Capitolul XVI

Fără aer

Astfel, de o parte și de alta, deasupra și dedesubt, Nautilus se găsea împrejmuit de un zid de gheață, de nepătruns. Eram prizonierii banchizei! Canadianul izbi în masă cu pumnul lui puternic. Conseil tăcea. M-am uitat la căpitan. Chipul său își recăpătase calmul obișnuit. Stătea cu brațele încrucișate, gândindu-se. Nautilus nu mai mișca.

După un timp, căpitanul vorbi:

— Domnilor, spuse el cu glas liniștit, în împrejurările de față există două feluri de a muri.

Omul acesta de neînțeles avea aerul unui profesor de matematici care face o demonstrație elevilor.

— Primul, continuă el, este să murim striviți. Al doilea, să murim asfixiați. Nu vorbesc despre posibilitatea de-a muri de foame, pentru că proviziile lui Nautilus pot ține, fără îndoială, mai mult decât noi. Să ne ocupăm deci de posibilitățile de strivire și de asfixie.

— De asfixie nu trebuie să ne temem, domnule căpitan, fiindcă rezervoarele de aer sunt pline, îi răspunsei eu.

— E drept, observă căpitanul Nemo, dar ele nu ne pot ajunge decât pentru două zile. Au trecut treizeci și șase de ore de când suntem sub apă și până acum ar fi trebuit să primenim aerul îngreuiat al lui Nautilus. În patruzeci și opt de ore provizia de aer se va sfârși.

— Atunci, domnule căpitan, să ne eliberăm înainte de-a trece patruzeci și opt de ore!

— Vom face-o, cel puțin încercând să spargem zidul care ne înconjoară.

— Prin care parte?

— Asta o să ne-o arate sonda. Îl voi culca pe Nautilus peste ghețarul de dedesubt, iar oamenii mei, îmbrăcați în costume de scafandri, vor ataca muntele de gheață acolo unde va fi mai subțire.

— Putem deschide obloanele salonului?

— Fără îndoială, doar stăm pe loc.

Căpitanul Nemo ieși. Curând se auziră șuierăturile apei care umplea rezervoarele. Nautilus începu să se cufunde încet și se așeză pe ghețar la o adâncime de trei sute cincizeci de metri, adâncimea la care se afla bancul de gheață de dedesubt.

— Prieteni, spusei eu, situația e gravă, dar mă bizui pe curajul și pe energia voastră.

— Domnule, îmi răspunse canadianul, acum n-o să vă mai bat capul cu cârtelile mele. Sunt gata să fac orice pentru salvarea tuturor!

— Bine, Ned! i-am spus întinzându-i mâna.

— Am de adăugat că, știind să mânuiesc cu tot atâta îndemânare târnăcopul ca și cangea, sunt la dispoziția căpitanului.

— Nu-ți va refuza ajutorul. Vino, Ned!

L-am condus pe canadian în camera în care echipajul lui Nautilus își îmbrăca hainele de scafandri. Am făcut cunoscută căpitanului propunerea lui Ned, care fu primită. Canadianul își îmbrăcă costumul și fu gata odată cu ceilalți tovarăși de muncă. Fiecare purta în spate câte un aparat Rouquayrol, plin cu aer curat, scos din rezervoare. Era un împrumut mare pentru rezerva de aer a lui Nautilus, dar trebuia făcut. Cât despre lămpile Ruhmkorff, ele n-ar fi avut niciun rost în apa luminată de farul electric.

După ce Ned se îmbrăcă, m-am întors în salon, unde obloanele fură deschise, și, stând lângă Conseil, am privit stratul de gheață pe care se sprijinea Nautilus. Peste câteva clipe se iviră vreo doisprezece oameni din echipaj, mergând pe bancul de gheață, și printre ei am recunoscut statura înaltă a lui Ned Land. Căpitanul Nemo îi întovărășea.

Înainte de a se începe săparea pereților, se făcură câteva sondaje pentru a se hotărî în ce parte trebuiau pornite lucrările. În pereții laterali fură înfipte sonde lungi, dar ele se opriră din pricina zidului gros, după ce pătrunseseră cincisprezece metri. Cât despre gheața de deasupra, era zadarnic să se încerce străpungerea ei. Acolo se înălța banchiza care măsura mai mult de patru sute de metri grosime. Căpitanul Nemo puse să fie sondată gheața de dedesubt. Aici doar zece metri ne despărțeau de apă, căci grosimea ghețarului se dovedi a nu fi mai mare de atât. Rămânea acum să se taie o bucată a cărei suprafață să fie egală cu linia de plutire a lui Nautilus. Cu alte cuvinte, trebuiau desprinși vreo șase mii cinci sute de metri cubi, pentru a se face o scobitură prin care Nautilus să poată coborî sub câmpul de gheață.

