Patru mii de leghe sub Pacific
A doua zi, în 18 noiembrie, simțindu-mă pe deplin refăcut după oboseala din ajun, mă urcai pe punte în clipa în care secundul de pe Nautilus rostea fraza obișnuită. Atunci mi-a trecut prin minte că vorbele acelea aveau o legătură cu starea mării sau mai degrabă că însemnau: „Nu se vede nimic”. Într-adevăr, oceanul era pustiu. La orizont nu se zărea nicio pânză. Înălțimile insulei Crespo dispăruseră în timpul nopții. Marea absorbea toate culorile spectrului solar, lăsând doar razele albastre pe care le împrăștia în toate direcțiile, învăluindu-se într-o minunată nuanță de indigo. Dungi largi, ușor încrețite, se iveau mereu deasupra undelor line.
Tocmai admiram priveliștea încântătoare a oceanului, când apăru căpitanul Nemo. Părea că nici nu mă vede și începu să facă o serie de observații astronomice. Apoi, când isprăvi, se rezemă de cușca farului, cu privirile pierdute în depărtare. În timpul acesta vreo douăzeci de marinari de pe Nautilus, unul mai voinic decât altul, se urcară pe punte ca să scoată plasele aruncate de cu noapte. Fiecare dintre ei se născuse, desigur, în altă țară, dar toți păreau a fi europeni. Am recunoscut printre ei, fără nicio îndoială, irlandezi, francezi, câțiva slavi și un grec sau cretan. Dealtfel, oamenii aceștia erau cumpătați la vorbă și se înțelegeau între ei în limbajul acela ciudat, căruia nu eram în stare nici măcar să-i bănuiesc originea, așa că am renunțat să-i mai întreb ceva.
Plasele fură trase pe bord. Erau un fel de prostovoale, asemănătoare celor de pe coastele Normandiei, ca niște pungi mari, ținute întredeschise la gură printr-o vargă plutitoare și un lanț trecut prin ochiurile de pe margini. Pungile acestea, trase pe fundul oceanului, mătură și strâng tot ce întâlnesc în cale. În ele se adunaseră tot felul de probe ale vietăților de pe meleagurile acelea pline de pești. În ziua aceea, ele aduseră lofii, cărora mișcările lor caraghioase le-au adus porecla de histrioni, comersoni negri, cu antenele lor, balisti unduiți, încinși cu fâșii roșii, tetrodoni-semilună, al căror venin e nespus de puternic, câteva lamprede măslinii, macrorinci acoperiți cu solzi argintii, trichiuri, a căror putere electrică e egală cu a gimnotului și a peștelui-torpilă, notopteri solzoși cu dungi cafenii de-a curmezișul, gadide verzui, mai multe soiuri de gobii și alții, în sfârșit câțiva pești mai mari, un caranx cu capul bombat, lung de un metru, mai multe bonite frumoase, împestrițate cu albastru și argintiu, și trei toni minunați, pe care iuțeala lor nu-i putuse scăpa de năvod.
Cred că erau acolo peste o mie de livre de pește. Pescuitul fusese rodnic și lucrul acesta n-avea de ce să mă mire. Asemenea plase sunt trase prin apă ceasuri întregi și prind în închisoarea lor de sfoară o întreagă lume acvatică. Nu aveam deci nicio grijă în privința hranei, care era cât se poate de bună și pe care viteza lui Nautilus și atracția luminii electrice o puteau împrospăta fără încetare.
Toate aceste roade ale mării fură împinse prin niște deschizături spre cămări, unele pentru a fi gătite proaspete, iar altele pentru a fi conservate.
Odată pescuitul sfârșit și provizia de aer reînnoită, credeam că Nautilus își va reîncepe călătoria submarină și mă pregăteam să merg spre camera mea când, întorcându-se spre mine, căpitanul Nemo îmi spuse fără nicio altă introducere:
— Priviți oceanul, domnule profesor; nu e așa că pare însuflețit? Nu-și are și el clipele lui de mânie și de înduioșare? Ieri a adormit ca și noi și acum iată-l că se trezește după o noapte liniștită.
Nici bună ziua, nici bună seara! Ai fi spus că omul acesta continua cu mine o discuție începută cândva.
— Priviți-l, urmă el, s-a trezit sub mângâierile soarelui. Își va retrăi viața de fiecare zi! Nici nu vă dați seama cât este de interesant să studiezi cum îi funcționează organismul. Oceanul are puls, artere, spasme, îi dau dreptate savantului Maury care i-a descoperit o circulație tot atât de reală ca și circulația sângelui la animale.
