Polul Sud
Alergai pe punte.
Da! Mare liberă! Se zăreau ici-colo câteva bucăți de gheață împrăștiate, câțiva ghețari plutitori, dar în fața noastră se întindea până departe marea; în aer zburau o mulțime de păsări și miliarde de pești înotau în apele a căror culoare se schimba după adâncime, de la albastru până la verde măsliniu. Termometrul arăta 3° peste zero. Părea că primăvara e închisă dincolo de banchiza ai cărei munți îndepărtați se profilau în zare, spre nord. Îmi simțeam inima bătând cu putere.
— Am ajuns la pol? îl întrebai pe căpitan.
— Nu știu, îmi răspunse el. La amiază vom determina locul în care ne aflăm.
— Dar va ieși oare soarele din ceața asta? urmai eu privind cerul cenușiu.
— Cât de puțin ar ieși, tot o să-mi ajungă, îmi răspunse căpitanul.
La zece mile de Nautilus, înspre sud, o insulă singuratică se înălța cu vreo două sute de metri deasupra. Ne-am îndreptat spre ea, dar cu băgare de seamă, pentru că marea putea să aibă stânci.
După o oră am ajuns la insulă. După alte două ore îi și făcusem înconjurul. Avea o circumferință de vreo patru sau cinci mile. Un canal îngust o despărțea de un țărm întins, un continent, poate, ale cărui hotare se pierdeau departe în zare. Existența acestui pământ părea că îndreptățește ipotezele americanului Maury, care, făcând observația că între Polul Sud și paralela șaizeci marea este acoperită cu ghețuri plutitoare uriașe, cum nu se întâlnesc niciodată în Atlanticul de Nord, a tras de aici concluzia ingenioasă după care Cercul Antarctic trebuie să cuprindă uscaturi întinse, dat fiind că ghețarii nu se pot forma în mijlocul mării, ci numai pe coaste. După calculele lui, grămada de ghețuri ce acoperă polul austral formează o calotă, a cărei lățime trebuie să atingă patru mii de kilometri.
Ca să nu se împotmolească, Nautilus se oprise la vreo șase sute de metri depărtare de plaja în spatele căreia se ridica o îngrămădire măreață de stânci. Luntrea fu lăsată la apă. Căpitanul, doi oameni care duceau instrumentele, Conseil și cu mine ne-am urcat în ea. Era pe la zece dimineața. Nu-l văzusem încă pe Ned Land care, pesemne, se ferea de noi, ca să nu fie nevoit să ne dea dreptate. Din câteva vâsliri, luntrea se opri pe nisipul plajei. Conseil se și pregătea să sară pe uscat, dar l-am oprit.
— Căpitane, am spus, dumneavoastră vi se cuvine cinstea de-a pune cel dintâi piciorul pe pământul acesta.
— Da, răspunse căpitanul, și dacă nu șovăi pășind pe pământul polului, e fiindcă până acum nicio ființă omenească nu și-a lăsat pe aici urmele pașilor.
Spunând acestea, el sări sprinten pe nisip. Emoția făcea ca inima să-i bată cu putere. Suind o stâncă ce se înălța în surplomb la capătul unui mic promontoriu, căpitanul Nemo rămase acolo cu brațele încrucișate și cu privirea aprinsă, neclintit și mut, părând că pune stăpânire pe ținuturile australe. După ce stătu astfel, în extaz, cinci minute, se întoarse spre noi.
— Poftiți, domnule! îmi strigă el.
Am coborât, urmat de Conseil, lăsând în barcă pe cei doi marinari.
Pe o întindere mare, solul semăna cu un tuf roșiatic, ca și cum ar fi fost făcut din cărămidă pisată. Era acoperit cu zgură, lavă întărită și piatră ponce. Originea lui vulcanică era neîndoielnică. Pe alocuri, câteva fumarole ușoare, care răspândeau un miros de pucioasă, dovedeau că focul din adâncimi își păstra încă puterea. Cu toate acestea, deși m-am urcat în vârful unei stânci înalte, n-am văzut nici urmă de vulcan, pe o întindere de câteva mile. Se știe că în aceste ținuturi antarctice James Ross a găsit în plină activitate craterele lui Erebus și ale lui Terror, pe meridianul al o sută șaizeci și șaptelea și la 77°32' latitudine.
