Mediterana în patruzeci și opt de ore
Mediterana, cea mai albastră dintre mări, „marea cea mare” a evreilor, „marea” grecilor, „mare nostrum” al romanilor, împrejmuită de portocali, aloeși, cactuși și pini maritimi, îmbălsămată de parfumul mirților, mărginită de munți măreți, binecuvântată cu un aer limpede și străveziu, dar frământată veșnic de focurile dinăuntrul pământului, este un adevărat câmp de bătălie, pe care Pluton și Neptun se luptă încă pentru împărțirea lumii. Pe țărmurile și pe apele ei, spunea Michelet, omul se călește trăind într-una din cele mai sănătoase clime de pe fața pământului.
Dar, oricât de frumoasă ar fi fost, n-am putut să arunc decât o privire fugară asupra acestei mări, care se întinde pe o suprafață de două milioane de kilometri pătrați. Nici de cunoștințele căpitanului Nemo nu m-am putut folosi, pentru că omul acesta misterios nu se arătă deloc în tot timpul drumului. Nautilus a mers cu cea mai mare viteză, parcurgând pe sub valurile mării șase sute de leghe în patruzeci și opt de ore. Plecați din apropierea țărmului grecesc în dimineața zilei de 16 februarie, iar la 18, în zori, trecuserăm de Strâmtoarea Gibraltar.
Se vedea cât de colo că Mediterana, închisă între țărmuri de care nu voia să se apropie, îi era nesuferită căpitanului Nemo. Valurile și vânturile ei îi stârneau prea multe amintiri, dacă nu chiar păreri de rău. Aici nu se putea mișca în voie ca în largul oceanelor și Nautilus se simțea la strâmtoare între malurile apropiate ale Africii și Europei.
Din pricina asta am mers cu o viteză de douăzeci și cinci de mile pe oră, adică douăsprezece leghe de câte patru kilometri. E lesne de înțeles cât de necăjit a fost Ned Land, care se văzu silit să lase baltă planurile sale de fugă. De luntre nu se putea folosi, fiindcă ar fi fost purtată, odată cu vasul, cu doisprezece până la treisprezece metri pe secundă. Să-l părăsești pe Nautilus în asemenea împrejurări era ca și cum ai fi vrut să te arunci din mersul unui tren în plină viteză, încercare deosebit de primejdioasă. Dealtfel, aparatul nostru nu ieșea la suprafață decât noaptea, ca să-și împrospăteze provizia de aer, și se orienta numai după busolă și după indicatorul de viteză.
N-am văzut deci în Mediterana decât ceea ce zărește călătorul unui tren expres din priveliștea care-i fuge pe dinaintea ochilor, adică zările îndepărtate, fiindcă ceea ce era aproape de noi se pierdea cu viteza unui fulger. Totuși, Conseil și cu mine am putut privi câțiva pești din Mediterana, din cei ce se puteau menține o vreme pe lângă Nautilus, datorită puterii înotătoarelor. Stăteam la pândă în fața geamurilor salonului, iar însemnările noastre îmi îngăduie să refac în câteva cuvinte ihtiologia acestei mări.
Dintre felurile de pești care o locuiesc, pe unii i-am văzut, pe alții doar i-am întrezărit, ca să nu mai vorbesc de cei pe care viteza lui Nautilus i-a furat privirilor mele. Să-mi fie deci îngăduit să-i rânduiesc după această clasificare de fantezie. Ea va reda mai bine observațiile mele grăbite.