Munca începu îndată și continuă cu înverșunare. În loc să se sape în jurul lui Nautilus, ceea ce ar fi sporit greutățile, căpitanul Nemo însemnă locul spărturii cam la opt metri de coasta stângă a vasului. Apoi, oamenii sfredeliră în mai multe puncte locul ales și îndată după aceea târnăcoapele începură să taie cu putere gheața, desprinzând blocuri mari. Printr-un efect curios al greutății specifice, blocurile acestea, fiind mai ușoare decât apa, zburau, ca să spun așa, spre bolta tunelului, care se îngroșa în sus cu ceea ce pierdea din partea de jos. Dar lucrul acesta nu putea să ne supere, fiindcă zidul de dedesubt se subția în aceeași măsură.

După două ore de muncă îndârjită, Ned Land se întoarse sleit de puteri. El și tovarășii lui fură înlocuiți cu alți lucrători, la care ne-am alăturat și noi, eu și Conseil. Ne-a condus secundul lui Nautilus. La început, apa mi s-a părut foarte rece, dar mânuind târnăcopul m-am încălzit. Cu toate că ne aflam la o presiune de treizeci de atmosfere, ne puteam mișca cu destulă ușurință.

Când după două ore de lucru m-am întors ca să mănânc ceva și să mă odihnesc, am simțit diferența dintre aerul curat pe care ni-l dădea aparatul Rouquayrol și atmosfera din Nautilus, încărcată cu acid carbonic. Aerul nu mai fusese reînnoit de patruzeci și opt de ore și puterea lui înviorătoare era mult slăbită. În douăsprezece ore de muncă fusese săpat, pe întinderea unde lucram, numai un strat gros de un metru, adică vreo șase sute de metri cubi. Dacă săpam tot atât în fiecare douăsprezece ore, ne-ar mai fi trebuit încă cinci nopți și patru zile ca să ducem lucrul la bun sfârșit.

— Cinci nopți și patru zile! le spusei tovarășilor mei. Iar aer în rezervoare nu mai avem decât pentru două zile.

— Fără să mai ținem socoteala că, odată ieșiți din închisoarea asta blestemată, vom fi închiși sub banchiză, fără să putem ieși la aer! adăugă Ned.

Era adevărat. Cine ar fi fost în stare să prevadă timpul cel mai scurt care ne-ar fi trebuit ca să ne eliberăm? Nu ne puteam asfixia mai înainte ca Nautilus să revină la suprafața apei? Era oare sortit să piară în acest mormânt de gheață, cu toți cei pe care îi purta? Situația părea groaznică. Dar noi o priveam plini de curaj, hotărâți să ne facem datoria până la capăt.

După cum socotisem, în timpul nopții fu desprins un nou strat de un metru din alveola uriașă. Dar dimineața, când îmbrăcat cu costumul meu de scafandru am străbătut apa la o temperatură de șase sau șapte grade sub zero, observai că zidurile laterale se apropiau încetul cu încetul. Straturile de apă, aflate mai departe de groapă, nefiind încălzite de oamenii care lucrau și de loviturile uneltelor, începuseră să se solidifice. Care erau șansele noastre de scăpare în fața acestei noi primejdii și cum puteam împiedica înghețarea apei, care ar fi sfărâmat pereții lui Nautilus ca pe o bucată de sticlă?

N-am spus nimic celor doi tovarăși ai mei despre noul pericol care ne pândea. La ce ar fi folosit să-i descurajez, când munceau cu atâta râvnă pentru salvare? Dar când am revenit pe bord, îi arătai căpitanului Nemo cum stau lucrurile.

— Știu, îmi spuse el cu tonul lui liniștit, pe care nici împrejurările cele mai groaznice nu i l-ar fi putut schimba. E încă un pericol, dar nu văd cum l-am putea înlătura. Singura posibilitate de scăpare este să lucrăm mai repede decât înghețul, să i-o luăm înainte, asta-i tot!

Să i-o luăm înainte! Adevărat, ar fi trebuit ca până acum să mă fi obișnuit cu felul acesta de-a vorbi. În ziua aceea am mânuit târnăcopul cu îndârjire ore întregi. Munca îmi dădea puteri. Dealtfel, a lucra însemna a pleca de pe bord, însemna a părăsi un aer sărac și stricat și a respira aerul proaspăt din aparate.

