un luminiș îl zării pe neînfricatul căpitan agățat de una din înotătoarele animalului, luptând corp la corp cu monstrul, spintecându-i burta cu lovituri de pumnal, fără a putea totuși să-i dea lovitura de moarte, adică să-i atingă inima. Zbătându-se, rechinul frământa apa cu furie și vârtejurile amenințau să mă răstoarne.

Aș fi vrut să alerg în ajutorul căpitanului, dar, țintuit de groază, nu mă mai puteam mișca.

Priveam cu ochii rătăciți, vedeam cum se schimbă fazele luptei. Căpitanul căzu la pământ, răsturnat de greutatea enormă care-l apăsa. Apoi rechinul deschise niște fălci uriașe, ca niște foarfeci de uzină, și căpitanul ar fi fost fără îndoială doborât dacă Ned Land, iute ca gândul, nu s-ar fi repezit spre rechin, izbindu-l cu temuta lui cange.

Un puhoi de sânge umplu valurile agitate de mișcările monstrului, care se zvârcolea cu o furie de nedescris. Ned Land nu-și greșise ținta. Fiara horcăia, lovită în inimă. Ea se zbătu în spasme atât de înspăimântătoare, încât mișcarea apei îl trânti jos pe Conseil. În timpul acesta, Ned Land îl liberase pe căpitan. Nemo se ridică teafăr și, mergând drept spre indian, tăie repede frânghia care-l lega de piatră, îl luă în brațe și-și făcu vânt cu putere, urcând la suprafața apei.

L-am urmat toți trei și în câteva clipe, salvați ca prin minune, ne-am urcat în luntrea pescuitorului.

Prima grijă a căpitanului Nemo a fost să-l readucă la viață pe sărmanul om. Nu știam dacă va izbuti, dar puteam spera, pentru că acesta nu rămăsese prea mult timp sub apă. Mă temeam însă ca izbitura cozii rechinului să nu fi fost mortală.

Din fericire, după fricțiunile zdravene făcute de Conseil și de căpitan, pescuitorul își reveni încetul cu încetul în simțiri și deschise ochii. Cât de uimit și chiar înspăimântat trebuie să fi fost, văzând aplecate deasupra lui patru mari capete de aramă.

Și mai cu seamă ce-o fi gândit când căpitanul Nemo, scoțând dintr-un buzunar al hainei un săculeț cu perle, i-l puse în mână?

Darul măreț al omului apelor fu primit cu mâini tremurânde de bietul indian din Ceylon. Ochii lui înspăimântați arătau, dealtfel, că nu știa cărui fel de ființe supraomenești le datora în același timp și viața, și bogăția.

La un semn al căpitanului, ne-am întors pe bancul de pintadine și, urmând drumul pe care venisem, am dat, după vreo jumătate de oră de mers, peste ancora ce ținea în loc luntrea lui Nautilus. După ce ne-am îmbarcat, fiecare dintre noi și-a scos cu ajutorul marinarilor casca grea de aramă.

Cel dintâi cuvânt, căpitanul Nemo îl adresă canadianului:

— Mulțumesc, meștere Land! spuse el.

— E o revanșă, domnule căpitan, răspunse Ned Land. Vă eram dator…

Un zâmbet ușor apăru pe chipul căpitanului și nimic altceva.

— Spre Nautilus, spuse el.

Luntrea parcă zbura pe valuri. După câteva minute am întâlnit cadavrul rechinului plutind pe apă. După culoarea neagră a capetelor înotătoarelor am recunoscut melanopterul fioros al Mării Indiilor, din specia rechinilor propriu-ziși. Avea o lungime de mai bine de douăzeci și cinci de picioare; botul lui uriaș se întindea pe o treime din corp. Era un adult – asta se vedea după cele șase rânduri de dinți așezați ca niște triunghiuri isoscele pe maxilarul superior. Conseil îl privea cu un interes cu totul științific și sunt sigur că îl așeza, nu fără temei, în clasa cartilaginoșilor, ordinul condropterigienilor cu branhii fixe, familia selacienilor, genul rechinilor. În timp ce priveam grămada de carne neînsuflețită, se mai iviră deodată în jurul luntrii noastre încă vreo doisprezece rechini hulpavi. Fără să ne ia măcar în seamă, ei se aruncară asupra cadavrului, sfâșiindu-l în bucăți.

La ora opt și jumătate am ajuns pe bordul lui Nautilus. Acolo, gândindu-mă la întâmplările din timpul călătoriei noastre pe bancul Manaar, două lucruri îmi veniră mai întâi în minte: pe de o parte curajul nemaipomenit al căpitanului Nemo, și pe de altă parte faptul că el nu șovăise să se jertfească pentru un om, pentru unul dintre reprezentanții speciei din pricina căreia se refugiase sub mări. Orice ar fi spus el, ființa aceasta ciudată nu ajunsese încă să-și înăbușe cu totul simțămintele omenești.

Când îi spusei lucrul acesta, el îmi răspunse cu o ușoară tulburare în glas:

— Indianul, domnule profesor, era un locuitor din țara asupriților, și eu sunt încă, și până la ultima mea suflare voi fi din țara aceea!

0:00