În mijlocul apelor, puternic luminate de pânzele de lumină electrică, se strecurau șerpuind câteva din acele lamprede lungi de un metru, care se întâlnesc aproape în toate climele. Oxirinci, un soi de raie, lați de cinci picioare, cu pântecele alb și spinarea cenușie și pătată, se desfășurau ca niște șaluri largi purtate de curenți. Alte raie treceau atât de repede, încât nu puteam desluși dacă meritau numele de vulturi pe care li l-au dat grecii sau poreclele de șobolan, de broască râioasă și de liliac cu care le-au împodobit pescarii de astăzi. Rechini-milandri, lungi de douăsprezece picioare și cumplit de temuți de scufundători, se întreceau la iuțeală între ei. Vulpi-de-mare, lungi de opt picioare și înzestrate cu un miros nespus de ager, se iveau ca niște umbre mari, albăstrui. Dorade din genul spar, dintre care unele măsurau până la treisprezece decimetri, se arătau în veșmântul lor de argint și azur, încins cu panglici, care se deosebea de tonul întunecat al înotătoarelor; pești închinați Venerei, al căror ochi e încastrat într-o sprânceană de aur; specie prețioasă, prietenă a tuturor apelor, dulci sau sărate, trăind în fluvii, în lacuri și în oceane, sub toate climele, îndurând toate temperaturile, și al cărei neam, care urcă până în epocile geologice ale pământului, și-a păstrat toată frumusețea din primele zile. Sturioni minunați, lungi de nouă până la zece metri, animale foarte iuți, izbeau cu coada lor puternică geamul obloanelor, arătându-și spinarea albăstruie cu pete mărunte cafenii; seamănă cu rechinii, a căror putere n-o au, și se întâlnesc în toate mările; primăvara le place să urce pe fluviile mari, să se lupte cu curenții Volgăi, ai Dunării, ai Padului, ai Rinului, ai Loarei și ai Oderului, și se hrănesc cu heringi, cu scrumbii, cu somoni și cu morui; deși fac parte din clasa peștilor cartilaginoși, sunt gustoși; se mănâncă proaspeți, uscați, marinați sau sărați și, odinioară, erau purtați în triumf la ospețele lui Lucullus. Dar dintre toți acești locuitori ai Mediteranei, cei pe care i-am putut observa mai cu folos, când Nautilus se apropia de suprafață, făceau parte din al șaizeci și treilea gen al peștilor osoși. Erau tonii, cu spinarea albastră-neagră, cu pântecele ca o platoșă de argint, ale căror raze dorsale aruncă licăriri de aur. Au faima că urmează mersul corăbiilor, căutându-le umbra răcoroasă sub arșița cerului tropical, și n-au dezmințit-o, însoțindu-l pe Nautilus, așa cum însoțiseră odinioară corăbiile lui La Perouse. Ore întregi s-au întrecut la iuțeală cu aparatul nostru. Nu mă mai săturam să privesc animalele acestea, croite cu adevărat pentru alergare, cu capul lor mic, cu trupul neted și fusiform, care la unii trecea de trei metri, cu înotătoarele pectorale de o vigoare deosebită și cu înotătoarea caudală bifurcată. Înotau în triunghi, ca unele stoluri de păsări, cu care se întreceau la iuțeală, ceea ce îi făcea pe cei vechi să spună că geometria și strategia le erau cunoscute. Și totuși nu scapă de urmărirea provensalilor, care îi prețuiesc așa cum îi prețuiau locuitorii Propontidei și ai Italiei, iar aceste animale prețioase se aruncă orbește, buimace, și pier cu miile în năvoadele de ton ale marsiliezilor.
Voi pomeni, numai ca să nu-i uit, și de acei pești mediteraneeni pe care Conseil sau eu doar i-am întrezărit. Erau gimnoți-fierasferi albicioși, care treceau ca niște aburi de neprins, murene-congeri, șerpi de trei-patru metri împodobiți cu verde, cu albastru și cu galben, merlucii lungi de trei picioare, al căror ficat era o bucată aleasă, cepole-tenii, care pluteau ca niște alge subțiri, trigle, pe care poeții le numesc pești-liră, iar marinarii pești-fluierători, și al căror bot e împodobit cu două lame triunghiulare și dințate, care închipuie instrumentul bătrânului Homer, trigle-rândunele, care înoată cu iuțeala păsării de la care și-au luat numele, holocentri-meroni cu capul roșu, a căror înotătoare dorsală e garnisită cu filamente, alose împestrițate cu pete negre, cenușii, cafenii, albastre, galbene și verzi, care sunt simțitoare la glasul argintiu al clopoțeilor, și calcani minunați, acești fazani ai mării, un fel de romburi cu înotătoare gălbui, punctate cu cafeniu, a căror parte de sus, partea stângă, e de obicei marmorată cu cafeniu și cu galben, în sfârșit, cârduri de barbuni minunați, adevărate păsări ale paradisului ale oceanului, pe care romanii îi plăteau până la zece mii de sesterți bucata și pe care îi lăsau să moară pe masă, ca să urmărească, cu ochi crud, cum le trec culorile de la roșul de cinabru al vieții până la albul palid al morții.
Și dacă n-am fost în stare să observ nici miraleți, nici pești-porc, nici tetrodoni, nici căluți-de-mare, nici pești-bijuterie, nici centrisci, nici blenii, nici barbuni-vărgați, nici labri, nici eperlani, nici pești-zburători, nici hamsii, nici pageli, nici boopși, nici zargani, nici pe toți acei reprezentanți de seamă ai ordinului pleuronecților, limandele, cambulele, plătesele, limbile-de-mare, comuni oceanului Atlantic și Mării Mediterane, aceasta se datorește doar uriașei viteze cu care străbătea Nautilus aceste ape îmbelșugate.
