Capitolul XI

Marea Sargaselor

Direcția lui Nautilus nu se schimbase. Prin urmare, orice nădejde de a ne reîntoarce spre mările europene trebuia lăsată la o parte, până una, alta. Căpitanul Nemo mergea întins către sud. Unde ne ducea? Nici nu îndrăzneam să mă gândesc. În ziua aceea, Nautilus străbătu o regiune ciudată a Oceanului Atlantic. Nu există om care să nu fi auzit despre existența marelui curent de apă caldă, cunoscut sub numele de Golf-Stream. După ce iese din canalele Floridei, curentul se îndreaptă spre Spitzberg; dar înainte de a pătrunde în Golful Mexic, cam pe la 44° latitudine nordică, el se desparte în două brațe: cel principal pornește spre coastele Irlandei și ale Norvegiei, pe când cel de-al doilea cotește spre sud, la înălțimea insulelor Azore; apoi, lovind țărmurile africane și descriind un oval alungit, se întoarce către insulele Antile.

Acest al doilea braț – care-i mai degrabă o salbă decât un braț – înconjură cu inelele lui de apă caldă o porțiune din Atlantic, rece, liniștită și nemișcată, care poartă numele de Marea Sargaselor și care formează un adevărat lac în mijlocul oceanului. Pentru a face înconjurul mării acesteia, apele marelui curent au nevoie de nu mai puțin decât trei ani.

La drept vorbind, Marea Sargaselor acoperă toată partea scufundată a Atlantidei. Unii autori au fost chiar de părere că ierburile numeroase cu care este împânzită sunt smulse din câmpiile vechiului continent. Totuși s-ar putea ca ierburile acestea, alge și fucus, să fie smulse de pe țărmurile Europei și Americii și târâte până acolo de Golf-Stream. Acesta a fost unul din motivele care îl făcură pe Columb să bănuiască existența unui nou continent. Odată ajunse în Marea Sargaselor, corăbiile acestui îndrăzneț călător au înaintat cu greu printre ierburi, fiind silite să se oprească uneori, spre marea spaimă a echipajelor, și astfel traversarea acestei mări dură trei săptămâni.

Aceasta era regiunea în care naviga Nautilus, o adevărată pajiște, un covor de alge, de fucus-natans, de struguri tropicali, atât de des și de compact, încât orice vas cu greu îl putea străpunge. De aceea, căpitanul Nemo, care nu voia să vâre elicea în maldărul acela de ierburi, se ținu la câțiva metri adâncime sub valuri.

Numele de Sargase vine de la cuvântul spaniol „sargazzo” care înseamnă varec, adică un soi de iarbă de mare. Din iarba aceasta, numită și varec-plutitor, e făcută cea mai mare parte a bancului uriaș. După savantul Maury, autorul lucrării „Geografia fizică a globului”, iată din ce pricină se adună hidrofitele acestea în bazinul liniștit al Atlanticului: „Explicația ce s-ar putea da, spune el, pare să reiasă dintr-o experiență cunoscută de toată lumea. Dacă se pun într-un vas bucățele de plută sau niște corpuri plutitoare și se dă apei din vas o mișcare circulară, se va vedea că bucățelele împrăștiate se adună laolaltă în centrul suprafeței lichide, adică în punctul cel mai liniștit. În fenomenul de care ne ocupăm, vasul este Atlanticul, Golf-Stream-ul este curentul circular, iar Marea Sargaselor e punctul central în care se adună corpurile plutitoare”. Împărtășesc părerea lui Maury și am putut să studiez fenomenul în mediul acesta special, în care rareori pătrund navele. Deasupra noastră pluteau tot felul de corpuri îngrămădite printre ierburile cafenii, trunchiuri de copaci smulse din Anzi sau din Munții Stâncoși și cărate de Amazon sau Mississippi, numeroase epave, resturi de tălpoaie de corăbii, din carene și din învelișuri atât de îngreuiate de scoici și crustacei, încât nu se mai puteau ridica la suprafața oceanului. Și timpul va da într-o zi dreptate și celeilalte păreri a lui Maury, că materiile acestea, îngrămădite astfel de-a lungul veacurilor, se vor mineraliza sub acțiunea apelor și vor alcătui atunci mine de cărbuni nesecate. Rezervă prețioasă, pe care natura prevăzătoare o pregătește pentru vremea când oamenii vor fi secătuit minele continentelor.