Era vădit că Nemo nu aștepta niciun răspuns de la mine și mi s-a părut de prisos să-i dau zor cu „firește”, „desigur” sau „aveți dreptate”. Vorbea mai mult cu el însuși, făcând pauze lungi după fiecare frază. Cugeta cu voce tare.
— Da, spuse el, oceanul are o circulație adevărată și, ca s-o stârnească, Creatorului tuturor lucrurilor i-a fost de ajuns să înmulțească în el căldura, sarea și vietățile microscopice. Căldura creează densități diferite, care stârnesc curenții și contracurenții. Evaporarea, inexistentă în regiunile hiperboreene și foarte activă în zonele ecuatoriale, dă naștere unui schimb statornic între apele tropicale și apele polare. Chiar eu am observat acești curenți de sus în jos și de jos în sus, care seamănă cu o adevărată respirație a oceanului. Am văzut molecula de apă de mare încălzindu-se la suprafață, coborând spre adâncuri și atingând maximum de densitate, la două grade sub zero, apoi răcindu-se și mai tare, devenind mai ușoară și ridicându-se din nou. Veți vedea la pol urmările acestui fenomen și veți înțelege cum natura, atât de prevăzătoare, a făcut ca apa mării să nu poată îngheța decât la suprafață.
În timp ce căpitanul Nemo își sfârșea fraza, eu mă gândeam: „La pol! Oare omul acesta îndrăzneț are de gând să ne ducă până acolo?”
Căpitanul tăcuse, privind câteva clipe oceanul pe care îl studiase atât de amănunțit și fără răgaz. Apoi urmă:
— Sarea se găsește în mare în cantități uriașe, domnule profesor, și dacă ai scoate-o din apă și ai usca-o, ai face din ea un bulgăre de patru milioane și jumătate de leghe cubice, care, împrăștiat pe suprafața globului, ar forma o pătură de mai bine de zece metri înălțime. Și să nu credeți că prezența sării în apă e datorită numai unei toane a naturii! Nu. Sarea face ca apa mării să se evapore mai puțin, împiedică vântul să-i ia o parte prea mare de aburi care, condensându-se, ar îneca zonele temperate. Rol însemnat, rol de regulator în economia generală a globului!
Căpitanul Nemo tăcu, se ridică și făcu câțiva pași pe punte, apoi se întoarse spre mine:
— Cât despre infuzorii, urmă el, miliardele acestea de vietăți microscopice care există cu milioanele într-o picătură de apă și ar trebui opt sute de mii dintre ele ca să cântărească un miligram, rolul lor este tot atât de însemnat. Ele absorb sărurile, asimilează elementele solide din apă și, ca niște adevărați constructori de continente calcaroase, fabrică coralii și madreporarii. Atunci, picătura de apă, pierzând elementul mineral, se ridică la suprafață, absoarbe sărurile rămase din evaporare, se îngreunează, coboară din nou și aduce animalelor microscopice noi elemente de absorbit. De aici se naște un dublu curent, ascendent și descendent, acea veșnică mișcare, într-un cuvânt – viața. Viața asta, mult mai puternică decât pe continente, mai îmbelșugată, mai nemărginită, înflorind în toate părțile oceanului, pe care omul îl privește ca pe un mormânt, dar care întreține miliarde de vietăți, după cum mă întreține și pe mine!
Pe când vorbea, chipul căpitanului Nemo părea iluminat ca de un foc lăuntric. Ascultându-l, mă simțeam, la rândul meu, adânc tulburat.
— Așadar, adăugă el, în mări sălășluiește adevărata viață! Și mă gândesc că s-ar putea clădi orașe nautice, nenumărate case submarine care, ca și Nautilus, s-ar ridica în fiecare zi la suprafața apelor ca să ia aer, orașe libere cum n-au mai fost, cetăți de sine stătătoare. Și cine știe, dacă vreun despot…
Căpitanul Nemo își isprăvi fraza c-un gest de mânie. Apoi, adresându-mi-se direct, ca pentru a alunga un gând rău:
— Domnule Aronnax, mă întrebă el, știți care este adâncimea oceanului?
— Știu numai adâncimile pe care le-au arătat principalele sondaje, domnule căpitan.
— Puteți să mi le spuneți, ca să le pot controla la nevoie?
