Capitolul V

Arabian-Tunnel

În aceeași seară am povestit lui Conseil și lui Ned Land, știind că-i va interesa, ceea ce aflasem de la căpitan. Când le-am spus că peste două zile vom fi în apele Mediteranei, Conseil bătu din palme de bucurie, dar canadianul înălță din umeri.

— Un tunel submarin, strigă el, o comunicație între cele două mări! Cine a mai pomenit una ca asta?

— Prietene Ned, îi tăie vorba Conseil, despre Nautilus ai mai auzit vreodată? Nu! Și cu toate astea există. Așa că nu mai ridica din umeri cu atâta ușurință și nu te mai îndoi de existența unor lucruri numai fiindcă tu n-ai auzit vorbindu-se despre ele.

— O să vedem noi! spuse Ned Land, clătinând din cap. Aș vrea din toată inima să cred în acest tunel, să-l cred pe căpitan, și facă Cerul ca Nemo să ne conducă în Mediterana!

Chiar în seara aceea, Nautilus, plutind la suprafața mării, se apropie de coasta arabă, la 21°30' latitudine nordică. Pe țărm se zărea Djedah, important centru comercial al Egiptului, Siriei, Turciei și Indiilor. Deslușeam destul de limpede ansamblul clădirilor sale, navele legate de-a lungul cheiurilor și pe cele pe care pescajul le silea să ancoreze în radă. Soarele, destul de jos pe orizont, bătea din plin în casele orașului și le scotea în relief albeața. Mai încolo, câteva colibe de lemn sau de trestie arătau cartierul locuit de beduini.

Curând Djedah se șterse în umbrele serii, și Nautilus intră din nou sub apele ușor fosforescente.

A doua zi, la 10 februarie, ivindu-se câteva nave care pluteau în preajmă, Nautilus se cufundă, dar la amiază, când trebuia determinat punctul în care ne aflam, marea fiind pustie, vasul nostru urcă din nou până la linia de plutire. Atunci am ieșit pe punte împreună cu Ned și cu Conseil. Spre răsărit se zărea nedeslușit coasta învăluită într-o ceață umedă. Cum stăteam de vorbă despre una, despre alta, rezemați de luntre, Ned Land, arătând cu mâna spre un punct al mării, îmi spuse pe neașteptate:

— Vedeți ceva acolo, domnule profesor?

— Nu, Ned, am răspuns, știi că n-am ochii dumitale.

— Uitați-vă bine, zise Ned, acolo, în față, la tribord, aproape la înălțimea farului! Nu vedeți ceva care parcă se mișcă?

— Adevărat, spusei, după ce m-am uitat cu atenție, zăresc ceva lung și negru plutind pe apă.

— N-o fi cumva încă un Nautilus? își dădu părerea Conseil.

— De unde! răspunse canadianul. Dar aș putea să jur că-i un animal marin.

— Balenele trăiesc în Marea Roșie? se interesă Conseil.

— Da, băiete, i-am răspuns, au fost întâlnite uneori și pe aici.

— Nici vorbă nu poate fi de balenă! făcu Ned Land, care nu pierdea din ochi obiectul semnalat. Balenele îmi sunt cunoștințe vechi, așa că nu m-aș putea înșela cu una, cu două.

— Să avem răbdare! spuse Conseil. Nautilus se îndreaptă într-acolo și o să știm îndată despre ce-i vorba.

În adevăr, pata neagră ajunse curând la numai o milă de noi. Părea o stâncă mare, ieșită în mijlocul apelor. Dar ce anume era, încă n-aș fi putut spune.

— Ia te uită! Merge! Se cufundă! strigă Ned Land. Mii de draci! Ce animal o fi ăsta? N-are coada despărțită în două cum au balenele sau cașaloții, iar înotătoarele lui par niște membre ciuntite.

— Atunci… am spus.

— Aha, urmă canadianul, s-a întors pe spate și i se văd mamelele.