Vegetația acestui continent pustiu mi s-a părut foarte săracă. Câțiva licheni din specia usnea melanoxantha se întindeau pe pietrele negre. Câteva plantule microscopice, diatomee rudimentare, un fel de celule așezate între două cochilii de cuarț, și lungi fucuși purpurii și stacojii, susținuți de mici bășici plutitoare, pe care valurile îi aruncau la țărm, alcătuiau toată sărăcăcioasa floră a acestui ținut.
Țărmul era presărat cu moluște, cu midii mici, patele, izocordii lucioase în formă de inimă, și mai ales clioși cu corpul lunguieț și membranos, al căror cap e compus din doi lobi rotunjiți. Am văzut de asemenea miriade din acei clioși boreali, lungi de trei centimetri, din care balena înghite o lume întreagă la fiecare îmbucătură. Acești fermecători pteropode, adevărați fluturi ai mării, însuflețeau apele libere de la marginea țărmului.
Printre alte zoofite, se iveau pe fundurile puțin adânci câteva arborescențe de corali, din acelea care, după James Ross, trăiesc în mările antarctice până la o mie de metri adâncime; apoi mici alcioni din specia procellaria pelagica, precum și un mare număr de asterii proprii acestor climate și de stele de mare care înstelau fundul.
În aer însă era viață din belșug. Mii de păsări de diferite specii zburau și ne asurzeau cu țipetele lor. Altele stăteau îngrămădite pe stânci, privindu-ne fără frică pe când treceam sau ținându-se după noi. Erau pinguini, tot atât de îndemânatici și mlădioși în apă, unde au fost uneori confundați cu iuțile bonite, pe cât de stângaci și de greoi pe uscat. Ei scoteau țipete caraghioase, adunându-se în grupuri. Aveau gesturi cumpătate, dar făceau un zgomot asurzitor.
Printre păsări, am remarcat niște chionis, din familia picioroangelor, mari cât porumbeii, albe la culoare, cu ciocul scurt și conic și cu ochiul încercuit de un inel roșu. Conseil își făcu provizie din ele, căci aceste zburătoare, gătite cum se cuvine, sunt o mâncare plăcută. Prin aer treceau albatroși fumurii, cu o anvergură de patru metri, numiți pe drept cuvânt vulturii oceanului, petreli uriași, între alții acei quebrante-huesos, cu aripile arcuite, mari mâncători de foci, apoi damieri, un fel de rățuște cu partea de sus a trupului neagră și albă, în sfârșit, o întreagă serie de petreli, unii albicioși, cu aripile tivite cu cafeniu, alții albaștri și proprii mărilor antarctice, aceștia din urmă „atât de uleioși, i-am spus lui Conseil, încât locuitorii insulelor Feroe se mulțumesc să le pună un fitil înainte de a-i aprinde”.
— Încă puțin, răspunse Conseil, și ar fi niște lămpi desăvârșite! La urma urmei, nu se poate pretinde naturii să-i fi înzestrat dinainte și cu un fitil!
După o jumătate de milă, solul se arătă ciuruit de cuiburi de pinguini, un fel de vizuini făcute pentru ouat, din care ieșeau numeroase păsări. Mai târziu, căpitanul Nemo puse să fie vânate câteva sute, căci carnea lor neagră e foarte bună de mâncat. Scoteau niște zbierete ca de măgar. Aceste animale, mari cât o gâscă, de culoarea ardeziei pe spinare, albe dedesubt și cu o fâșie galbenă ca lămâia în jurul gâtului, se lăsau ucise cu pietre fără să încerce să fugă.
Dar ceața nu se ridică și pe la unsprezece soarele nu apăruse încă. Eram neliniștit, pentru că fără soare nu puteam ști dacă am ajuns sau nu la pol.
Căutându-l pe căpitanul Nemo, l-am găsit cu coatele sprijinite de o stâncă, privind cerul. Era nerăbdător, necăjit. Dar ce putea face? Omul acesta îndrăzneț și puternic nu putea să-i comande soarelui așa cum îi comanda mării.
Veni și amiaza, fără ca soarele să se fi arătat măcar o clipă. Nici nu puteam ghici măcar locul unde se găsea, în dosul perdelei de ceață. Curând, ceața se schimbă în ninsoare.