În mijlocul acestei țesături încâlcite de ierburi și de fucus, am observat niște alcioni stelați fermecători, de culoare trandafirie, actinii care își târau lunga lor coamă de tentacule, meduze verzi, roșii, albastre și mai ales marile rizostome ale lui Cuvier, a căror umbrelă albăstruie e tivită cu un feston violet.

Toată ziua de 22 februarie o petrecurăm în Marea Sargaselor, în care peștii amatori de plante acvatice și de crustacei găsesc hrană din belșug. A doua zi oceanul își reluă înfățișarea lui obișnuită.

Începând de la 23 februarie și până la 12 martie, timp de nouăsprezece zile, Nautilus naviga în mijlocul Atlanticului, ducându-ne cu o viteză constantă de o sută de leghe în douăzeci și patru de ore. Nu mai încăpea îndoială că Nemo voia să-și ducă la îndeplinire programul submarin și că, pentru aceasta, se gândea să revină în mările australe ale Pacificului, după ce ar depăși Capul Horn.

Așadar, temerile lui Ned Land fuseseră îndreptățite. În apele acestea atât de întinse, în care insulele lipsesc, nici vorbă nu putea fi să fugim de pe bord; pe de altă parte, n-aveam cum să ne împotrivim voinței căpitanului. Singurul lucru pe care-l puteam face era să ne supunem; dar nădăjduiam să ajungem prin convingere la ceea ce forța sau viclenia nu ne puteau duce. Poate că la sfârșitul călătoriei, căpitanul Nemo se va învoi să ne redea libertatea, dacă îi vom jura să nu-i destăinuim existența… Jurământul ni l-am fi ținut cu cinste. Dar lucrurile acestea anevoioase trebuiau discutate mai întâi cu căpitanul. Cum va primi Nemo cererea noastră de a ne reda libertatea? Nu ne spusese el însuși de la început, destul de limpede, că era silit să ne oprească pentru totdeauna pe bordul lui Nautilus ca să poată fi păstrat secretul vieții sale? Faptul că tăcusem timp de patru luni nu însemna oare că suntem de aceeași părere cu el? Și dacă am aduce din nou vorba despre toate acestea, nu i-am trezi anumite bănuieli care ne-ar putea zădărnici planurile, dacă mai târziu ni se va ivi vreun prilej potrivit ca să le reluăm? Cântăream și răsuceam în minte toate întrebările acestea și apoi i le puneam lui Conseil, care era la fel de încurcat ca și mine. Pe scurt, cu toate că nu mă descurajez ușor, îmi dădeam seama că nădejdea de a-mi revedea semenii trebuia să-mi scadă din zi în zi, mai cu seamă acum, când căpitanul Nemo gonea plin de îndrăzneală spre sudul Atlanticului. În cursul acestor nouăsprezece zile de călătorie nu s-a petrecut nimic deosebit. Pe căpitan îl vedeam rar: lucra. În bibliotecă găseam adesea cărți deschise, mai ales cărți de științe naturale. Răsfoise și lucrarea mea asupra fundurilor submarine, făcând numeroase note marginale, câteodată în contrazicere cu teoriile și sistemele mele. Căpitanul însă se mulțumea să-mi limpezească în felul acesta lucrarea și numai rareori stăteam de vorbă amândoi. Uneori auzeam răsunând sunetele melancolice ale orgii la care cânta cu multă căldură, dar asta se întâmpla numai noaptea, în întunericul cel mai deplin, atunci când Nautilus adormea în adâncurile oceanului. În timpul acestei perioade a călătoriei navigam zile întregi la suprafața apei. Marea era cu totul pustie; abia câteva corăbii cu pânze, în drum spre Indii, se îndreptau spre Capul Bunei Speranțe. Într-o zi ne-a urmărit o balenieră, care fără doar și poate că ne lua drept o balenă uriașă, de mare preț. Dar căpitanul Nemo, nedorind ca bieții oameni să-și piardă timpul și să se ostenească degeaba, a încheiat vânătoarea cufundându-se sub apă. Întâmplarea aceasta păru că-l interesează foarte mult pe Ned Land. Cred că nu mă înșel spunând că bravului canadian trebuie să-i fi părut tare rău că pescarii n-au izbutit să ucidă cu cangea cetaceul nostru de tablă.