Dintre mamiferele marine, cred că am recunoscut în dreptul Adriaticei vreo doi, trei cașaloți cu înotătoare dorsale, din genul fizeterelor, câțiva delfini din genul globicefalilor, specifici Mediteranei, având partea de dinainte a capului vărgată cu linioare deschise, și o duzină de foce cu pântecele alb și blana neagră, cunoscute sub denumirea de călugări și având în adevăr înfățișarea unor călugări dominicani, lungi de vreo trei metri.
La rândul său, Conseil credea că a zărit și o broască țestoasă lată de șase picioare, împodobită cu trei rânduri de creste ascuțite, așezate de-a lungul spinării. Îmi părea rău că n-am văzut această reptilă, căci, după descrierea lui Conseil, trebuia să fi fost o țestoasă-lăută, specie destul de rară. Eu n-am zărit decât câteva cacuane cu carapacea alungită.
Cât despre zoofite, am putut admira în treacăt o splendidă galeolarie portocalie care se agățase de geamul de la babord; era ca un filament lung ce se desfăcea în nenumărate rămurele, terminate la vârf cu cea mai fină dantelă împletită vreodată de rivalele păianjenilor. Din păcate n-am putut pescui acel exemplar și desigur că n-aș fi putut vedea niciun zoofit mediteranean dacă în seara zilei de 16 februarie Nautilus n-ar fi încetinit viteza. Și iată în ce împrejurări:
Treceam atunci printre Sicilia și coasta Tunisului, în spațiul îngust dintre Capul Bon și Strâmtoarea Messina, unde fundul mării se ridică aproape dintr-o dată. Aici s-a format o adevărată creastă, deasupra căreia sunt numai 17 metri de apă, în timp ce de-o parte și de alta a crestei adâncimea ajunge la 170 de metri. Nautilus a fost silit să manevreze cu băgare de seamă, ca să nu se izbească de bariera submarină. Îi arătai lui Conseil, pe harta Mediteranei, locul unde se afla reciful.
— Dacă nu vă e cu supărare, seamănă foarte bine cu un istm care leagă Europa de Africa, observă Conseil.
— Da, băiete, îi răspunsei eu, reciful închide toată Strâmtoarea Libiei; sondajele lui Smith au dovedit că odinioară continentele erau unite între Capul Boco și Capul Furina.
— Așa cred și eu, întări Conseil.
— Să știi, adăugai eu, că între Gibraltar și Ceuta mai există o barieră asemănătoare care, în timpurile geologice, închidea în întregime Mediterana.
— Și dacă vreo erupție vulcanică va ridica într-o bună zi aceste două bariere deasupra valurilor? întrebă Conseil.
— Așa ceva nu se poate întâmpla, dragul meu.
— În sfârșit, dacă domnul îmi îngăduie să termin, dacă fenomenul acesta s-ar întâmpla, ar fi neplăcut pentru domnul de Lesseps, care își dă atâta osteneală să-și străpungă istmul!
— Recunosc, dar, îți repet, Conseil, fenomenul acesta nu se va întâmpla. Violența forțelor subterane scade întruna. Vulcanii, atât de numeroși în primele zile ale lumii, se sting încetul cu încetul, căldura dinăuntru slăbește, temperatura straturilor de jos ale globului scade în fiecare secol cu o cantitate care se poate măsura, și asta în paguba globului nostru, căci căldura aceasta e viața lui.
— Totuși, soarele…
— Soarele nu ajunge, Conseil. Poate el oare să redea căldura unui cadavru?
— Nu, din câte știu.
— Ei bine, prietene, pământul va fi într-o zi acest cadavru răcit. Va deveni de nelocuit și va fi nelocuit, ca luna, care și-a pierdut de mult căldura vitală.
— Peste câte secole? întrebă Conseil.
— Peste câteva sute de mii de ani, băiete.
— Atunci, răspunse Conseil, avem timp să ne terminăm călătoria, dacă nu cumva se amestecă Ned Land!
Și Conseil, liniștit, se apucă din nou să studieze fundul ridicat al mării, pe care Nautilus, mergând cu viteză redusă, aproape că îl atingea.
Acolo, pe un fund stâncos și vulcanic, înflorea o întreagă floră vie: bureți, holoturii, cidipe străvezii, împodobite cu cili roșiatici, care răspândeau o ușoară fosforescență, beroe, cunoscute îndeobște sub numele de castraveți-de-mare, scăldate în sclipirile unui spectru solar, comatule umblătoare, late de un metru, a căror purpură înroșea apele, euriale arborescente de cea mai mare frumusețe, pavonacee cu tulpini lungi, mulți arici-de-mare comestibili de felurite specii și actinii verzi, cu trunchiul cenușiu și discul cafeniu, care se pierdeau în pletele lor măslinii de tentacule.