— Pe mâine! îmi spuse căpitanul și ne-am întors pe Nautilus prin vârtejurile viscolului.
În lipsa noastră fuseseră întinse plasele și am cercetat cu atenție peștii care tocmai erau încărcați pe bord. În mările antarctice se adăpostește un număr foarte mare de pești migratori, care fug de furtunile din latitudini mai puțin înalte, ca apoi să cadă în gura marsuinilor și a focelor. Am notat câteva cote australe, lungi de un decimetru, un soi de pești cartilaginoși albicioși, străbătuți de dungi vinete și înarmați cu țepi, apoi himere antarctice, lungi de trei picioare, cu trupul foarte alungit, cu pielea albă, argintie și netedă, cu capul rotunjit, cu spinarea prevăzută cu trei înotătoare și cu botul terminat printr-o trompă care se încovoaie spre gură. Le-am gustat carnea, dar mi s-a părut fără gust, în ciuda părerii lui Conseil, căruia i-a plăcut foarte mult.
Viforul ținu până a doua zi. Era cu neputință de stat pe punte. Auzeam din salon, unde îmi însemnam întâmplările călătoriei pe continentul polar, țipetele petrelilor și albatroșilor, cărora puțin le păsa de furtună. Nautilus nu rămase pe loc, ci înainta de-a lungul coastei cu încă zece mile spre sud, prin lumina scăzută a soarelui ce atingea marginea zării.
A doua zi, la 20 martie, ninsoarea încetă. Frigul se întețise. Termometrul arăta 2° sub zero. Ceața se împrăștia și nădăjduiam că vom putea stabili locul unde ne aflam.
Căpitanul Nemo nu se arătase încă, așa că luntrea ne duse la țărm numai pe mine și pe Conseil. Și aici natura solului era tot vulcanică, întâlneam pretutindeni urme de lavă, zgură, bazalturi, fără ca să pot zări vulcanul care le aruncase. Și aici, ca și în cealaltă parte, nenumărate păsări populau țărmul polar. Dar aici ele locuiau alături de turme mari de mamifere marine, care ne priveau cu ochi blânzi. Erau foci de felurite specii, unele stând lungite pe pământ, altele culcate pe bucățile de gheață aduse de curenții apei, altele ieșind din apă ori intrând. Fiindcă nu mai avuseseră până atunci de-a face cu omul, nu fugeau de noi când ne apropiam. Am făcut socoteala că erau destule ca să aprovizioneze câteva sute de vase.
— Pe legea mea, bine că Ned Land n-a venit cu noi, zise Conseil.
— De ce?
— Pentru că, vânător pasionat cum e, ar fi ucis toate animalele astea.
— Chiar toate nu, dar cred într-adevăr că nu l-am fi putut împiedica să arunce cangea în câțiva cetacei. Și căpitanul Nemo s-ar fi supărat, căci el nu varsă fără rost sângele acestor animale inofensive.
— Și are dreptate.
— Bineînțeles, dragul meu Conseil. Dar, ia spune, n-ai clasat încă aceste splendide mostre ale faunei marine?
— Domnul știe bine că nu prea sunt tare în practică. Dacă domnul mi-ar spune numele lor…
— Sunt foci și morse.
— Două genuri care aparțin familiei pinipedelor, se grăbi să spună Conseil, ordinul carnasierelor, grupa unghicularelor, subclasa monodelfinilor, clasa mamiferelor, încrengătura vertebratelor.
— Bravo, Conseil! Dealtfel, focile și morsele, aceste două genuri, se împart și în specii și, dacă nu mă înșel, aci vom avea prilejul să le studiem. Și acum, hai să mergem.
Era ora opt dimineața. Mai aveam patru ceasuri până când puteam lua înălțimea soarelui. Ne-am îndreptat spre un golf larg, săpat în faleza de granit a țărmului.