— E o sirenă, strigă Conseil, o sirenă adevărată, dacă nu vă e cu supărare.

Cuvântul „sirenă” m-a pus pe calea cea bună și am înțeles că animalul acela făcea parte dintre viețuitoarele mării pe care basmele le-au schimbat în sirene, jumătate femei și jumătate pești.

— Nu, i-am spus lui Conseil, nu-i o sirenă, ci o făptură ciudată, ai cărei semeni abia dacă au mai rămas câțiva aici, în Marea Roșie. E un dugong.

— Ordinul sirenienelor, grupul pisciformelor, subclasa monodelfinelor, clasa mamiferelor, încrengătura vertebratelor, răspunse Conseil.

Și când Conseil vorbea așa, nu mai rămânea nimic de adăugat. În timpul acesta Ned Land urmărea animalul și ochii îi sclipeau de poftă. Își ridicase mâna ca și cum s-ar fi pregătit să arunce o cange. S-ar fi spus că abia aștepta clipa în care avea să se azvârle în apă să-l atace.

— Ah, domnule, făcu el cu glas tremurând de emoție, n-am vânat încă niciodată un animal „din ăsta”…

Vorbea ca un adevărat vânător de balene.

Tocmai atunci căpitanul Nemo ieși pe punte și zări dugongul. Înțelegând dorința canadianului, îl întrebă de-a dreptul:

— Dacă ai avea o cange în mână, meștere Land, n-ai arde de nerăbdare s-o arunci?

— Nici nu mai încape vorbă, domnule căpitan!

— Ți-ar plăcea să-ți reiei pentru o zi meseria de vânător și să adaugi cetaceul acesta la lista celor pe care i-ai doborât până acum?

— Nu m-aș da înapoi.

— Bine, atunci poți să încerci!

— Vă mulțumesc, domnule, răspunse Ned Land, cu privirea înflăcărată.

— Numai că te sfătuiesc să nu dai greș, urmă căpitanul. Și asta, spre binele dumitale!

— Dugongul este primejdios când îl ataci? am întrebat eu, cu toate că Ned Land ridica din umeri.

— Da, câteodată, răspunse căpitanul. Animalul se întoarce spre cei ce-l atacă și le răstoarnă luntrea. Dar pentru meșterul Land nu-i nicio primejdie. El ochește repede și are mâna sigură. Dacă l-am sfătuit să nu-l scape, e fiindcă dugongul e foarte gustos și știu că meșterul Land nu se dă în lături de la o bucată bună.

— A! făcu Ned Land. Animalul ăsta mai e și bun de mâncat, pe deasupra!

— Da, meștere Land. Carnea lui este foarte prețuită și este păstrată în întreaga Malaezie numai pentru mesele prinților. Din pricina asta dugongul e vânat cu înverșunare, încât, ca și lamantinul, care-i este rudă, se împuținează văzând cu ochii.

— Atunci, domnule căpitan, se amestecă în vorbă, plin de seriozitate, Conseil, dacă din întâmplare acesta este ultimul supraviețuitor al speciei sale, n-ar trebui cruțat în folosul științei?

— Poate că da, îi tăie vorba canadianul; dar în folosul bucătăriei este mai bine să-l vânăm!

— Atunci, apucă-te de lucru, meștere Land! spuse căpitanul.

În clipa aceea, șapte oameni din echipaj, muți și netulburați ca întotdeauna, se urcară pe punte. Unul dintre ei ducea o cange și o frânghie asemănătoare celor pe care le întrebuințează vânătorii de balene. Luntrea fu scoasă de la locul ei și coborâtă pe mare. Șase vâslași prinseră vâslele, cârmaciul își luă locul său, iar Ned, Conseil și cu mine ne așezarăm în partea de dinapoi a luntrii.

— Dumneavoastră nu veniți, căpitane? am întrebat.

— Nu, domnule, dar vă doresc vânătoare bună!

Împinsă de cele șase vâsle, luntrea se îndreptă repede spre dugongul care plutea la vreo două mile de Nautilus.