Conseil se ocupase mai cu seamă de observarea moluștelor și a articulatelor și, deși nomenclatura lor e cam aridă, nu vreau să-i fac nedreptate acestui băiat de treabă trecându-i sub tăcere observațiile.
Din încrengătura moluștelor, el pomenește numeroși pectunculi pectiniformi, spondili copită-de-măgar, care se îngrămădeau unii peste alții, donace triunghiulare, hialee tridentate, cu înotătoare galbene și cochilii străvezii, pleurobranhi portocalii, ovule punctate sau presărate cu puncte verzui, aplisii, cunoscute și sub numele de iepuri-de-mare, dolabele, aceri cărnoși, umbrele specifice Mediteranei, urechi-de-mare, a căror cochilie dă un sidef foarte căutat, pectunculi flamulați, anomii, pe care languedocienii, pare-se, le preferă stridiilor, scoici tapes, atât de dragi marsiliezilor, scoici venus duble, albe și grase, câteva din acele scoici numite clam, care mișună pe coastele Americii de Nord și din care se vinde o cantitate atât de mare la New York, piepteni operculari de felurite culori, litodomi înfipți în găurile lor, al căror gust piperat îmi plăcea foarte mult, venericarde brăzdate, a căror cochilie, bombată în vârf, avea coaste ieșite în afară, cintii zbârlite de tuberculi stacojii, carinarii cu vârful încovoiat, asemenea unor gondole ușoare, ferole încoronate, atlante cu cochilii în spirală, tetide cenușii, pătate cu alb și acoperite cu mantila lor cu franjuri, eolide asemenea unor limacși mărunți, cavoline care se târau pe spate, auricule, și printre ele auricula miosotis, cu cochilia ovală, scalarii roșcate, litorine, iantine, cinerarii, petricole, lamelarii, capuli, pandore etc.
Cât despre articulate, Conseil le-a împărțit foarte just, în însemnările lui, în șase clase, dintre care trei țin de lumea marină: clasele crustaceelor, cirripedelor și anelidelor.
Crustaceele se împart în nouă ordine, iar primul dintre ele cuprinde decapodele, adică animalele al căror cap și torace sunt de cele mai multe ori sudate între ele, al căror aparat bucal e alcătuit din mai multe perechi de membre și care au patru, cinci sau șase perechi de picioare toracice sau ambulatorii. Conseil urmase metoda maestrului nostru Milne-Edwards, care împarte decapodele în trei secțiuni: brahiurele, macrurele și anomurele. Numele acestea sunt cam barbare, dar sunt juste și precise. Printre brahiure, Conseil pomenește amatii cu fruntea înarmată cu două vârfuri mari, divergente, inahul-scorpion, care – nu știu de ce – întruchipa înțelepciunea la greci, lambri-massena, lambri-spinimani, rătăciți pesemne pe acest prag, căci de obicei trăiesc la mari adâncimi, xanți, pilumni, romboizi, calapi granuloși – foarte ușor de mistuit, observă Conseil –, coriști fără dinți, ebalii, cimopolii, doripi lânoși etc. Printre macrure, împărțite în cinci familii, cuirasații, scormonitorii, astacienii, creveții și ochizopodele, pomenește langustele obișnuite, a căror carne e atât de prețuită la femele, scilari-urși sau greieri-de-mare, gebii de țărm și tot felul de specii comestibile, dar nu spune nimic despre subdiviziunea astacienilor, care cuprinde homarii, fiindcă langustele sunt singurii homari ai Mediteranei. În sfârșit, printre anomure, a văzut dromii obișnuite, adăpostite în cochilia părăsită de care pun stăpânire, homole cu fruntea spinoasă, crabi-pustnici, porcelane etc.
Aici se oprea lucrarea lui Conseil. Nu avusese timp să completeze clasa crustaceelor cercetând stomapodele, amfipodele, homopodele, izopodele, trilobiții, branhiopodele, ostracodele și entomostraceele. Iar ca să încheie studiul articulatelor marine, ar fi trebuit să pomenească și clasa cirripedelor, care cuprinde ciclopii și argulii, și clasa anelidelor, pe care n-ar fi uitat s-o împartă în tubicole și dorsibranhiate.