Spre seară, groapa se mai adâncise cu un metru. Când m-am întors pe bord, era cât pe-aci să mă asfixieze acidul carbonic din submarin. Ah, de am fi avut mijloace chimice cu care să înlăturăm gazul acesta înăbușitor! Oxigenul nu ne lipsea; se găsea în apă oricât de mult. Ar fi fost de ajuns să descompunem apa cu ajutorul unor pile electrice, ca să căpătăm fluidul dătător de viață. Mă gândisem la asta, dar la ce-ar fi folosit, de vreme ce acidul carbonic produs de respirația noastră cuprinsese toate colțurile vasului? Spre a-l absorbi, ar fi trebuit să agităm fără încetare niște vase umplute cu potasă caustică; dar n-aveam substanța asta și n-am fi putut-o înlocui cu nimic altceva.

Seara, căpitanul Nemo trebui să deschidă robinetele rezervoarelor și să dea drumul la câteva coloane de aer în interiorul lui Nautilus. Dacă n-ar fi făcut asta, în dimineața următoare nu ne-am mai fi trezit.

A doua zi, 26 martie, îmi reîncepui munca de miner, săpând împreună cu tovarășii mei al cincilea metru. Pereții laterali și fundul banchizei se îngroșau văzând cu ochii. Nu mai era nicio îndoială că aveau să se unească mai înainte ca Nautilus să poată ieși. Pentru o clipă, m-a cuprins deznădejdea. Eram cât pe-aci să las târnăcopul din mână. De ce să mai sap, când tot trebuia să mor înăbușit, strivit de apa aceasta care se prefăcea în piatră, în chinuri pe care nu le-ar fi putut născoci nici chiar cruzimea unor sălbatici? Mi se părea că sunt între fălcile formidabile ale unui monstru, iar ele se strângeau necruțătoare.

Căpitanul Nemo, care conducea lucrările și muncea el însuși, trecu pe lângă mine. L-am atins cu mâna și i-am arătat pereții închisorii noastre. Zidul dinspre tribord înaintase la mai puțin de patru metri de învelișul lui Nautilus.

Căpitanul mă pricepu și-mi făcu semn să-l urmez. Ne-am întors pe bord. După ce mi-am scos costumul, l-am însoțit în salon.

— Domnule Aronnax, trebuie să încercăm un mijloc eroic, altfel rămânem cimentați în apa asta întărită.

— Da, spusei eu, dar ce putem face?

— O, dacă Nautilus ar fi destul de tare ca să suporte presiunea gheții fără să fie strivit!

— Atunci? am întrebat neștiind la ce vrea să ajungă.

— Nu pricepeți că înghețarea apei ne-ar putea veni în ajutor? Nu vă dați seama că ea ar putea face să crape câmpul de gheață care ne ține închiși, așa cum face să crape și pietrele cele mai tari? Nu vă dă prin gând că ar putea să ne salveze în loc să ne ucidă?

— Tot ce se poate, domnule căpitan; dar oricât de rezistent la strivire ar fi Nautilus, tot n-ar putea să suporte presiunea asta înspăimântătoare și s-ar turti ca o foaie de tablă.

— Știu, de asta nu trebuie să ne bizuim pe ajutorul naturii, ci pe noi înșine. Trebuie să stăvilim înghețul. Trebuie să-l oprim! Nu numai pereții laterali se strâng, dar și în față, și în spate n-au mai rămas nici zece picioare de apă. Gheața ne prinde din toate părțile.

— Cât timp ne mai ajunge aerul? îl întrebai eu.

Căpitanul mă privi drept în ochi.

— Poimâine rezervoarele vor fi goale! spuse el.

Simții cum îmi îngheață sângele în vine. Și totuși nu puteam să mă aștept la alt răspuns. În ziua de 22 martie, Nautilus se cufundase în apele libere ale polului. Acum eram în 26. Trăisem cinci zile numai cu rezervele de pe bord! Iar aerul curat care mai rămăsese trebuia păstrat pentru lucrători. Și astăzi, când scriu, îmi amintesc atât de bine de toate astea, încât mă năpădește fără voie spaima și simt cum mă sufoc.

Căpitanul Nemo se gândea, tăcut, nemișcat. Se vedea bine că-i venise o idee, pe care însă părea că o respinge, răspunzându-și singur că nu. În sfârșit, lăsă să-i scape câteva cuvinte.