De jur împrejur, cât vedeam cu ochii, pământul și sloiurile de gheață erau năpădite de animalele marine (și fără să vreau l-am căutat din ochi pe bătrânul Proteu, păstorul din mitologie, care păzea uriașele turme ale lui Neptun). Erau mai cu seamă foci care stăteau în grupuri deosebite, masculi și femele. Tatăl veghea asupra familiei, iar mama își alăpta puii, dintre care unii mai măricei îndrăzneau să se îndepărteze cu câțiva pași. Când voiau să meargă, focile înaintau prin salturi mici, contractându-și corpul și ajutându-se destul de stângaci cu înotătoarele imperfecte, care la lamantin, rubedenia lor, formează un adevărat antebraț. Trebuie să spun că în apă, în elementul lor, animalele acestea, cu șira spinării mobilă, cu bazinul îngust, cu blana scurtă și netedă, cu picioare palmate, înoată admirabil. Stând pe loc, pe pământ, ele făceau mișcări cât se poate de grațioase. Cei din antichitate, văzând înfățișarea lor blândă, privirea frumoasă ca de femeie, ochii catifelați și limpezi, pozițiile fermecătoare pe care le luau, poetizau în felul lor aceste animale, transformând masculii în tritoni și femelele în sirene.
I-am atras atenția lui Conseil asupra dezvoltării foarte mari a lobilor cerebrali la acești cetacei inteligenți. Niciun mamifer, în afară de om, nu are materia cerebrală atât de bogată. De aceea focile pot primi cu ușurință o oarecare educație. Ele pot fi ușor domesticite, și cred, ca și alți naturaliști, dealtfel, că, dresate cum se cuvine, ele ar putea servi foarte bine drept câini de pescuit.
Cele mai multe dintre animalele acestea dormeau pe pietre sau pe nisip. Printre aceste foci propriu-zise, care n-au urechi externe, deosebindu-se prin aceasta de otarii, a căror ureche e ieșită în afară, am observat mai multe varietăți de stenorinci, lungi de trei metri, cu părul alb, cu capete de buldog, înarmați cu câte zece dinți în fiecare falcă, patru incisivi sus și jos și doi canini mari, crestați în formă de floare de crin. Printre ei se strecurau elefanți de mare, un fel de foci cu trompă scurtă și mobilă, uriașii speciei, având o circumferință de douăzeci de picioare și o lungime de zece metri. Nu se fereau deloc la apropierea noastră.
— Nu sunt periculoase? mă întrebă Conseil.
— Nu, afară de cazul când le ataci. Când o focă își apără puiul, furia ei e grozavă, și în asemenea cazuri se întâmplă adesea să sfarme luntrile pescarilor.
— E în legitimă apărare! își dădu părerea Conseil.
— Așa cred și eu.
Ne-am oprit la două mile mai departe, în fața stâncii care apăra golful împotriva vânturilor din sud și care cobora drept în marea înspumată de bătaia valurilor. Dinapoia ei se auzeau răgete asurzitoare, cum numai o cireadă de rumegătoare poate scoate.
— N-o fi cumva un concert de tauri? mă întrebă Conseil.
— De unde, i-am răspuns eu, e un concert de morse.
— Se luptă?
— Se luptă sau se joacă.
— Dacă nu-i cu supărare, aș vrea să le vedem.
— Hai să le vedem, Conseil.
Și iată-ne străbătând stâncile negre, printre surpături ce se iveau pe neașteptate și printre pietroaiele pe care gheața le făcea foarte lunecoase. De mai multe ori am căzut, lovindu-mă destul de tare. Conseil, mai prevăzător sau mai îndemânatic, nu se poticnea deloc, ba chiar mă ridica spunându-mi: „Dacă domnul ar fi bun să-și țină picioarele mai depărtate, și-ar păstra mai bine echilibrul”.
Ajuns pe creasta unei limbi de pământ, am zărit o câmpie albă, întinsă, plină de morse care se jucau. Răgetele erau răgete de bucurie și nu de mânie.
Prin forma trupului și a membrelor, morsele se aseamănă cu focile. Ele n-au canini și incisivi pe maxilarul de jos, iar caninii de deasupra sunt doi fildeși lungi de optzeci de centimetri, cu o circumferință de treizeci și trei de centimetri la alveolă. Acești colți, dintr-un fildeș compact și fără striuri, mai tari decât ai elefanților și mai puțin supuși îngălbenirii, sunt foarte prețuiți. Morsele sunt vânate fără nicio socoteală, și în scurtă vreme vor fi nimicite până la ultima, fiindcă vânătorii măcelăresc fără deosebire și femelele, și puii, ucigând în fiecare an mai mult de patru mii dintre ele.