— Iată câteva pe care mi le amintesc: dacă nu mă înșel, o adâncime mijlocie de opt mii două sute de metri a fost găsită în nordul Atlanticului, și alta, de două mii cinci sute de metri, în Mediterana. Cele mai importante sondaje au fost făcute în sudul Atlanticului, lângă gradul treizeci și cinci, unde s-au găsit adâncimi de douăsprezece mii de metri, de paisprezece mii nouăzeci și unu de metri și de cincisprezece mii o sută patruzeci și nouă de metri. În general se crede că dacă fundul mării ar fi neted, ar avea o adâncime medie cam de șapte kilometri.
— Bine, domnule profesor, răspunse căpitanul Nemo, sper să vă arătăm mai mult decât atât. Cât despre adâncimea mijlocie a acestei părți a Pacificului, am să vă spun că e de numai patru mii de metri.
Spunând acestea, căpitanul Nemo se îndreptă spre deschizătura punții și dispăru pe scări. L-am urmat, coborând în salon. Elicea fu pusă numaidecât în mișcare și vasul porni cu o iuțeală de douăzeci de mile pe oră. În zilele și săptămânile ce urmară, l-am întâlnit foarte rar pe căpitanul Nemo. Secundul lui însemna regulat pe hartă punctul în care ne aflam, așa că puteam să urmăresc cu precizie mersul lui Nautilus.
Conseil și Ned Land își petreceau mai toată ziua cu mine. Conseil povestise prietenului său cât de minunată fusese plimbarea noastră și canadianului îi păru tare rău că nu ne-a întovărășit. Dar nădăjduiam că vom mai avea prilejul să vizităm pădurile oceanice. Aproape în fiecare zi obloanele salonului se deschideau timp de câteva ore și nu ne mai săturam cercetând misterele lumii submarine.
Vasul se îndrepta spre sud-est, păstrând o adâncime de o sută, o sută cincizeci de metri. Cu toate acestea, într-o zi, prin nu știu ce întâmplare, împins pieziș cu ajutorul planurilor sale înclinate, el atinse o adâncime de două mii de metri. Termometrul arăta 4,25 grade, temperatură obișnuită la adâncimea asta la orice latitudine. În noaptea de 26 noiembrie, la ora trei, Nautilus trecu peste Tropicul Cancerului la 172° longitudine. La 27 noiembrie ne aflam în dreptul insulelor Sandwich, unde vestitul Cook își pierduse viața la 14 februarie 1779. Străbătuserăm până acolo patru mii opt sute șaizeci de leghe. Dimineața, urcându-mă pe punte, am zărit la o depărtare de două mile insula Hawai, cea mai mare din cele șapte insule ale arhipelagului ce poartă același nume. Se vedeau limpede țărmurile înverzite, lanțurile de munți care merg paralel cu coasta și vulcanii, străjuiți de Muna Rea, înalt de cinci mii de metri. Am aruncat plasele, în care s-au prins, printre alte specimene, flabelarii pavonate, polipi turtiți, cu forme plăcute, care trăiesc în această parte a oceanului.
Nautilus înainta mereu către sud-est. La 1 decembrie am tăiat Ecuatorul la longitudinea 142°, iar la 4 ale aceleiași luni, după un drum parcurs cu mare iuțeală și în care nu s-a petrecut nimic deosebit, am ajuns în apropierea insulelor Marchize. La trei mile depărtare, la 8°57' latitudine sudică și 139°32' longitudine vestică, am zărit Capul Martin din Nuka Hiva, insula cea mai însemnată din acest grup care aparține Franței. Nu am putut vedea decât munți împăduriți care se iveau în zare, căci căpitanului Nemo nu-i plăcea să se apropie de țărmuri. Aici plasele scoaseră exemplare frumoase de pești: corifene cu înotătoare azurii și coada de aur, a căror carne n-are pereche în lume, hologimnoze aproape fără solzi, dar cu un gust minunat, ostorinci cu falca osoasă, tasarzi gălbui care făceau cât bonita, toți pești vrednici de cămara de pe bord.
Între 4 și 11 decembrie, după ce părăsise insulele acelea încântătoare, stăpânite de Franța, Nautilus parcurse aproape două mii de mile. În drumul nostru am întâlnit un stol uriaș de calmari, un fel de moluște înrudite deaproape cu sepiile. Pescarii francezi le numesc „encornets”. Ele fac parte din clasa cefalopodelor, familia dibranhiatelor, care mai cuprinde și sepiile și argonauții. Animalele acestea, studiate în amănunțime de către naturaliștii antichității, erau folosite de oratorii din Agora în numeroase figuri de stil; dar totodată ele foloseau ca mâncare de soi la masa cetățenilor bogați – dacă ar fi să-l credem pe Ateneu, medic grec, care a trăit înaintea lui Galen.