Peștii observați de Conseil și de mine în răstimp erau cam aceiași pe care îi studiasem și mai înainte, la alte latitudini. Mai deosebiți au fost doar câțiva reprezentanți ai fiorosului gen de cartilaginoși care se împart în trei subgenuri, numărând nu mai puțin de treizeci și două de specii: rechini dungați, lungi de cinci metri, cu capul turtit și mai lat decât corpul, cu înotătoarele codale rotunjite; rechinii aceștia au pe spate șapte dungi mari negre, paralele și longitudinale; erau apoi rechini cenușii, având șapte deschideri branhiale și înzestrați cu o singură înotătoare dorsală, așezată aproape de mijlocul corpului.

Am întâlnit de asemenea și câini de mare, pești grozavi de lacomi. Avem tot dreptul să ne îndoim de povestirile pescarilor, dar iată ce ne spun ei: Odată s-a găsit în corpul unui astfel de animal un cap de bivol și un vițel întreg. Într-un altul s-au găsit doi toni și un marinar în uniformă, în altul un soldat cu sabie la șold și, în sfârșit, în alt exemplar au dat peste un cal, cu călăreț cu tot. La drept vorbind, toate astea nu prea sunt de crezut. E însă adevărat că niciunul din aceste animale nu s-a lăsat prins în năvoadele lui Nautilus, așa că n-am putut să le verific lăcomia.

Turme nebunatice de delfini ne însoțiră zile de-a rândul. Înotau câte cinci, șase laolaltă, vânând în haite ca lupii în câmpie. Se pare că sunt la fel de lacomi ca și câinii de mare, dacă e să dăm crezare unui profesor din Copenhaga care a scos din stomacul unui delfin treisprezece marsuini și cincisprezece foci. E drept că era o orcă, din specia cea mai mare cunoscută, a cărei lungime trece uneori de douăzeci și patru de picioare. Familia aceasta de delfini cuprinde zece genuri și cei pe care-i vedeam aparțineau genului delfinoringilor, cu botul foarte îngust, de patru ori mai lung decât capul. Corpul lor, lung de trei metri, e negru pe spinare, iar pe burtă sunt de culoare albă-trandafirie, presărată cu pete mici și rare. În mările acestea mai există niște pești din ordinul acantopterigienilor, familia scenoizilor. Unii autori – mai mult poeți decât naturaliști – pretind că acești pești cântă melodios și că vocile lor alcătuiesc un concert pe care niciun cor de voci omenești nu l-ar egala. Nu pot să contrazic asemenea afirmații, dar acești pești nu ne-au făcut nicio serenadă, fapt pe care nu pot decât să-l regret.

Până la urmă, Conseil a clasat și o mulțime de pești zburători, pe care delfinii îi vânau cu o dibăcie neîntrecută. O asemenea vânătoare e cât se poate de interesantă. Oricât de departe ar fi încercat să zboare, oriîncotro s-ar fi îndreptat, chiar dacă ar fi sărit pe deasupra lui Nautilus, bieții pești nimereau totdeauna în botul deschis al delfinului, care aștepta gata să-i înhațe. Printre peștii aceștia, Conseil a notat pirapezii, un fel de rândunele de mare, cu gura luminoasă, care în timpul nopții, lăsând dâre de foc în aer, se aruncă în apele întunecoase ca niște stele căzătoare.

Așa s-a desfășurat călătoria noastră până în ziua de 13 martie, când Nautilus a făcut mai multe sondaje pe care le-am urmărit cu toată atenția.

Până atunci străbătusem aproape treisprezece mii de leghe de la punctul nostru de plecare, din largul Pacificului. Ne aflam la 45° 37' latitudine sudică și 37° 53' longitudine vestică. Eram pe aceleași meleaguri în care căpitanul Denham de pe Herald a desfășurat paisprezece mii de metri de sondă, fără să dea de fund. Tot aici locotenentul Parker de pe fregata americană Congress nu putuse atinge solul submarin nici la cincisprezece mii o sută patruzeci de metri.

Căpitanul Nemo hotărî să-l cufunde pe Nautilus la cea mai mare adâncime, ca să controleze sondajele de care am pomenit. M-am pregătit să-mi notez rezultatele experienței. Obloanele salonului s-au deschis și au început manevrele de cufundare spre regiunile acelea nemaipomenit de adânci.