Când numai câteva sute de metri ne mai despărțeau de cetaceu, luntrea își încetini mersul și vâslele fură mânuite fără zgomot în apa liniștită. Ned Land, cu cangea în mână, trecu în partea din față a luntrii, unde rămase în picioare. Cangea folosită la vânarea balenelor este legată de obicei cu o frânghie foarte lungă, care se desfășoară repede când animalul rănit începe să fugă. Dar de data asta frânghia n-avea mai mult de douăzeci de metri, iar capătul ei era prins de un butoiaș care, plutind, trebuia să ne arate fuga dugongului pe sub apă.

Ridicându-mă în picioare, l-am văzut cât se poate de lămurit pe adversarul canadianului. Dugongul, căruia i se mai spune și halicor, semăna foarte mult cu lamantinul. Corpul lui lung se termina cu o coadă foarte alungită, iar înotătoarele laterale se sfârșeau prin niște adevărate degete. Spre deosebire de lamantin, dugongul avea pe falca de sus doi colți lungi și ascuțiți, care formau de o parte și de alta două fildeșuri desfăcute în afară.

Exemplarul acesta, pe care Ned Land se pregătea să-l atace, era uriaș, având o lungime de cel puțin șapte metri. Plutea nemișcat, părând că doarme la suprafața apei, lucru care nu putea decât să înlesnească prinderea lui.

Luntrea se apropie cu băgare de seamă până la cinci metri de el. Vâslele rămaseră nemișcate, afară din apă. Mă ridicai. Ned Land, puțin aplecat pe spate, își cumpănea cu dibăcie cangea.

Deodată se auzi o șuierătură și dugongul dispăru. Fără îndoială că, deși aruncată cu putere, cangea lovise numai apa.

— Mii de draci! strigă canadianul, furios. L-am scăpat.

— Nu, îi spusei eu, l-ai rănit, fiindcă se vede sânge, dar cangea n-a rămas înfiptă în corpul lui.

— Cangea mea! Cangea mea! strigă Ned Land.

Marinarii vâsliră iarăși și cârmaciul îndreptă luntrea spre butoiașul care plutea pe apă. După ce cangea fu scoasă din apă, reîncepu urmărirea animalului.

Acesta se ridica din când în când la suprafață, ca să respire. Rana nu-l slăbise deloc, fiindcă fugea cu o viteză uimitoare. Luntrea, mânuită de brațe voinice, zbura pe urmele lui. De mai multe ori ea se apropia până la câțiva metri de animal și canadianul se pregătea să-și arunce arma; dar dugongul se ferea, cufundându-se pe neașteptate, și nu mai putea fi atins.

E ușor de închipuit cât de furios și nerăbdător era Ned Land. Îi trimitea bietului animal cele mai grozave înjurături ale limbii engleze. Cât despre mine, mi-era ciudă văzând cum știe dugongul să scape de toate șiretlicurile noastre.

L-am urmărit fără răgaz timp de o oră și începusem să cred că va fi foarte greu să-l prindem, când animalului îi veni ideea nefericită de a se răzbuna, idee de care avea să se căiască mai apoi. Se întoarse asupra luntrii, ca s-o atace la rândul lui. Intenția dugongului nu-i scăpă lui Ned Land.

— Atenție! strigă canadianul.

Cârmaciul rosti în limba lui neînțeleasă câteva cuvinte, prin care fără îndoială că le spunea vâslașilor să fie gata. Ajuns la douăzeci de picioare de luntre, dugongul se opri și adulmecă fără de veste aerul cu nările lui largi așezate nu pe marginile botului, ci deasupra lui. Apoi se avântă, aruncându-se asupra noastră.