Trecând pe lângă animalele acestea curioase, am putut să le observ în toată voia, fiindcă lor nici nu le păsa de noi. Pielea le era groasă și aspră, de culoare roșcată, iar blana scurtă și destul de rară. Unele aveau patru metri lungime. Fiind mai liniștite și mai puțin sperioase decât rudele lor din nord, nu puseseră santinele care să le supravegheze împrejurimile taberei.
După ce am cercetat orașul morselor, ne-am hotărât să ne întoarcem. Era ora unsprezece și dacă Nemo avea condiții prielnice pentru determinarea locului, voiam să fiu și eu de față. Dar nu prea nădăjduiam ca în ziua aceea să se ivească soarele! Norii îngrămădiți la orizont ni-l ascundeau vederii. Părea că astrul, gelos, nu voia să dezvăluie unor ființe omenești punctul de neatins al globului pământesc.
Ca să ne întoarcem spre Nautilus, urmarăm o potecă îngustă și pieptișă care alerga pe creasta falezei. La unsprezece și jumătate ajunsesem la punctul de debarcare. Luntrea era trasă la mal. Îl adusese pe căpitan. L-am zărit stând în picioare pe o lespede de bazalt, cu instrumentele de măsurat înălțimea soarelui lângă el. Își ațintise privirea spre orizontul de nord, spre partea în care soarele își descria curba sa alungită.
Mă așezai lângă căpitan, așteptând în tăcere. Dar, ca și în ziua trecută, la amiază soarele nu se arătă. Parcă era un făcut. Astfel măsurătoarea n-a putut fi efectuată. Dacă nu izbuteam s-o facem nici a doua zi, trebuia să renunțăm pentru totdeauna la aflarea punctului în care ne găseam.
Toate astea se întâmplau în ziua de 20 martie. Or, după ea urma 21 martie, ziua echinocțiului, când, dacă lăsam la o parte refracția, soarele trebuia să dispară sub orizont pentru șase luni, și odată cu dispariția lui avea să înceapă lunga noapte polară. De la echinocțiul din septembrie el ieșise de sub orizontul septentrional, ridicându-se prin spirale alungite până la 21 decembrie, ziua solstițiului ținuturilor boreale. De atunci, soarele începuse să coboare și în ziua următoare avea să arunce ultimele lui raze. Îi împărtășii căpitanului Nemo observațiile și temerile mele.
— Aveți dreptate, domnule Aronnax, îmi spuse el. Dacă mâine nu obținem înălțimea soarelui, nu voi putea să reiau operația decât peste șase luni. Fiindcă din întâmplare suntem aici tocmai la 21 martie, determinarea ar fi mai ușor de făcut dacă soarele s-ar arăta la amiază.
— De ce, domnule căpitan?
— Pentru că atunci când soarele descrie spirale atât de lungi, este greu să-i măsori exact înălțimea deasupra orizontului, fiindcă instrumentele pot face greșeli mari.
— Atunci, cum veți proceda?
— Am să întrebuințez numai cronometrul, îmi răspunse căpitanul Nemo. Dacă mâine, 21 martie, la amiază, discul soarelui, ținând seama de refracție, este tăiat exact pe orizontul de nord, înseamnă că suntem la Polul Sud.
— Adevărat! încuviințai. Totuși măsurătoarea asta nu va fi exactă matematicește, fiindcă echinoxul nu cade neapărat la amiază.
— Fără îndoială; dar devierea n-ar fi mai mare de o sută de metri și n-avem nevoie de mai mult. Așadar, pe mâine!
Căpitanul Nemo se întoarse pe bord. Conseil și cu mine am rămas până la ora cinci, cutreierând plaja, observând și studiind. Singurul lucru pe care l-am luat cu noi a fost un ou de pinguin, deosebit de mare și pe care un amator ar fi dat mai mult de o mie de franci. Era de culoarea cafelei cu lapte, înfrumusețat cu dungi și semne ca niște hieroglife, ceea ce îl făcea o podoabă rară! I l-am încredințat grijuliului Conseil, care știa să se țină bine pe picioare; purtându-l ca pe un porțelan chinezesc de mare preț, el l-a dus nevătămat până la Nautilus. Aici l-am așezat într-o vitrină a muzeului. La masă am mâncat cu poftă o bucată de ficat de focă, foarte gustos, asemănător la gust cu carnea de porc. Pe urmă m-am culcat, după ce am invocat, ca un hindus, bunăvoința soarelui.