E lesne de închipuit că nu putea fi vorba de cufundare prin umplerea rezervoarelor, pentru că nu era sigur dacă ele ar fi sporit îndeajuns greutatea specifică a lui Nautilus. Dealtfel, la urcare, suprasarcina de apă ar fi trebuit înlăturată și pompele n-ar fi fost destul de puternice ca să învingă presiunea exterioară.

Căpitanul Nemo hotărî să atingă fundul oceanului coborând într-o diagonală alungită, cu ajutorul planurilor laterale, care au fost așezate sub un unghi de 45° față de linia de plutire a lui Nautilus. Apoi se dădu viteză maximă elicei, care bătu apa cu o forță de nedescris.

Sub impulsul ei puternic, Nautilus vibra ca o coardă întinsă și se cufundă treptat sub apă. Stăteam împreună cu Nemo în salon și urmăream acul manometrului care devia cu repeziciune. Curând trecurăm dincolo de zona în care trăiesc cei mai mulți pești. Dacă unii pești nu pot trăi decât la suprafața mărilor sau a fluviilor, alții, mai puțin numeroși, stau numai la adâncimi destul de mari. Printre aceștia din urmă am văzut hexanhul, un fel de câine de mare, înzestrat cu șase deschideri respiratorii, apoi telescopul, cu ochi enormi; malarmatul-cuirasat, cu înotătoarele toracice cenușii, cu aripioarele pectorale negre, apărat de un plastron de plăci osoase roș-palide, și în sfârșit grenadierul, care trăiește la o mie două sute de metri adâncime, suportând deci o presiune de o sută douăzeci de atmosfere.

L-am întrebat pe căpitan dacă întâlnise pești la adâncimi și mai mari.

— Pești? mi-a răspuns el. Rareori. Dar, în stadiul actual al științei, ce se cunoaște, sau, mai bine zis, ce se bănuiește în privința aceasta?

— Iată ce se cunoaște, domnule căpitan: cu cât pătrundem mai mult în adâncul oceanului, viața vegetală dispare mai repede decât viața animală. Se știe, de asemenea, că acolo unde se mai văd încă ființe vii, nu mai găsești nici urmă de hidrofite. Se știe că pieptenii de mare și stridiile trăiesc la două mii de metri sub apă și că Mac Clintock, eroul mărilor polare, a scos o stea de mare de la o adâncime de două mii cinci sute de metri. Se mai știe că echipajul de pe Bull-Dog, al Marinei Regale, a pescuit o stea de mare la două mii șase sute douăzeci de brase, adică de la mai mult de o leghe adâncime. Dar poate o să spuneți că nu se știe nimic?

— Nu, domnule profesor, n-o să fiu atât de nepoliticos. Totuși, v-aș întreba cum explicați dumneavoastră faptul că unele ființe pot să trăiască la asemenea adâncimi?

— Iată cum îmi explic: în primul rând curenții verticali, determinați de diferențele de salinitate și de densitate a apelor, produc o mișcare suficientă spre a menține viața primitivă a crinilor de mare și a stelelor de mare.

— E drept, încuviință căpitanul.

— Apoi, pentru că, dacă oxigenul stă la baza vieții, se știe că cantitatea de oxigen dizolvată în apă sporește odată cu adâncimea, în loc să descrească, și că presiunea păturilor joase de apă contribuie la comprimarea lui.

— A! Se știe acest lucru? se miră căpitanul Nemo. E bine că se știe, fiindcă acesta e adevărul. Trebuie să mai adaug doar că vezica înotătoare a peștilor cuprinde mai mult azot decât oxigen, când aceștia sunt pescuiți la suprafața apei, și, dimpotrivă, mai mult oxigen decât azot când sunt scoși de la adâncimi mari, ceea ce îndreptățește explicația dumneavoastră. Să ne continuăm însă observațiile.

M-am uitat spre manometru. Arăta o adâncime de șase mii de metri. De o oră ne cufundam întruna. Alunecând pe planurile lui înclinate, Nautilus cobora mereu. Apele pustii erau de-o limpezime minunată și nespus de străvezii. Peste încă o oră am ajuns la treisprezece mii de metri – aproape trei leghe și un sfert – dar fundul oceanului tot nu se zărea.