Întâlnirea dintre Nautilus și calmari, care nu umblă niciodată ziua, a avut loc în noaptea de 9 spre 10 decembrie. Aceste moluște, care puteau fi numărate cu milioanele, formau o adevărată armată și emigrau din zonele temperate către zonele mai calde, urmând drumul heringilor și al sardelelor. Le priveam prin geamurile groase de cristal cum înotau de-a-ndăratelea, cu o iuțeală uluitoare, mișcându-se cu ajutorul tubului locomotor, urmărind peștii și moluștele, mâncând peștii cei mici și căzând la rândul lor pradă peștilor mari, frământându-și, într-o învălmășeală de nedescris, cele zece picioare cu care natura le-a împodobit capetele și care se aseamănă cu un fel de plete formate din șerpi pneumatici. Nautilus, cu toată viteza sa, trebui să plutească timp de mai multe ore prin mijlocul stolului de moluște din care năvoadele scoseseră cantități însemnate. Printre ele am recunoscut cele nouă specii determinate de d'Orbigny în Oceanul Pacific.
După cum se vede, în timpul acestei călătorii, marea ne-a dezvăluit priveliști minunate, mereu altele. Părea că ea își schimbă întruna decorul și actorii pentru plăcerea noastră, care eram chemați nu numai să privim operele Creatorului în mijlocul elementului lichid, ci și să pătrundem în cele mai înfricoșătoare taine ale oceanului.
În cursul zilei de 11 decembrie citeam în salon. Ned Land și Conseil priveau apa luminoasă prin obloanele întredeschise. Nautilus stătea nemișcat, cu rezervoarele pline. Eram la o adâncime de o mie de metri, unde vietățile sunt rare și numai peștii cei mari își mai fac din când în când apariția.
Citeam o carte plăcută de Jean Macé, intitulată „Slujitorii stomacului”, urmărind povețele năstrușnice ale autorului, când Conseil îmi întrerupse lectura.
— Domnul binevoiește să vină o clipă? îmi spuse el, cu o voce de nerecunoscut.
— Dar ce s-a întâmplat, Conseil?
— Rog pe domnul să privească.
M-am ridicat și, apropiindu-mă de geam, am privit.
La lumina farului electric, o matahală negricioasă stătea neclintită în mijlocul apelor. Mă uitai cu atenție, căutând să recunosc ce fel de cetaceu uriaș aveam în fața ochilor. Dar un gând îmi fulgeră prin minte.
— O navă! strigai.
— Da, răspunse canadianul, o navă care s-a scufundat.
Ned Land nu se înșela. Aveam în fața noastră un vas de ale cărui catarge mai atârnau încă odgoanele rupte. Corpul vasului părea să fie în bună stare și naufragiul trebuie că a avut loc numai cu câteva ore mai înainte. Trei frânturi de catarge, tăiate la două picioare deasupra punții, arătau că oamenii de pe bord fuseseră siliți să le sacrifice înaintea scufundării. Culcat pe o parte, vasul se umpluse cu apă și era și acum aplecat la babord. Tristă priveliște, epava aceea pierdută sub ape, dar și mai trist era să vezi puntea pe care încă mai zăceau câteva cadavre agățate de frânghii! Am numărat patru – patru bărbați, dintre care unul se ținea încă pe picioare la cârmă, și o femeie cu un copil în brațe, pe jumătate ieșită printre gratiile dunetei. Femeia aceea era tânără. La lumina puternică a farurilor lui Nautilus, am putut să-i deslușesc trăsăturile pe care apa nu le descompusese încă. Cu o ultimă sforțare, își săltase copilul deasupra capului. Sărman micuț, cu brațele înlănțuite după gâtul mamei! Înfățișarea celor patru marinari mi se păru înspăimântătoare, așa cum erau închirciți din pricina spasmelor morții, încercând să facă o ultimă sforțare ca să se smulgă din frânghiile cu care erau legați de vas. Singur, mai liniștit, cu fața gravă, cu părul cărunt lipit de frunte, cu mâna încleștată pe cârmă, timonierul părea că își conduce încă vasul naufragiat prin adâncurile oceanului!
Ce priveliște! Stăteam tăcuți, cu inima grea, în fața acelui dezastru prins la fața locului și, ca să zic așa, fotografiat în ultima clipă. Și vedeam parcă de pe acum rechinii uriași, cu ochii aprinși, înaintând, atrași de nada aceea de carne omenească!
Nautilus făcu înconjurul navei scufundate, pe a cărei placă prinsă în partea dinapoi am putut citi într-o clipă: Florida, Sunderland.