A doua zi, 21 martie, pe la cinci dimineața, m-am urcat pe punte, unde l-am găsit pe căpitanul Nemo.
— Vremea se limpezește puțin, îmi spuse el. Sunt speranțe. După ce mâncăm, vom coborî pe uscat ca să alegem un post de observație.
Înțelegându-ne cu privire la aceasta, m-am dus să-l caut pe Ned Land, pe care aș fi vrut să-l iau cu mine. Încăpățânatul canadian n-a vrut să meargă și am băgat de seamă că era din ce în ce mai tăcut și mai morocănos. La urma urmelor, nu mi-a părut rău de încăpățânarea lui; pe uscat erau prea multe foci și vânătorul cel nestăpânit nu trebuia supus ispitei.
După ce am mâncat, pornii spre uscat. Nautilus mai străbătuse câteva mile în timpul nopții. Acum se afla în larg, la o leghe bună de o coastă pe care se înălța un pisc ascuțit, înalt de patru sau cinci sute de metri. În afară de mine și de căpitanul Nemo, se mai aflau în luntre doi oameni din echipaj și instrumentele trebuincioase, adică un cronometru, o lunetă și un barometru.
Până să ajungem la țărm, am văzut o mulțime de balene, din cele trei specii proprii mărilor australe: balena adevărată, sau right-whale, cum îi spun englezii, care n-are înotătoare dorsală; hump-back, o balenopteră cu pântecele încrețit și cu uriașe înotătoare albicioase, care, în ciuda numelui, nu alcătuiesc totuși aripi; și fin-back, galben-cafeniu, cel mai vioi dintre cetacee. Acest animal puternic se face auzit de departe, când aruncă la mare înălțime coloanele sale de aer și de abur, care seamănă cu niște vârtejuri de fum. Adunate în turme, aceste mamifere felurite se zbenguiau în apele liniștite. Fără nicio îndoială că bazinul acela al polului antarctic servea de adăpost cetaceilor, urmăriți cu prea multă râvnă de vânători!
Am remarcat de asemenea lungi șiruri albicioase de salpe, un soi de moluște care trăiesc laolaltă, și meduze mari care se legănau între vârtejurile valurilor.
La ora nouă am coborât pe țărm. Cerul se limpezea, norii alergau spre sud, negurile părăseau fața rece a apelor. Căpitanul se îndreptă spre piscul ascuțit de unde voia să-și facă măsurătorile. Urcușul a fost greu din pricina lavei colțuroase, a pietrei ponce și a atmosferei adeseori saturată de emanațiile sulfuroase ale fumarolelor. Deși se dezobișnuise să calce pe pământ, căpitanul urca povârnișurile cele mai aspre cu o sprinteneală și o agerime pe care le-ar fi invidiat și un vânător de capre sălbatice. Abia mă puteam ține după el.
Ne-au trebuit două ore ca să ajungem pe creasta piscului format jumătate din porfir și jumătate din bazalt. De aici îmbrățișai cu privirea o întindere uriașă de apă, care își desena limpede linia orizontului spre nord, pe fondul cerului; la picioarele noastre, câmpuri orbitor de albe; deasupra capului, un cer albăstrui fără nori; înspre nord, discul soarelui, ca un glob de foc știrbit de tăietura orizontului. Din sânul apelor se ridicau în mănunchiuri mărețe sute de coloane lichide. În depărtare, Nautilus părea un cetaceu adormit. În spatele nostru, spre sud și est, se desfășura o întindere nesfârșită de pământ, o amestecătură haotică de pietre și de ghețuri.
După ce urcă creasta, căpitanul Nemo îi stabili înălțimea cu ajutorul barometrului, fiindcă avea nevoie de ea în observația pe care urma să o facă.
La douăsprezece fără un sfert, soarele, care se vedea numai prin refracție, se arătă ca o minge de aur, aruncându-și ultimele raze peste continentul pustiu și peste mările pe care omul nu le brăzdase încă.