Luntrea, neputându-se feri de lovitură, se aplecă mult într-o parte, luând o tonă sau două de apă; însă, datorită îndemânării cârmaciului, fu lovită oblic și nu în plin, astfel că nu se răsturnă. Ned Land, proptindu-se zdravăn, ciurui cu lovituri de cange animalul uriaș, care, înfigându-și dinții în marginea de sus a luntrii, o ridică așa cum un leu ar ridica o căprioară. Căzuserăm de-a valma, unii peste alții, și nu prea știu cum s-ar fi sfârșit întâmplarea aceasta, dacă până la urmă canadianul, lovindu-l cu îndârjire, n-ar fi nimerit vânatul drept în inimă.

Se auzi hârjâitul dinților pe tablă și dugongul dispăru trăgând după el cangea. Dar curând butoiașul reveni la suprafață și după câteva clipe se ivi corpul animalului răsturnat pe spate. Luntrea se apropie, îl remorcă și apoi se îndreptă spre Nautilus. Ca să urcăm dugongul pe punte a fost nevoie de macarale puternice: vânatul cântărea cinci mii de kilograme. Tăierea lui s-a făcut sub supravegherea canadianului, care ținea să ia parte la toate amănuntele operației. În aceeași zi stewardul îmi servi la prânz câteva felii din carnea animalului pe care bucătarul bordului o gătise cu pricepere. Am găsit că era cum nu se poate mai bună, întrecând chiar carnea de vițel, dacă nu și pe cea de vită.

A doua zi, 11 februarie, bucătăria lui Nautilus a avut parte de încă un vânat bun. Un stol de rândunele de mare din specia „sterna nilotica” s-a abătut peste Nautilus. Aceste păsări ce trăiesc în Egipt au ciocul negru, capul cenușiu punctat, ochiul tivit cu puncte albe, spatele, aripile și coada cenușii, pântecele și gâtul alb, iar labele roșii. Au mai fost prinse și câteva duzini de rațe de Nil, păsări sălbatice, foarte bune la gust, care au gâtul și partea de sus a capului albe, împestrițate cu negru.

Nautilus înainta cu o viteză potrivită. Hoinărea, cum s-ar spune. Am observat că, pe măsură ce ne apropiam de Suez, apa Mării Roșii devenea din ce în ce mai puțin sărată. Pe la cinci seara am zărit la nord Capul Ras Mohamed, care formează extremitatea Arabiei Pietroase, cuprinsă între Golful Suez și Golful Acabah.

Nautilus pătrunse apoi în Strâmtoarea Jubal care duce la Golful Suez. În fața noastră se înălța un munte ce părea că stăpânește cele două golfuri ale Capului Ras Mohamed. Era muntele Oreb, acel Sinai pe vârful căruia Moise l-a văzut pe Dumnezeu față în față și pe care mintea și-l închipuie mereu încununat de fulgere.

La ora șase, Nautilus, plutind când deasupra, când sub apă, trecu de-a lungul Torului aflat în fundul unui golf ale cărui ape par vopsite în roșu, așa după cum îmi spusese căpitanul Nemo. Veni apoi noaptea, cu liniștea ei adâncă, întreruptă doar din când în când de țipătul pelicanului și al unor păsări de noapte, de zgomotul valurilor ce se spărgeau în țărmul stâncos sau de mugetul îndepărtat al vreunui steamer, care bătea apele golfului cu zbaturile lui zgomotoase.

Între orele opt și nouă, Nautilus rămase la câțiva metri sub apă. După socoteala mea trebuia să fim foarte aproape de Suez. Prin geamul salonului vedeam funduri stâncoase viu luminate de farul nostru electric. Strâmtoarea părea că se îngustează din ce în ce mai mult.

La nouă și un sfert, vasul se ridică din nou la suprafață. M-am urcat pe punte. Nerăbdător să străbat tunelul căpitanului Nemo, nu mai puteam sta locului și am ieșit să respir aerul proaspăt al nopții. Curând se zări în întuneric o lumină ștearsă, decolorată de ceață, strălucind la o milă depărtare de noi.

— Un far plutitor, spuse cineva lângă mine.

M-am întors și l-am recunoscut pe căpitan.