După ce trecu de ridicătura din strâmtoarea Libiei, Nautilus își reluă viteza obișnuită în apele adânci. De atunci, nicio moluscă, niciun articulat, niciun zoofit. Doar câțiva pești mari, care treceau ca niște umbre. În noaptea de 16 spre 17 februarie am intrat în al doilea bazin mediteranean, a cărui adâncime maximă atinge trei mii de metri. Alunecând sub impulsul elicei pe planurile lui înclinate, Nautilus se scufundă până la ultimele straturi ale mării.
Aici, în locul minunilor naturale, adâncurile îmi dezvăluiră priveliști tulburătoare și groaznice. Străbăteam regiunea cea mai bogată în naufragii din Mediterana. De pe coasta algeriană până pe țărmurile Provenței, nenumărate nave s-au scufundat, nenumărate corăbii au dispărut! Mediterana nu-i decât un lac în comparație cu Pacificul, dar e un lac cu toane, cu valuri schimbătoare, când blajine și mângâietoare pentru tartana firavă care pare să plutească între cele două azururi, al apelor și al cerului, când furioase, frământate, răscolite de vânturi, sfărâmând cele mai puternice corăbii, cu lovituri dese de valuri.
Astfel, în timpul scurtei noastre plimbări la mari adâncimi, am văzut zăcând pe fund, năpădite de corali sau numai învelite într-o pojghiță de rugină, ancore, tunuri, ghiulele, bucăți de fier, brațe de elice, părți de mașini, cilindri sfărâmați, cazane sparte, apoi schelete de corăbii, unele drepte, altele răsturnate, plutind între două straturi de apă.
Corăbiile acelea scufundate pieriseră fie ciocnindu-se unele de altele, fie izbindu-se de vreo stâncă de granit. Am văzut unele care căzuseră drept în jos, cu catargele țepene, cu pânzele și funiile întărite de ape. Păreau ancorate într-o uriașă radă deschisă, așteptând momentul plecării. Când Nautilus trecea printre ele, învăluindu-le în luminile sale electrice, corăbiile păreau gata să-l salute, ridicându-și pavilioanele și trimițându-ne numărul lor de ordine! Dar numai tăcerea de moarte stăruia prin acele meleaguri ale nenorocirii.
Pe măsură ce ne apropiam de Gibraltar, fundul mării era tot mai plin de rămășițe înfiorătoare. Țărmurile Africii și ale Europei se strâng unul lângă altul și, în spațiul strâmt, ciocnirile sunt foarte dese. Am văzut acolo o mulțime de carene de fier, ruini fantastice de vapoare, unele culcate, altele în picioare, ca niște animale uriașe. Unul dintre ele, cu flancurile deschise, cu coșul strâmb, cu roți din care nu mai rămăsese decât scheletul, cu cârma atârnând numai de un lanț de fier, cu inscripția de pe pupa roasă de sărurile marine, avea o înfățișare cumplită. Câte vieți distruse în naufragiu, câte victime înecate sub valuri! O mai fi supraviețuit oare vreun marinar, ca să povestească groaznica nenorocire, sau numai valurile singure au păstrat taina naufragiului?
Nu știu de ce îmi trecu prin gând că vasul acesta îngropat în mare trebuie să fie Atlas, dispărut fără urmă de vreo 20 de ani și de care nu s-a mai auzit niciodată! Ce sinistră istorie s-ar putea scrie despre fundul Mediteranei, acest întins cimitir unde atâtea bogății s-au pierdut, unde atâtea victime și-au găsit moartea! În tot acest timp, Nautilus, sprinten și nepăsător, trecea în plină viteză prin mijlocul ruinelor. În ziua de 18 februarie, spre ora trei dimineața, ne aflam în fața Strâmtorii Gibraltar.
Există acolo doi curenți: unul superior, cunoscut de multă vreme, care aduce apele oceanului în bazinul Mediteranei, și altul, un contra-curent, inferior, a cărui existență a fost dovedită de curând pe cale logică. În adevăr, volumul apelor Mediteranei, care sporește necontenit datorită valurilor Atlanticului și fluviilor pe care le primește, ar trebui să crească an de an, dat fiind că evaporația nu e îndestulătoare ca să restabilească echilibrul. Or, fiindcă nu se întâmplă așa, s-a ajuns la concluzia că trebuie să existe un curent inferior, care prin strâmtoarea Gibraltar varsă în Atlantic prisosul apelor Mediteranei.
Contracurentul acesta există. De el s-a folosit Nautilus ca să înainteze cu repeziciune prin strâmtoare. Am întrezărit o clipă minunatele ruine ale Templului lui Hercule, scufundat, după spusele lui Pliniu și Avienus, odată cu insula pe care fusese clădit, și câteva minute mai târziu pluteam pe valurile Atlanticului.