Pe la paisprezece mii de metri au început să se deslușească niște piscuri negre, care se înălțau în mijlocul apelor. Piscurile însă puteau fi ale unor munți cât Himalaia sau Mont Blanc, dacă nu și mai înalți, așa că tot nu ne-am putut da seama de adâncimea oceanului.

Cu toată presiunea puternică pe care o suporta, Nautilus coborî și mai mult. Simțeam cum îi tremură învelișul de fier la încheieturile niturilor; barele începuseră să se îndoaie, pereții gemeau; geamurile salonului păreau că se coșcovesc sub presiunea apei, și Nautilus, cât era el de zdravăn, ar fi cedat fără doar și poale, dacă, așa cum spusese căpitanul, n-ar fi fost făcut ca să reziste ca un bloc plin.

Când am atins povârnișurile acestor munți cufundați sub apă, se mai zăreau încă scoici, serpule, spinorbiși vii și câteva specimene de stele de mare.

Curând însă dispărură și ultimii reprezentanți ai vieții animale și Nautilus, cufundat la mai mult de trei leghe, trecu de hotarele vieții submarine, așa cum un balon se ridică în înălțimi deasupra zonelor respirabile. Atinsesem o adâncime de șaisprezece mii de metri – patru leghe – și învelișul lui Nautilus suporta o presiune de o mie șase sute de atmosfere, adică o mie șase sute de kilograme pe fiecare centimetru pătrat al suprafeței sale.

— Vă dați seama, am strigat eu, ce înseamnă să străbați regiunile acestea adânci prin care omul n-a ajuns încă niciodată! Priviți, domnule căpitan, stâncile mărețe, peșterile nelocuite, aceste ultime lăcașuri ale Pământului, în care viața nu mai este cu putință! Atâtea priveliști necunoscute, și totuși suntem siliți să ne mulțumim numai cu amintirea lor!

— V-ar place să păstrați ceva mai mult decât amintirea? mă întrebă căpitanul.

— Ce vreți să spuneți?

— Că nimic nu-i mai ușor decât să fotografiem regiunea aceasta submarină.

Nici n-am apucat să-mi arăt întreaga uimire pe care mi-o stârniseră cuvintele lui neașteptate, când, la un ordin al căpitanului, un obiectiv fu adus în salon. Prin obloanele larg deschise, apele, luminate electric, se deslușeau cu o limpezime desăvârșită. Nicio umbră, nicio degradare a luminii noastre artificiale. Nici soarele n-ar fi fost mai bun pentru ceea ce ne pregăteam să facem. Împins de elice și silit de înclinarea planurilor lui, Nautilus stătea nemișcat. Aparatul fu îndreptat asupra priveliștilor fundului oceanic și în câteva secunde obținurăm un clișeu de o mare claritate.

Dar eu am să încerc să descriu originalul: în față se înalță stâncile care stau acolo de la începuturile lumii, fără să fi văzut vreodată lumina cerurilor, graniturile inferioare care alcătuiesc puternica temelie a globului, peșterile adânci scobite în masa pietroasă, profilurile tăiate în stâncă, neasemuit de clare, cu vârfuri negre, ieșite parcă din pensula vreunui pictor flamand. Departe, în zare, linia întortocheată a unor munți minunați închide priveliștea. Mi se pare cu neputință de redat frumusețea îngrădirii aceleia de pietre netede, negre și lucioase, fără un fir de mușchi, fără o pată pe ele, tăiate în forme ciudate și stând neclintite pe covorul de nisip care scânteia în razele luminii electrice!

Sfârșindu-și experiențele, căpitanul Nemo îmi spuse:

— Acum să urcăm, domnule profesor. Nu trebuie să întrecem măsura expunându-l prea mult timp pe Nautilus la o asemenea presiune.

— Să urcăm! răspunsei eu.

— Țineți-vă bine!

Nici n-am avut vreme să mă gândesc de ce-mi dăduse căpitanul sfatul acesta, că m-am și pomenit aruncat la podea.

Cu elicea în mișcare și cu planurile îndreptate vertical, Nautilus, purtat ca un balon în aer, se ridica fulgerător de repede, străpungând grosimea apei cu un freamăt răsunător. Prin ferestrele salonului nu se mai putea vedea nimic. În patru minute vasul străbătu cele patru leghe care îl despărțeau de suprafața oceanului și, după ce țâșni ca un pește zburător, recăzu în apă împroșcând valurile până la o înălțime amețitoare.