— E farul plutitor de la Suez, adăugă el. Peste puțin ajungem la intrarea tunelului.

— Cred că intrarea nu e ușoară.

— Nu, domnule. De aceea obișnuiesc să stau în cabina cârmaciului, ca să conduc eu însumi manevra. Acum vă rog să coborâți fiindcă Nautilus se va scufunda și nu va mai ieși la suprafață decât după ce vom străbate Arabian-Tunnel.

L-am urmat pe căpitan. Capacul se închise, rezervele de apă se umplură și submarinul se cufundă la vreo zece metri adâncime. În clipa când mă pregăteam să pornesc spre camera mea, căpitanul mă opri.

— Domnule profesor, mă întrebă el, v-ar plăcea să mă însoțiți în cabina cârmaciului?

— Desigur, dar nu îndrăzneam să vă spun…

— Poftiți, atunci. Veți vedea tot ce poate fi văzut într-o navigație subterană și submarină în același timp.

Căpitanul mă conduse spre scara centrală. Pe la mijlocul ei deschise o ușă, merse de-a lungul culoarului de sus și ajunse la cabina pilotului, care, după cum am arătat, era la capătul punții.

Cabina aceasta măsura vreo șase picioare pe fiecare latură și semăna întrucâtva cu cele în care stau cârmacii vaselor cu aburi de pe Mississippi sau de pe Hudson. În mijloc se mișca roata așezată vertical, legată de cablurile cârmei care duceau în partea de dinapoi a lui Nautilus. Patru ferestre rotunde de sticlă, tăiate în pereții cabinei, îngăduiau omului de la cârmă să vadă în toate direcțiile. Încăperea era întunecoasă, dar în scurtă vreme ochii mi se deprinseră cu întunericul și-l zării pe cârmaci, un om voinic, cu mâinile sprijinite de obada roții. Afară, apele erau viu luminate de farul care bătea dinspre spatele cabinei, în celălalt capăt al punții.

— Acum să căutăm intrarea! spuse căpitanul Nemo.

Cabina cârmaciului era legată prin fire electrice de sala mașinilor și căpitanul putea astfel să comande în același timp și direcția, și mișcarea vasului. Apăsând pe un buton de metal, el micșoră îndată viteza elicei.

Priveam în tăcere zidul înalt și foarte abrupt care ne mărginea drumul, formând o temelie puternică masivului nisipos de pe coastă. Am mers astfel timp de o oră de-a lungul lui, la o depărtare de numai câțiva metri. Căpitanul Nemo nu pierdea din ochi busola, fixată în cabină pe două cercuri concentrice de suspensie. Făcea doar câte un semn și cârmaciul schimba în fiecare clipă direcția lui Nautilus.

Stând lângă fereastra de la babord, puteam vedea minunatele îngrămădiri de mărgean, zoofite, alge și crustaceii ce-și mișcau labele uriașe pe care le scoteau din scobiturile stâncilor.

La zece și un sfert, căpitanul Nemo trecu el însuși la cârmă. În fața noastră se deschidea o galerie întunecoasă și adâncă. Nautilus pătrunse în ea cu îndrăzneală. Se auzi un zgomot neobișnuit. Erau apele Mării Roșii, pe care înclinarea tunelului le zvârlea spre Mediterana. Nautilus urma curentul cu iuțeala unei săgeți, în ciuda sforțărilor mașinii care bătea apa mișcând elicea în sens contrar, ca să reziste.

De-a lungul pereților înguști ai trecătorii, nu mai vedeam acum decât fâșii strălucitoare, linii drepte, brazde de flăcări, datorite vitezei și luminii electrice. Îmi apăsam inima cu mâna, încercând să-i potolesc bătăile.

La zece și treizeci și cinci de minute, căpitanul Nemo, lăsând cârma, se întoarse spre mine:

— Mediterana, îmi spuse el.

Târât de curent, Nautilus străbătuse Istmul Suez în mai puțin de douăzeci de minute.