Cu ajutorul unei lunete cu reticul, prevăzută cu o oglindă pentru corectat refracția, căpitanul Nemo observă astrul ce se cufunda încetul cu încetul sub orizont, urmând o diagonală foarte lungă. Eu țineam în mână cronometrul. Inima îmi bătea cu putere: dacă dispariția jumătății soarelui avea să coincidă cu ora douăsprezece, indicată de cronometru, atunci însemna că suntem chiar la pol.
— Douăsprezece! strigai.
— Polul Sud! răspunse căpitanul Nemo, cu o voce gravă, dându-mi luneta prin care se vedea soarele, tăiat de orizont în două jumătăți egale.
Privii cum cele din urmă raze luminau piscul și cum umbrele urcau încet, încet pe povârnișurile lui.
Punându-mi mâna pe umăr, căpitanul Nemo rosti:
— Domnule, în 1600, olandezul Ghéritk, purtat de curenți și de furtuni, a atins 64° latitudine sudică și a descoperit Noile Shetland. În 1773, la 17 ianuarie, ilustrul Cook, urmând meridianul al treizeci și optulea, a ajuns la 67°30' latitudine, iar în 1774, la 30 ianuarie, pe meridianul al o sută nouălea, a atins 71°15' latitudine. În 1819, rusul Bellinghausen s-a aflat pe paralela a șaizeci și noua, iar în 1821, pe a șaizeci și șasea, la 111° longitudine vestică. În 1820, englezul Brunsfield a fost oprit la gradul al șaizeci și cincilea. În același an, americanul Morrel, ale cărui povestiri sunt îndoielnice, urcând pe meridianul al patruzeci și doilea, descoperea marea liberă la 70°14' latitudine. În 1825, englezul Powell nu putea trece de gradul al șaizeci și doilea. În același an, un simplu vânător de foci, englezul Weddel, se ridica până la 72°14' latitudine pe meridianul al treizeci și cincilea și până la 74°15' pe al treizeci și șaselea. În 1829, englezul Forster, comandantul vasului Chanticleer, lua în stăpânire continentul antarctic la 63°26' latitudine și 66°26' longitudine. În 1831, englezul Biscoe descoperea, la 1 februarie, Țara Enderby, la 68°50' latitudine, în 1832, la 5 februarie, Țara Adelaidei, la 67° latitudine, iar la 21 februarie, Țara Graham, la 64°45' latitudine. În 1838, francezul Dumont d'Urville, oprit în fața banchizei la 62°57' latitudine, însemna pe hartă Țara Louis-Philippe; doi ani mai târziu, într-o nouă înaintare spre sud, dădea nume, la 66°30', în ziua de 21 ianuarie, Țării Adélie și, opt zile după aceea, la 64°40', Coastei Clarie. În 1838, englezul Wilkes înainta până la paralela a șaizeci și noua, pe meridianul al o sutălea. În 1839, englezul Balleny descoperea Țara Sabrina, la marginea cercului polar. În sfârșit, în 1842, englezul James Ross, cu vasele Erebus și Terror, găsea la 12 ianuarie, la 76°56' latitudine și 171°7' longitudine estică, Țara Victoria; la 23 ale aceleiași luni, atingea paralela a șaptezeci și patra, punctul cel mai înalt la care se ajunsese până atunci; la 27 era la 76°8', la 28 la 77°32', la 2 februarie la 78°4', iar în 1842 revenea la gradul al șaptezeci și unulea, pe care nu l-a putut depăși. Ei bine, astăzi, 21 martie 1868, eu, căpitanul Nemo, am atins Polul Sud la gradul al nouăzecilea și pun stăpânire pe regiunea aceasta a globului, care-i a șasea parte ca întindere față de continentele cunoscute.
— În numele cui, domnule căpitan?
— În numele meu, domnule!
Spunând aceasta, căpitanul Nemo desfășură un drapel negru, pe care era brodată cu aur litera N. Pe urmă, întorcându-se spre astrul zilei ale cărui ultime raze atingeau orizontul mării, strigă:
— Adio, soare! Dispari, astru luminos! Apune sub această mare liberă și lasă noaptea de șase luni să-și întindă umbrele pe noul meu domeniu!