— Apă clocotită! murmură el.

— Apă clocotită?! mă mirai eu.

— Da. Suntem închiși într-un spațiu destul de mic. Oare apa clocotită, pe care ar arunca-o necontenit pompele lui Nautilus, n-ar ridica temperatura acestui loc, încetinind înghețul?

— Trebuie să încercăm! spusei eu hotărât.

— Să încercăm, domnule profesor!

Termometrul arăta că afară erau șapte grade sub zero. Căpitanul Nemo mă duse în bucătărie, unde funcționau puternicele aparate de distilare care prin evaporare dădeau apa de băut. Ele fură umplute cu apă și întreaga căldură electrică a pilelor năpădi serpentinele cufundate în lichid. În câteva minute, apa atinse 100° și fu trimisă spre pompe, în timp ce alta proaspătă o înlocuia. Căldura dezvoltată de pile era atât de mare, încât apa rece trasă din mare ajungea clocotită în pompe de îndată ce trecea prin aparate.

Pomparea începu. După trei ore termometrul arăta că afară sunt 6° sub zero. Câștigasem un grad. Două ore mai târziu, termometrul arăta doar 4° sub zero.

— Vom izbuti! îi spusei căpitanului, după ce urmărisem și controlasem prin numeroase observații mersul lucrărilor.

— Și eu cred același lucru, îmi răspunse el. Nu vom fi striviți. Nu ne mai amenință acum decât pericolul sufocării.

În timpul nopții temperatura apei se urcă la un grad sub zero. Era tot ce puteau face pompele. Dar cum înghețul apei de mare începe numai de la două grade sub zero, m-am simțit în sfârșit liniștit în privința asta.

A doua zi, 27 martie, fuseseră scoși din groapă șase metri de gheață. Mai rămâneau de scos patru metri. Asta însemna încă patruzeci și opt de ore de muncă. Aerul nu mai putea fi împrospătat în interiorul lui Nautilus, astfel că din ziua aceea lucrurile au mers din ce în ce mai greu.

Simțeam cum mă apasă o greutate de nesuferit. Pe la trei după-amiaza mă copleșise o neliniște de neînvins. Căscam de-mi trosneau fălcile și gâfâiam, căutând să găsesc oxigenul care se rărea tot mai mult. Zăceam fără să mă mai pot gândi, fără putere, aproape fără cunoștință. Bietul Conseil, căzut în aceeași stare, îndurând aceleași suferințe, nu mă părăsea. Îmi lua mâna, mă încuraja și-l auzeam murmurând:

— Ah! Dacă aș putea să nu respir, ca să-i las domnului mai mult aer!

Îmi dădeau lacrimile când îl auzeam vorbind astfel.

Dacă situația tuturor era de neîndurat înăuntrul vasului, e lesne de închipuit cu ce grabă, cu câtă fericire ne îmbrăcam hainele de scafandri atunci când ne venea rândul ca să lucrăm! Târnăcoapele răsunau pe stratul înghețat. Brațele ne osteneau, mâinile ni se jupuiau, dar nici oboseala, nici rănile nu însemnau nimic! Aerul dătător de viață ne pătrundea în plămâni! Respiram! Respiram!

Cu toate astea, nimeni nu-și prelungea lucrul sub apă peste timpul hotărât. Odată sarcina îndeplinită, fiecare dintre noi trecea tovarășilor care se sufocau rezervoarele dătătoare de viață. Căpitanul Nemo se supunea primul acestei discipline severe. Când sosea ora, dădea aparatul său altuia și intra în aerul nesănătos de pe bord, mereu liniștit, fără urmă de slăbiciune, fără să murmure. În ziua aceea lucrul fu îndeplinit cu și mai mult zel. Ne mai rămâneau de ridicat doi metri de pe toată întinderea săpăturii. Numai doi metri ne mai despărțeau de marea liberă. Dar în rezervoare nu mai era decât foarte puțin aer, și acela încă trebuia păstrat pentru săpători. Niciun strop pentru Nautilus.

Când m-am întors pe bord, aproape că m-am sufocat. Ce noapte! Mi-e peste putință s-o descriu. Asemenea chinuri nu pot fi descrise. A doua zi dimineață, o apăsare îngrozitoare îmi tăia răsuflarea. Mă durea capul și mă simțeam amețit ca un om beat. Nici tovarășii mei nu sufereau mai puțin. Câțiva oameni din echipaj horcăiau. În ziua aceea, a șasea de când eram captivi, căpitanul Nemo, găsind că lucrul merge prea încet cu târnăcoapele și cazmalele, hotărî să spargă stratul de gheață care ne mai despărțea de apă. Omul acesta își păstrase sângele rece și energia. Își stăpânea durerile fizice prin forța morală. Gândea, combina, lupta.

La ordinul său, vasul fu ușurat, adică ridicat de pe stratul de gheață, prin schimbarea greutății specifice. Și îndată ce pluti, el fu adus deasupra săpăturii făcute pe măsura sa. După ce i se umplură rezervoarele de apă, vasul coborî până ce linia de plutire se potrivi cu marginile săpăturii.

Atunci, tot echipajul urcă pe bord și ușa dublă de ieșire în apă fu închisă. Nautilus se sprijini în stratul de gheață care avea mai puțin de un metru grosime și pe care sondele îl găuriseră în mii de locuri.

Robinetele rezervoarelor fură larg deschise și o sută de metri cubi de apă năvăliră în ele, sporind cu o sută de mii de kilograme greutatea lui Nautilus.

Așteptam și ascultam, uitând suferințele, nădăjduind încă. Încercam să ne salvăm printr-o ultimă sforțare. Cu toate că îmi vâjâiau urechile, am auzit peste puțin timp cum scârțâie gheața sub Nautilus. Se produse o mișcare, gheața plesni cu un zgomot ciudat, ca o bucată de hârtie care se rupe, și Nautilus coborî.

— Trecem! îmi șopti Conseil.

N-am putut să-i răspund. I-am luat mâna și i-am strâns-o, cutremurat de emoție. Deodată, împins de înspăimântătoarea greutate adăugată, Nautilus se înfundă în apă ca o ghiulea, căzând în gol!

Atunci, întreaga forță electrică fu îndreptată spre pompe, care începură îndată să golească apa din rezervoare. După câteva minute, căderea se încetini. Manometrul arăta chiar o mișcare de ridicare. Elicea porni cu toată viteza, făcând să tremure din încheieturi învelișul metalic al vasului și împingându-ne spre nord. Dar cât aveam să plutim pe sub banchiză, până la marea liberă? Încă o zi? N-aveam să mai trăiesc atât! Stăteam întins pe un divan în bibliotecă. Simțeam că mă sufoc. Fața mi se învinețise, buzele mi se făcuseră albastre și îmi pierdusem cunoștința. Nu mai vedeam, nu mai auzeam. Pierdusem noțiunea timpului. Nu mai eram în stare să fac nicio mișcare. Câte ore s-au scurs astfel, n-aș putea spune. Dar mi-am dat seama că începea agonia. Am înțeles că moartea era aproape.

Deodată însă mi-am revenit, simțind în plămâni o dâră de aer proaspăt. Ieșisem la suprafața apei? Trecusem banchiza?

Nu! Ned și Conseil, bravii mei prieteni, se jertfeau ca să mă salveze. Pe fundul unui aparat mai rămăsese puțin aer. În loc să-l respire, îl păstraseră pentru mine, și cu toate că ei înșiși se sufocau, mi-l dădeau mie, picătură cu picătură. Voiam să dau aparatul la o parte, dar ei îmi țineau mâinile și câteva clipe am respirat cu nesaț.

Mă uitai la ceas. Era ora unsprezece dimineața. Trebuia să fim în 28 martie. Nautilus gonea cu o iuțeală înspăimântătoare, de patruzeci de mile pe oră, zvârcolindu-se în ape.

Unde era căpitanul Nemo? Murise? Dar tovarășii săi? Muriseră și ei? În clipa aceea manometrul arăta că suntem la numai douăzeci de picioare sub apă. Un simplu câmp de gheață ne mai despărțea de aer. Oare nu-l puteam sfărâma?

Poate! Oricum, Nautilus avea să încerce. L-am simțit într-adevăr luând o poziție oblică, coborându-și partea dinapoi și ridicându-și pintenul. Fusese de ajuns să tragă puțină apă ca să-și schimbe echilibrul. Apoi, împins de elicea lui puternică, vasul atacă ghețarul pe dedesubt, ca un berbece uriaș. Îl crăpă puțin câte puțin, se dădu înapoi și își făcu vânt, izbind din nou câmpul de gheață care se crăpa. În sfârșit, cu o ultimă sforțare, Nautilus se năpusti deasupra gheții, pe care o sparse cu greutatea lui.

Panoul fu deschis, s-ar putea spune smuls, și valuri de aer curat năvăliră în toate ungherele vasului.